Pretenţii. Decizia nr. 1183/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1183/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 3275/175/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA Nr. 1183/R/2013

Ședința publică de la 10 Octombrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. L.

Judecător C. M. C.

Judecător B. A. A.

Grefier G. M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S.C. V. R. S.A. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 558/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații C. C. și C. E. D., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Se constată că mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de mânare a pronunțării din data de 03.10.2013, încheiere care face parte integrantă din prezenta Decizie.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței la 28.09.2012 sub dosar nr._, reclamanții C. C. și C. E. D., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A. București, S.C. V. R. S.A. Sucursala A. I., au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța următoarele:

I. să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/09.10.2008 încheiată între părți în ceea ce privește următoarele clauze:

- pct. 3 lit. d – data ajustării dobânzii din „condițiile speciale ale convenției”, art. 1 pct. 3 lit. a și d „Dobânda” din actele adiționale 1 și 2/27.10.2010;

- pct.3.11 D. ( dobânda anuală efectivă ) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției;

- punctul 5 lit. a) comisionul de risc din condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.5 comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza convenției de credit fiind ilicită;

- pct. 5.1. lit. b comisionul de administrare credit prevăzut la art. 3 din actul adițional nr. 1/27.10.2010, cauza convenției de credit fiind ilicită;

- pct. 5.1. lit. b comisionul de administrare credit prevăzut la art. 2 din actul adițional nr. 2/27.10.2010, cauza convenției de credit fiind ilicită;

II. să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1

III. să se dispună desființarea scadențarului în ceea ce privește clauzele menționate la pct. I.

IV. să se constate că prin actele adiționale, pârâtele au modificat caluzele prevăzute de pct.5 lit. a și pct. 3) din convenția inițială în sensul transformării comisionului de risc, în comision de administrare credit și transformarea dobânzii fixe în dobândă variabilă.

V. să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit și au modificat tipul dobânzii.

VI. să se dispună înlăturarea din convenție și actele adiționale a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit;

VII. obligarea pârâtelor în solidar să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, de la data încheierii convenției până la data introducerii acțiunii în cuantum de 3261,68 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora precum și dobânda legală;

VIII. obligarea pârâtelor să achite reclamanților dobânda legală începând cu data plății până la data restituirii efective;

IX. obligarea pârâtei de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de chemare in judecată, reclamanții arată că au încheiat cu S.C. V. ROMÂNIA S.A. - Sucursala Aiud, convenția de credit nr._/09.10.2008, având ca obiect creditul în valoare de 41.000 CHF, pentru nevoi personale cu garanție reală imobiliară de prim rang constituită pe imobilul proprietate personală a acestora situat în B., ., ., ., cu o perioadă de rambursare de 240 de luni.

Reclamanții arată că dobânda curentă stipulată în contract în cuantum de 3,99 % pe an a fost stabilită ca fiind fixă, la pct. 3lit. d) din convenție se prevede că „ banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”. Ulterior, prin actele adiționale 1 și2 modifică prevederile pct. 3 lit. d, banca având posibilitatea să modifice unilateral cuantumul dobânzii la orice moment, pe baza unor criterii și indicatori care nu sunt clar precizați și care nu pot fi verificați de client și fără a arăta concret în ce constau eventualele schimbări. La pct. 3.11 D. din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile ratei dobânzii precum și în condițiile precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10, cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

Reclamanții consideră că clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive pentru următoarele motive:

- comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice exact ce reprezintă acest comision și fără a fii identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar.

- este nejustificat întrucât s-au adus garanții imobiliare pentru executarea contractului, în acest sens s-a adus garanție imobilul proprietatea reclamanților, care a fost asigurat conform pct. 7, asigurare de asemenea cesionată în favoarea băncii, alături de toate celelalte riscuri pe care le suportă clienții: comision de penalizare pentru plata ratei la întârziere, riscul valutar suportat de clienți, valoarea imobilului adus în garanție de minim 133,33 % din valoarea creditului, toate acestea dublate de comisionul de risc.

Ulterior prin actele adiționale nr. 1 și 2 pentru a crea aparența reducerii costurilor creditului, banca reduce comisionul de risc de la 0,22% la 0,14% pe lună, în condițiile în care acest comision ar fi trebuit eliminat în totalitate.

