Pretenţii. Decizia nr. 782/2013. Tribunalul ALBA

Comentarii

0

Decizia nr. 782/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 2988/175/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA NR. 782/R/2013

Ședința publică de la 20 iunie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. C.

Judecător: D. C.

Judecător: A. C. P. – președintele secției

Grefier: M. P.

Pe rol se află recursul declarat de pârâta recurentă . SA împotriva sentinței civile nr. 207/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S. I., având ca obiect pretenții acțiune în anulare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în fața instanței avocat L. Olguța pentru pârâta recurentă cu împuternicire avocațială la dosar și avocat C. C. cu împuternicire avocațială la dosar pentru reclamantă.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Mandatara pârâtei recurente . SA București depune la dosar notă privind onorariile și cheltuielile aferente contractului de asistență juridică la care atașează factura din 22.04.2013, ., nr._ și extras cu tranzacții.

De asemenea, depune la dosar taxa judiciară de timbru în cuantum de 82,50 lei și timbru judiciar de 0,3 lei .

Mandatarul reclamantei avocat C. C. depune la dosar concluzii scrise și chitanța nr. 702 în sumă de 1.000 lei.

Apărătoarea pârâtei solicită admiterea recursului și excepției de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantei precum și a excepției lipsei de interes invocate de pârâtă și respinse de instanța de fond. Solicită de asemenea, modificarea în întregime a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă.

Apreciază că sentința atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, solicitând a fi analizată cauza sub toate aspectele.

Instanța de fond a reținut că comisionului de risc a fost perceput în mod abuziv .

Reclamanta a arătat în expunerea de motive în fața instanței de fond că comisionul de risc este abuziv fiind prevăzut în contractul de credit fără însă să specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision .

Reclamanta a mai făcut referire și la natura abuzivă a comisionului de administrare susținând că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de urmărire risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bacă prin punerea la dispoziție a creditului . În contractul de credit încheiat este stipulat un împrumut astfel că banca în mod corect a perceput acest comision

Apărătoarea pârâtei recurente arată de asemenea că atât comisionul de risc cât și comisionul de administrare sunt menționate expres sub forma finală achitate lunar iar costurile sunt exprimate în mod clar în contract.

Actul adițional încheiat la contractul de credit respectă dispozițiile OUG 50/2010 .

Oricum, Actul Adițional la contract, a cărui nulitate se solicită a fost denunțat de bancă astfel că acesta nu mai produce efecte juridice, motiv pentru care petitul reclamantei cu privire la acest act adițional este lipsit de interes.

Pentru aceste considerente dar și pentru cele expuse pe larg în cererea de recurs solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Mandatarul reclamantei solicită respingerea recursului formulat de pârâtă, apreciind că sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, instanța de fond făcând o aplicare corectă a prevederilor legale cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că, este de menționat faptul că instanța de fond în mod corect a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât acțiunea introductivă are ca obiect constatarea fraudării legii respectiv încălcarea dispozițiilor Legii 193/2000 care interzic inserarea în contracte a clauzelor abuzive. Acțiunea este deci imprescriptibilă.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că recurenta a întocmit actul adițional unilateral, înlocuind denumirea de comision de urmărire risc în comision de administrare, act care a produs efecte juridice.

Acest comision se calculează prin aplicarea unui procent, însă doar banca știe cum îl calculează . Clauzele contractuale nu au fost negociate cu reclamanta .

Apărătorul reclamantei solicită a fi reținute de către instanța de recurs concluziile scrise și depune la dosar la termenul de astăzi prin care sunt expuse pe larg considerentele pentru care se impune respingerea recursului formulat de pârâta . SA București. Cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată conform recipisei de la dosar.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului de față.

Constată că prin sentința civilă nr. 207/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._:

S-a admis excepția lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. C. Română SA – Sucursala Aiud și în consecință respins acțiunea formulată de reclamanta S. I. în contradictoriu cu această parte.

S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în anularea parțială a contractului de credit.

S-a respins excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor.

S-a respins excepția lipsei de interes pentru capetele de cerere privind constatarea modificării în mod abuziv și unilateral al contractului prin act adițional, a constatării ca abuzive și înlăturării din convenție și actul adițional a clauzelor prin care a fost introdus comisionul de risc și administrare.

S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S. I., în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA.

S-au constatat ca fiind abuzive clauzele de la pct. 9 lit. c și lit. f din convenția de credit nr._ încheiată cu pârâta și pct. 3.8 din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

S-a constatat modificarea abuzivă și unilaterală, prin act adițional, a contractului, în sensul transformării comisionului de urmărire riscuri în comision de administrare.

S-au constatat abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.

S-a dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire risc și comisionul de administrare.