În ceea ce privește comisionul de administrare introdus de către pârâta de ordinul 2 prin actele adiționale, reclamanții consideră că este de asemenea abuziv, aspect ce rezultă tot din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nici aceste clauze nu au fost negociate și creează, în detrimentul împrumutaților și contrar cerinței bunei crdeințe un dezichilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

In drept, a invocat prevederile art. 4 din Legii nr. 193/2000 și art. 969 și art. 948 Cod civil.

In probațiune, a depus înscrisuri ( filele 8- 36 ).

La data de 05.11.2012 s-a depus la dosarul cauzei de către pârâtă întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.

În motivarea întâmpinării pârâta arată că în ceea ce privește clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale și clauzele prevăzute la pct. 3.5 din Condițiile generale, solicită să se observe că nu sunt clauze abuzive iar reclamanții le-au recunoscut și acceptat la încheierea contractului. Pârâta învederează instanței faptul că, acest comision de risc a fost inclus în D. ( dobânda anuală efectivă ) care reprezintă costul total al creditului și este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul. Rata anuală a dobânzii, comisionul de risc și toate celelalte taxe și comisioane au fost prevăzute distinct în cuprinsul convenției de credit pentru ca reclamanții în calitate de consumatori să cunoască din ce este cuprinsă D.. De asemenea pârâta învederează că, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt clar precizate și sunt dimensionate în funcție de valori concrete, verificabile și anume soldul creditului. Pârâta consideră că nu se poate susține că și-a asigurat excesiv riscul la care se supune prin perceperea unei sume de bani lunar, deși împrumutul este acordat în CHF și este ipotecar, deoarece orice monedă și orice activ sunt supuse riscului devalorizării într-o perioadă de 240 luni. În ceea ce privește referirile făcute de reclamanți în ceea ce privește obligația băncii de a constitui provizioane, care constituie cheltuieli și sunt deductibile fiscal, pârâta învederează că aceste provizioane se constituie numai în momentul în care împrumutații întârzie în asumarea obligațiilor contractuale de returnare a creditului. Chiar dacă s-ar considera că acestea sunt deductibile fiscal la calculul profitului impozabil, acest lucru ar însemna ca suma din credit nerambursată către bancă, ar reprezenta cheltuială, iar societatea pârâtă nu ar mai plătii impozitul de 16% aferent acestei sume.

De asemenea pârâta arată că la apariția OUG nr. 50/2010 pentru a se pune în acord cu litera legii contractele, a procedat la modificarea contractelor de credit astfel încât acestea să fie în concordanță cu dispozițiile acestei norme iar în acest sens reclamanta a fost notificată cu privire la modificarea convenției de credit pe care aceasta a semnat-o. Pârâta solicită să se dispună respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.

În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamanților.

În drept a invocat principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000.

Prin sentința nr. 558/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C. C. și C. E. D., domiciliați în Aiud, .. A4, . în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr.42, . 10, sector 2 și . – sucursala A. I., cu sediul în A. I., ., . și în consecință:

S-a constatat ca fiind abuzive clauzele de la pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenția de credit nr._/09.10.2008 și pct.3.5 din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de risc, pct.5.1 lit. b din actul adițional nr.1/27.10.2010 și pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.2/27.10.2010 cu privire la comisionul de administrare.

S-a constatat că prin act adițional la contractul de credit comisionului de risc a fost transformat în comision de administrare.

S-au constatat abuzive clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare și comisionul de risc.

S-a dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire risc și comisionul de administrare.

S-a dispus obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 3261,68 CHF achitată de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu 09.10.2008 până la data introducerii acțiunii, și în continuare până la restituirea efectivă a acesteia și dobânda legală începând cu data de 28.09.2012 până la achitarea efectivă a acesteia.

A obligat pârâta . – sucursala A. I. ca în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție, conform prezentei sentințe și un nou grafic de rambursare.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, reclamanții au încheiat cu S.C. V. ROMÂNIA S.A. - Sucursala A. I., convenția de credit nr._/09.10.2008, având ca obiect creditul în valoare de 41.000 CHF, pentru nevoi personale cu garanție reală imobiliară de prim rang constituită pe imobilul proprietate personală a acestora situat în B., ., cu o perioadă de rambursare de 240 de luni.

La punctul la pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision, doar după de reclamanții au solicitat băncii înlăturarea din convenție a clauzelor privind acest comision, banca a transformat comisionul de risc în comision de administrare definindu-l pe acesta din urmă, respectiv:

- pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și condițiile prevăzute în convenție.

- Comisionul de administrare credit a fost definit ca vizând administrarea RISCULUI de CREDIT, în speță accesta din urmă putând consta în comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților; riscul de urmărire și de degradare /uzură a bunurilor aduse în garanție; riscul neîncasării valorii asigurate și a riscului de piață

Analizând susținerile reclamanților, instanța a constatat că acestea sunt întemeiate în parte, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii., iar în art. 4 alin. 1 se arată că o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin. 2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Contractul încheiat de părți este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.

Prin urmare, acest contract și clauzele lui nu au fost negociate de către părți, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de probă, conform art. 1169 Cod civil, aspect care rezultă și din interogatoriul administrat reclamanților. Din economia textului Art. 3.5 din Condițiile Generale la Convenția de credit, instanța reține că pârâta s-a limitat în a explicat faptul că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat soldului creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditării; modul de calcul și scadențele plății acestuia urmând a fi stabilit în condițiile speciale”. În mod evident nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că reclamanții au cunoscut costurile pe care le impunea creditul acordat, în condițiile în care din cuprinsul contractului rezultă fără urmă de tăgadă că nu a fost definit comisionul de risc perceput de bancă. Abia la momentul încheierii actului adițional nr. 1 banca a explicat ce este comisionul de administrare transformat astfel din comisionul de risc, reclamanții neavând posibilitatea concretă de a refuza plata unui astfel de cost al creditului în urma unei negocieri efective cu pârâta.

Astfel, prin Actul adițional nr.1, înmânat reclamanților, prin care se implementează prevederile OUG 50/2010, la contractul de credit nr._/09.10.2008, la articolul 3 pct.5.1 lit. a, se specifica faptul că, de la data intrării în vigoare a actului adițional, pentru creditul pus la dispoziție, împrumutatul va plăti comisionul de administrare credit în cotă de 0,22%/lunar.

Prin cele menționate, se constată că, odată cu semnarea actului adițional nr. 1, reclamanților li s-a perceput în continuare comisionul de administrare calculat la 0,22%, fără ca împrumutații să accepte acest fapt.

În ce privește comisionul de risc, instanța apreciază că perceperea acestuia constituie o clauză abuzivă, dezechilibrul pe care-l generează fiind dat de faptul ca nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia anticipat împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Pe cale de consecință, costul reprezentat de comisionul de risc este unul eventual și nu unul actual, cert.

Procedând la o evaluare a acestui cost instanța constată pe de o parte că banca își suspectează clientul anterior încheierii convenției de creditare ca fiind de rea credință, animat de dorința de a nu-și achita la termen ratele stabilite, iar pe de altă parte banca sancționează comportamentul corect al consumatorului bun-platnic prin aceea că încasează lunar comisionul în discuție și nu îl returnează după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plată.

În situația în care consumatorul își îndeplinește întocmai obligațiile de plată, în mod evident banca înregistrează o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea clienților care, cu toate că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.

Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că procedând la perceperea unui comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidentelor de plăți, nu a ridicat și nu ridică nici o suspiciune cu privire la seriozitatea și bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, se transformă fără doar și poate într-un abuz din partea băncii.

Oricum, contra riscului de neplată banca își ia garanții reale sau personale și îl determină pe client să încheie polițe de asigurare a riscului de neplată și își asigură o . mecanisme de protecție împotriva riscului de neplată

De asemenea, riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării este suportat de către împrumutat, care va răspunde cu toate bunurile sale.

Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului.

În plus, bunurile sunt asigurate, iar riscul ca banca să nu-și încaseze despăgubirea de la asigurator devine practic inexistent.

Nu în ultimul rând, banca și-a mai creat încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin obligarea împrumutatului de a aduce și garanții personale (codebitori, fidejusori).

Toate aceste garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplată reprezintă argumente solide în sprijinul celor afirmate mai sus, în sensul ca prevederile contractuale ce reglementează comisionul de urmărire riscuri sunt în fapt clauze contractuale.

Riscul de piață trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă, care este jucător profesionist, cât și de consumator.

Comisionul de urmărire a riscului este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc. Asadar, pe lângă faptul că un consumator trebuie să suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc.), este obligat prin aceste clauze abuzive să suporte și riscul băncii.

Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât, până la acest moment, consumatorul a suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adapost de orice risc, inclusiv de riscul probabil în situația inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale.

Această situație demonstrează fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.

Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atât de mari încât să compenseze cu valoarea totală a comisioanelor de risc.

Relativ la comisionul de administrare, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Instanța a constatat astfel că prin aceste clauze, care datorită modului în care sunt formulate și percepute, fără nici o posibilitate de negociere, au caracterul unor clauze abuzive, urmărindu-se perceperea sub forma voalată a unui nou comision.

În speță, reclamanții ca și celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu poate să se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat această problemă, fiind impuse băncilor condiții noi și conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE, iar în prezent banca a eliminat acest comision.

Prin urmare instanța, a apreciat aceste clauze ca fiind abuzive, prin inserarea și prin aplicarea lor potrivit propriilor interpretări, fără să se acorde vreo justificare consumatorilor, se creează un prejudiciu acestora. Conform dispozițiilor art. 970 cod civil convențiile trebuie executate cu bună credință. Nerespectarea acestui principiu poate fi sancționat prin obligarea pârâtei la plata de daune morale, care au caracter de despăgubiri pentru reclamanți și un rol sancționator pentru pârâtă.

Concluzionând, aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision ceea ce echivalează cu un dol.

Cu privire la dobândă, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor Art. 3 lit a din condițiile speciale ale convenției, aceasta a fost stabilită la 3.99% p.a.și D. la 7.03%, aceasta din urmă fiind definită ca și cost total al creditului la consumator exprimat în procent anual din valoarea totală a creditului acordat, nefiind incluse costurile arătate în mod expres și limitativ la punctul 1 din condițiile generale. De asemenea, în cuprinsul condițiilor generale la punctul 3.11 s-a arătat că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile explicitate la secțiunea 10 „Costuri suplimentare”. În cuprinsul actului adițional nr. 1 din 27.10.2008 (fila 119) se arată că D. este percepută la valoarea de 6.3% pe an, fiind astfel stabilit un cost mai scăzut decât cel stabilit de părți la data încheierii convenției de credit, fiind totodată menținută și dispoziția privitoare la condițiile în care D. poate varia. Pentru aceste motive instanța va respinge capetele de cerere vizând modificarea D. ca și preț al contractului de credit.

Astfel, în temeiul textelor de lege invocate, instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C. C. și C. E. D., domiciliați în Aiud, .. A4, . în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr.42, . 10, sector 2 și . – sucursala A. I., cu sediul în A. I., ., . și în consecință:

A constatat ca fiind abuzive clauzele de la pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenția de credit nr._/09.10.2008 și pct.3.5 din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de risc, pct.5.1 lit. b din actul adițional nr.1/27.10.2010 și pct.5.1 lit.b din actul adițional nr.2/27.10.2010 cu privire la comisionul de administrare.

A constatat că prin act adițional la contractul de credit comisionului de risc a fost transformat în comision de administrare.

A constatat abuzive clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare și comisionul de risc.

A dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire risc și comisionul de administrare.

A dispus obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 3261,68 CHF achitată de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu 09.10.2008 până la data introducerii acțiunii, și în continuare până la restituirea efectivă a acesteia și dobânda legală începând cu data de 28.09.2012 până la achitarea efectivă a acesteia.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs . solicitând instanței ca prin decizia ce o va pronunța sa dispună: admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs și S.C. V. R. SA solicitând instanței ca prin decizia ce o va pronunța sa dispună: modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată.

În motivare, se arată că pentru declararea abuziva a clauzelor indicate in cererea de chemare in judecata, instanța de fond se bazează pe dispozițiile art.1, art.3 si art. 4 din Legea 193/2000 si anume pe faptul ca, clauzele prevăzute in contractul de credit nu au fost negociate cu consumatorul si ca, clauzele invocate creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnticativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

In ceea ce privește clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale si clauzele prevăzute la pct. 3.5 din Condițiile generale, trebuie observat ca nu sunt clauze abuzive iar intimații le-au cunoscut si acceptat la încheierea contractului.

In primul rand, se invederează faptul ca, acest acest comision de risc a fost inclus in D.. D. (dobanda anuala efectiva) reprezintă costul total al creditului si este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul. Rata anuala a dobânzii, comisionul de risc si toate celelalte taxe si comisioane au fost prevăzute distinct in cuprinsul conventiei de credit pentru ca reclamanții in calitate de consumatori sa cunoască din ce este cuprinsa D. (dobanda anuala efectiva).