S-a dispus obligarea pârâtei la restituirea în echivalent în lei a sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de urmărire risc și comision de administrare în cuantum de 375,48 euro, începând cu luna septembrie 2009 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la pronunțarea sentinței și la plata dobânzii legale până la restituirea efectivă a sumei.

A fost obligată pârâta B. C. Română SA ca în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform prezentei sentințe și un nou grafic de rambursare.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul instanței, la data de 4.09.2012, sub dosar nr._, reclamanta S. I., au solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română SA și B. C. Română - Sucursala Aiud, prin hotărâre judecătorească:

- să se constate abuzive clauzele de la pct. 9 lit. c și lit. f din convenția de credit nr._, încheiată cu pârâtele și pct.3.8 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de urmărire riscuri, respectiv comision de administrare;

- să se constate că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de urmărire de riscuri, prevăzut la pct.9 lit.d, în comision de administrare;

- să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;

- să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de urmărire risc și comisionul de administrare;

- să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, să restituie reclamantei sumele achitate de aceasta cu titlu de comision de urmărire risc și comision de administrare, începând cu luna septembrie 2009, până la data introducerii acțiunii în cuantum de 375,48 euro și în continuare până la data restituirii efective a acestora, precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii.

- să se dispună obligarea pârâtei de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce va fi pronunțată să pună la dispoziția reclamantei actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului;

- să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 Codul de procedură civilă.

În motivare reclamanta arată că au încheiat cu pârâta B. C. Română SA - Sucursala Aiud, cu sediul în Aiud, ., jud. A., contractul de credit nr._, având ca obiect credit în valoare de 3.160,45 euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni.

Reclamanta mai susține că în momentul în care au încheiat această convenție, a acționat de pe poziție inegală în raport cu banca întrucât contractul încheiat este unul de adeziune deoarece clauzele cuprinse de acesta au fost prestabilite de împrumutător, fără a i se da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

La punctul 9 lit. c și lit. f din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.8. din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de administrare și comisionul de urmărire risc, care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului, odată cu rata creditului și dobânda. După cum se poate observa acestea au fost prevăzute în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Reclamanta apreciază că având în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri sunt abuzive.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 193/2000, reclamanta susține că orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, dar din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca ei să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de urmărire riscuri. Ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc aceste comisioane sunt abuzive, fiind neclare și echivoce.

De asemenea, reclamanta susține că riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de urmărire riscuri pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție asigurarea să se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii.

Aceste obligații sunt instituite în sarcina reclamantei prin convenție, fără ca ea să aibă posibilitatea să le negocieze, iar dacă ar accepta că prin comisionul de risc să se acoperă riscul pieirii bunului cu care a fost garantat creditul, banca ar beneficia de o dublă garanție, ceea ce ar determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce contravine art.4 din Legea nr. 193/2000.

În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, reclamanta arată că s-a prevăzut prin convenție că în cazul în care ei își achită cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe penalități de întârziere, iar dacă clientul nu-și îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă supra imobilului reclamantei.

Astfel riscul unei conduite culpabile a reclamantei este acoperit prin stabilirea penalităților de întârziere și a garanției imobiliare, banca beneficiind din nou de o dublă garanție.

Pe de altă parte, așa cum au arătat, această clauză privind comisionul de risc nu a fost negociată cu reclamanta, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și reclamanta să fie protejată de acest risc. Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Raportat la aceste prevederi legale, reclamanta susține că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauzele care stabilesc comisionul de risc și comisionul de administrare.

Din cele ce preced reclamanta consideră că în fapt comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește comisionul de administrare, introdus de către pârâta de ordinul 2, reclamanta consideră că acesta este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina lor, în mod unilateral și în pofida refuzului lor.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului. În aceste condiții este evident este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumiri comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare, reclamanta apreciază că se impune înlăturarea lor din convenția de credit. În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art.1092 C. civ. trebuie restituită.

Ca urmare reclamanta solicită obligarea pârâtelor ca în solidar să le restituie sumele achitate de ei cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna septembrie 2009 și până la data introducerii acțiunii în cuantum de 375,48 euro, și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală.

Solicită totodată să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce va fi pronunțată, să pună la dispoziția reclamantei actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

În drept: Legea nr. 193/2000, art.1092 Cod civil, art.274 Cod pr.civilă.

În probațiune reclamanta a depus în copie: contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ (fl.46), condiții generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar nr._ (fl.47-50), grafic de rambursare (fl.51-54).