Clauzele referitoare la comisionul de risc sunt clar precizate si sunt dimensionate in funcție de valori concrete, verificabile si anume la soldul creditului. Considera ca nu se poate susține ca banca si-a asigurat excesiv riscul la care se supune prin perceperea unei sume de bani lunar, desi împrumutul este acordat in CHF si este ipotecar, deoarece orice moneda si orice activ sunt supuse riscului devalofizării . 300 de luni. Nu este necesar ca suma astfel ceruta sa compenseze o pierdere concreta, fiind legitim pretinsa si păstrata cu simplul titlu de pret al posibilității de pierdere.

Buna credința a băncii rezulta si din faptul ca intimații nu au putut face dovada ca acest comision a suferit modificări pe perioada de derulare a contractului, asa incat acesta are valoarea avuta in vedere de către intimați la semnarea contractului, atunci cand au fost de acord cu o dobânda anuala efectiva.

Art. 4 al directivei europene nr. 93/13/CEE exclude prețul contractului de la caracterul controlului abuziv. Comisionul de risc este parte integranta a D. care reprezintă costul total al creditului si este o noțiune acceptata de toate băncile si tarile europene. In aceasta situație considera ca instanța de judecata nu poate constata caracterul abuziv al unei clauze care privește o componenta a prețului.

Asa cum a mai arătat, contractele de credit sunt contracte preformulate (la toate instituțiile bancare), insa convențiile si clauzele menționate in contract nu au fost impuse intimaților, banca nedetinand un monopol pe piața la acordarea creditelor, clienții putandu-se adresa oricărei banci a cărei oferta o considera mai avantajoasa.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile, oferite in schimb pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.

Reluând ideea exprimata anterior, în lipsa dovedirii unei eventuale vicieri a consimțământului intimaților la data incheierii convenției, trebuie făcuta aplicarea principiului conținut de art. 969 Cod civil potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante si trebuie executate cu buna credința de către acestea.

Mai mult, intimații nu au făcut dovada dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor, pe care il produc clauzele referitoare la comisionul de risc, mai ales ca acest comision face parte din prețul contractului si a fost acceptat la încheierea acestuia.

În ceea ce privește constatarea că prin cele două acte adiționale societatea a modificat în mod abuziv cointractul în sensul că a transformat comisionul de risc în comision de administrare, se solicită a se observa că în urma transmiterii actelor adiționale către clienți și acteptate de către aceștia, banca nu a perceput în avelși timp comisionul de administrare cu comisionul de risc. Este absolut firesc ca acest comision să rămână valabil atâta vreme cât face parte din costul total al creditului.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată următoarele:

În privința aspectelor privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de recurs apreciază că acestea sunt întemeiate, astfel că recursul va fi admis cu privire la acest aspect.

Astfel, independent de cauza de nulitate invocată, acțiunea în restituirea prestațiilor este patrimonială și prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 al. 1 și art. 12 din Decretul 167/1958, având în vedere că deși acțiunea în restituirea prestațiilor este condiționată de admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute, cea dintâi acțiune își păstrează totuși un caracter autonom, depinzând de voința părții de a acționa, cu respectarea termenului general de prescripție.

Instanța de recurs constată că motivarea instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune nu privește acțiunea în restituirea prestațiilor, deși față de acest capăt de cerere fusese invocată prescripția, ci acțiunea în constatarea nulității absolute, astfel că motivarea în fapt și drept este neavenită.

Instanța constată că părțile au încheiat contractul de credit nr._ în data de 09.10.2008, iar reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite în plus din 09.10.2008 până la data introducerii acțiunii și în continuare. D. urmare, prin raportare la data introducerii acțiunii, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește comisionul de risc achitat pentru perioada anterioară datei de 28.09.2009 și în consecință înlătură dispoziția de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc pentru perioada anterioară datei de 28.09.2009 ca prescrisă.

În ceea ce privește motivele de recurs învederate de recurentă, instanța de recurs apreciază că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art.12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art.13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art.14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.

Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractele de credit bancar încheiate între reclamanții –intimați și pârâta - recurentă, iar prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. Astfel, toate criticile formulate urmează a fi respinse.

Prima instanță a motivat în mod corespunzător hotărârea, argumentând judicios soluția dată, arătând în concret motivele de fapt și de drept pentru care a considerat abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat de reclamanți, raportat la legislația incidentă.

Într-adevăr, legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele comerciale (actualmente profesionale). Un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind dezechilibrate, in favoarea comerciantului (profesionistului) si in prejudiciul consumatorului.

Cu toate acestea, în sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art.5 Cod civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute.

Or, instanța de fond a motivat prin prisma cauzei nelicite, de ce a apreciat că acele clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate de pârâtă cu reclamanții.

În speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Este incontestabil faptul că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii.

Obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.

Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.

Evoluția pieței monetar financiare reprezintă într-adevăr o cauza independentă de voința băncii. Însă, atâta timp cât nu au fost prevăzute în concret criterii obiective și transparente precis individualizate care să permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, cu atâta mai mult cu cât potrivit clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale, rata dobânzii astfel modificată se va aplica în mod automat de la data comunicării, fără a oferi consumatorului vreo alternativă.

O astfel de modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indici la care se raportează iar banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale dar care nu este cunoscut de consumator.

Buna credință a băncii este exclusă, în condițiile prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că împrumutații datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.

Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.

În speța, se contesta faptul ca parata are posibilitatea modificării cuantumului dobânzii in mod unilateral, fara acordul reclamanților si fara se stabili criteriile funcție de care ar putea opera aceasta modificare. Situația este similara si in cazul comisionului de risc, care nu este prevăzut in mod clar si inteligibil, deoarece acesta nu este definit si nici nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Așa fiind clauzele contractuale în discuție, privind D. si respectiv comisionul de risc, nu pot fi considerate ca fiind clauze de impreviziune sau de indexare, ele neprevăzând refacerea echilibrului prestațiilor, adică adaptarea clauzelor contractului la nouă situație economică și monetară din societate, ce nu putea fi prevăzută de părți, ci, așa cum s-a arătat deja, conțin doar formularea echivocă a posibilității băncii de a modifica dobânda, respectiv posibilitatea băncii de a percepe comision de risc. Nu se arată nici care ar fi fenomenul economic sau financiar de impreviziune, nici care este modalitatea de refacere a echilibrului prestațiilor. De altfel, de esența unei astfel de clauze de indexare sau impreviziune este chiar prevederea unui etalon, agreat de părți, care să facă aplicarea automată a contractului, funcție de respectivul etalon, aspect de care clauzele contractuale în discuție nu fac vorbire, tocmai lipsa unui astfel de etalon fiind de esența reproșului consumatorului, pus în situația de a se afla la dispoziția completă a băncii, care pe de o parte poate modifica rata dobânzii fără a ține seama de indicii de piață bancară, precum și de interpreta orice situație în favoarea sa, în lipsa unor elemente contractuale obiective și care să nu depindă deloc de voința părților, iar pe de alta parte beneficiază si de comisionul de risc.

Chiar daca scopul pârâtei este obținerea de profit, finalitatea si scopul in vederea realizarii caruia fiinteaza un subiect de drept nu pot fi avute in vedere in detrimentul garantarii efective a drepturilor altui subiect de drept si cu atat mai mult nu pot justifica mentinerea unor clauze abuzive, intrucat, obtinerea profitului trebuie sa fie fundamentata pe raporturi juridice obligationale licite.

Recurentele nu au facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii îi revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.

Or, daca negocierea contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, conditiile speciale.

Or, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor conditii generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.

In esenta, insasi existenta celor doua categorii de conditii, cele speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele generale, despre care insasi recurenta invedereaza ca li se comunica clientilor, ceea ce nu echivaleaza negociere, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odată agreate conditiile speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la conditiile generale.

Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.

Faptul că pârâta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorilor reclamanti o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat consumatorului, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantilor debitori.

Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportate in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti. A accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata recurenta.

Împrejurarea că reclamanții și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru s-a raportat la valoarea comisionului și prin urmare este dovedit.

În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin motivele de recurs a susținut că riscul este în totalitate al finanțatorului.

Or, nu poate fi ignorat faptul ca, raportat la garanțiile aduse de reclamanți, acesta a suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.

Potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile - in speta reclamantii nu pot fi tinuti sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate. Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta recurenta nu se poate apăra în sensul că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză.

În speta, prima instanta a facut o corecta aplicare a legii, cata vreme, a argumentat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prin aceea ca, acest comision nu este indicat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Si în recurs se retine ca art.5 litera a din conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din conditiile generale, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, este un comision in legatura cu acordarea si utilizarea creditului, in procent indicat, fiind aplicat la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in Conditiile Generale. Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.

Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.

In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de banca la dispozitia imprumutatului, . multe transe, costul total al creditului primind o definitie distincta (in sensul ca reprezinta toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru credit, inclusiv dobanda si celelalte cheltuieli) pentru ca, apoi, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, sa fie enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D. și comisionul de risc.

Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si parti, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D. și comisionulde risc, de la controlul de excesivitate.

In opinia instantei, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite de instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general ținut de Banca Națională a României, de instituțiile de plată persoane juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, care acordă credite legate de serviciile de plată, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare și funcționare. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantului, cu toate că acesta din urmă a suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

In fine, si dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Aceleași considerații sunt valabile și pentru comisionul de administrare, care nu este decât comisionul de risc, redenumit, prin act adițional neacceptat prin semnătură de către intimați.

Inexistența consimțământului intimaților față de actul adițional la contract (în cauză nu s-a făcut dovada contrară) determină aplicarea și pentru acest act ulterior a legislației privind protecția consumatorilor, lipsa semnăturilor fiind o dovadă a lipsei acordului intimaților față de actul adițional, excluzându-se prin urmare orice ipoteză de negociere (condiție impusă de art. 4 din Legea 193/2000)

Practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material).

Referitor la desființarea clauzelor constate abuzive, se reține că nulitatea unor clauze contractuale afectează voința juridica din momentul asumării lor si încheierii contractului, astfel ca, potrivit principiului qoud nullum est nullum producit effectum, in mod corect prima instanța a desființat clauzele contractuale a căror nulitate absoluta a reținut-o, astfel cum sunt identificate acestea in dispozitivul sentinței recurate, obligând paratele sa restituie reclamantei contraprestațiile acestora, executate în baza unor clauze contractuale nule.

Având în vedere cele constatate anterior, instanța va admite recursul formulat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 558/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanții intimați C. C. și C. E. D..

Va modifica în parte sentința atacată, în sensul că:

Va admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 28.09.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 28.09.2009.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Va compensa cheltuielile de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite recursul formulat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 558/2013 pronunțată de Judecătoria Aiud în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanții intimați C. C. și C. E. D..

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:

Admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 28.09.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 28.09.2009.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Compensează cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi 10.10.2013.

Președinte,

C. L.

Judecător,

C. M. C.

Judecător,

B. A. A. cu opinie separată

Grefier,

G. M. P.

Red./Tehnored. LC/2ex/21.11.2013

Jud. fond. C. I. L.

Opinia separata la Decizia Civila nr. 1183/R/10.10..2013

Am formulat opinie separată, in sensul respingerii recursului si sub aspectul modului de solutionare a exceptiei prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune al reclamantilor in ceea ce priveste comisionul de risc achitat anterior datei de 28.09.2009, intrucat:

Dispunand restituirea sumelor incasate cu titlul de comision de risc, pentru o perioada ce depaseste cei trei ani anteriori inregistrarii actiunii, prima instanta a facut o corecta aplicare atat a efectelor nulitatii cat si a art. 7 ambele din Decretul nr.167/1958.

Astfel, potrivit art.7 alin.1 din Decretul Lege 167/1958, prescriptia incepe sa curga de la data la care se naste dreptul la actiune.

In speta, petitul pentru privind restituirea sumelor încasate de pârâte, cu titlul de comision de risc, precum si a dobânzii legale aferente acestuia, a fost formulat ca un petit subsecvent celui principal ,avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a clauzelor privind perceperea comisionului de risc.

Potrivit art. 1886 din Vechiul Cod Civil, in vigoare la data incheierii conventiei de credit, nicio prescriptie nu poate incepe a curge, mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere, ceea ce inseamna ca actiunea nenascuta, nu este prescriptibila- actio non natae, non praescribitur.

In esenta, este indiscutabil caracterul prescriptibil al actiunii in restituirea prestatiilor executate in baza unor clauze contractuale nule, insa, trebuie stabilit, prin prisma prevederilor art. 7 alin.1 din Decretul Lege 167/1958, cand anume se naste dreptul la actiunea in restituirea acestor prestatii.

Or, cata vreme restituirea prestatiilor este nu numai un petit subsecvent, dar si un efect al constatarii nulitatii clauzelor contractuale in baza carora au fost executate prestatiile a caror restituire se cere, este evident ca dreptul la actiunea in restituire, ca actiune patrimoniala, prescriptibila in termenul general de prescriptie de trei ani, se naste odata cu constatarea nulitatii absolute a clauzelor respective.

Deci, incepand cu constatarea nulitatii absolute a clauzelor contractuale privind comisionul de risc, se naste si dreptul la restituirea prestatiilor efectuate in baza acelor clauze si tot atunci, incepe sa curga si termenul de 3 ani de prescriptie extinctiva a dreptului material la actiunea in restituirea prestatiilor respective.

Aceasta inseamna ca, timp de trei ani de zile incepand cu data constatarii nulitatii clauzelor in baza carora a fost perceput, (in speta incepand cu data pronuntarii sentintei – 15.04.2013), reclamantii puteau solicita restituirea comisionului de risc.

Or, cata vreme petitul privind restituirea comisionului de risc, a fost formulat ca petit subsecvent, odata cu actiunea principala in constatarea nulitatii absolute, este evident ca nu se poate pune problema prescriptiei extinctive a dreptului material la actiunea in restituirea comisionului de risc.

In fine, nu poate fi ignorat nici faptul ca, de esenta nulitatii, este ca produce efecte retroactiv, efecte guvernate si de principiul repunerii partilor in situatia anterioara incheierii actului juridic a carui nulitate a fost constata- restitutio in integrum, ratiunea acestor efecte constand in aceea ca, ceea ce este nul nu poate produce efecte- quod nullum est, nullum producit effectum.

Asa fiind, se impune ca, paratele sa restituie reclamantilor contraprestatiile executate de ei, in baza unor clauze contractuale nule, inca din momentul executarii primelor prestatii in baza respectivelor clauze, adica inca din momentul incheierii conventiei de credit, intrucat, incepand cu acel moment a fost perceput si comisionul de risc.

In speta fiind vorba despre o nulitate partiala, s-a impus inlaturarea efectelor produse de acele clauze pana la momentul anularii lor, (ex tunc), prin obligarea recurentei la restituirea sumelor primite de ea, de la reclamanti, in baza acelor clauze care, nule (nelegale) fiind, nu pot produce efecte, iar pe de alta parte, s-a impus inlaturarea si pentru viitor (ex nunc) a efectelor clauzelor nelegale, (abuzive, nule), prin aceea ca s-a dispus inlaturarea din conventia partilor si din actul aditional la aceasta, a clauzelor privind comisionul de risc si comisionul de administrare, ceea ce a determinat in consecinta si obligarea corelativa a recurentei de a pune la dispozitia reclamantilor intimati actul aditional la conventie conform sentintei cat si un nou grafic de rambursare a creditului .

Ca atare, cate vreme reclamantii nu au solicitat desfiintarea contractului de credit ci doar inlaturarea clauzelor abuzive si restituirea prestatiilor efectuate de acestia in baza acelor clauze, rezulta ca prin inlaturarea din conventia partilor si din actul aditional la aceasta, a clauzelor privind comisionul de risc si comisionul de administrare, prin obligarea corelativa a recurentei de a pune la dispozitia reclamantilor intimati actul aditional la conventie conform sentintei cat si un nou grafic de rambursare a creditului, prima instanta nu a facut decat sa modifice- clauzele contractuale in sensul prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000, fara ca aceasta sa impiedice si obligarea la restituirea prestatiilor efectuate in baza acelor clauze nule, si aceasta intrucat Legea nr. 193/2000 nu s-a dorit a fi si nu poate fi privita ca un act normativ care sa instituie exceptii de la efectele nulitatii, iar raportat la restituirea de catre recurenta a sumelor pretinse cu titlul de comision de risc si de administrare, nu se poate sustine decat ca pastrarea de catre recurenta a acestor sume, nu este justificata de nici un temei, intrucat aceste sume au fost percepute si primite de la reclamanti in baza unor clauze nule abuzive, nelegale.

JUDECATOR

A. B. A.

Tehnored.opinie separata jud. A. B.A./Ex.2/08.11.2013

← Pretenţii. Decizia nr. 789/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 782/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1183/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1183/2013. Tribunalul ALBA