Prin întâmpinarea depusă la filele 9-20, pârâta . SA a invocat următoarele excepții: excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a BCR – Sucursala Aiud, excepția prescripției dreptului la acțiunea al reclamantei; excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor; excepția lipsei de interes a petitului privind constatarea nulității prevederilor din actul adițional.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a BCR –Sucursala Aiud, se arată că, calitatea de comerciant în ceea ce privește asumarea obligațiilor ce decurg din încheierea contractelor de credit bancar nu o poate avea decât persoana juridică autorizată, care este BCR, sucursala nu are organe proprii de conducere în sensul vizat de art. 41 alin. 2 Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea parțială a contractului de credit, pârâta arată faptul că având în vederea că au încheiat cu reclamanta contractul de credit în anul 2008, deci mau mult de trei ani anterior datei de introducere a acțiunii, dreptul material al reclamantei este prescris extinctiv.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor, pârâta arată că conform teoriei generale ale obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. În situația în care numai B. ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a petitului privind constatarea nulității prevederilor din actul adițional, aceasta este o excepția de fond, absolută și peremtorie, care poate fi invocată ori de câte ori nu este îndeplinită una din cerințele interesului, în cauză legitimității și a actualității. Interesul trebuie să existe în momentul în care se apelează la mijlocul procedural din conținutul acțiunii, pentru că rolul instanței este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.

B., în temeiul art. II alin. 2 din Legea 288/2010 a operat denunțarea actului adițional, la contractul de credit numărul_/14.05.2008, manifestare de voință care a fost notificată imediat reclamantei, astfel că la momentul prezent actual adițional nu produce efecte juridice.

Prin urmare, atâta timp cât actul adițional la contract, a cărui nulitate se cere, a fost denunțat de către bancă, acesta nu mai produce efecte juridice de la data denunțării luni, motiv pentru care petitul reclamantei cu privire la acest act adițional este lipsit de interes.

Pe fond intimata a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta arată, în esență, că clauzele privind comisionul de risc și comisionul de administrare fac parte din obiectul contractului și reprezintă prețul contractului. În măsura în care ele sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil nu pot fi supuse controlului în ce privește caracterul abuziv.

Legea nr. 193/2000, reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei 93/13/CEE, care la art. 4 alin. 2 a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.

O clauză abuzivă este cea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil pentru consumator..

Atât clauza referitoare la comisionul de risc, cât și cea referitoare la comisionul de administrare sunt exprimate într-un limbaj clar, inteligibil, care nu necesită cunoștințe de specialitate. Motivele invocate de către reclamanți pentru a justifica caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de administrare și risc nu vizează limbajul în care ele sunt exprimate, ci aspecte privind rațiunile economice pentru care ele sunt înscrise în contract. Dispozițiile legale nu prevăd obligația comerciantului de a explica consumatorilor rațiunile economice sau tehnice pentru care stabilesc prețul, ci impun ca modul în care este prevăzut prețul în contract să fie clar și inteligibil pentru ca clientul să cunoască întinderea obligației pe care și-o asumă.

Mai arată pârâta că, instanța nu poate să intervină pentru a modifica prețul contractului, sau a obliga una dintre părți să încheie un act adițional, pentru că s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 Cod civil.

În ce privește solicitarea de a obliga banca să pună la dispoziția reclamantei actul adițional cu modificările solicitate de ei, o astfel de solicitare este inadmisibilă.

Admiterea acțiunii reclamantei și eliminarea comisionului de administrare ar conduce la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea pârâtei.

În vederea determinării și limitării riscului de credit, pârâta arată că are obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanțată în funcție de capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat de criteriile adoptate.

Prin urmare, consacrarea contractuală a comisionul de risc reprezintă o clauză eminamente particularizată și negociată în funcție de situația economică a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina pârâtei incumbă obligația legală de a trasa politici de creditare care să includă condițiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele care doresc să intre în relații de afaceri cu pârâta.

În probațiune s-au depus înscrisuri și s-a administrat proba cu interogatoriu reclamantei ( fl.21, 22,23, 29-45, 60-77, 81-85, 86-116).

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

În virtutea dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, în ce privește excepția lipsei capacității de folosință și a calității procesuale pasive a Băncii Comerciale Române SA – Sucursala Aiud, instanța o constată întemeiată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 7 pct. 31 din OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, sucursala este orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia.

Prin urmare, în această materie, au aptitudinea de a desfășura în mod direct activitatea de creditare însă își păstrează independența față de societatea mamă, în sensul în care dreptul sucursalelor de a încheia contracte de creditare cu terțe persoane nu este de natură a conferi personalitate juridică subunităților societății mamă și pe cale de consecință, nici legitimitate procesuală în ipoteza unor litigii intervenite între beneficiarii serviciilor și Bancă, astfel că, neavând personalitate juridică și patrimoniu propriu, sucursalele nu pot sta în judecată, potrivit art.41 din Legea 58/1998.

Totodată, analizând conținutul contractului de credit, se observă că acesta este încheiat cu B. C. Română SA, iar nu cu B. C. Română SA – Sucursala Aiud.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în anularea parțială a contractului de credit instanța o constată neîntemeiată, întrucât norma legala de sancționare a clauzelor abuzive este de ordine publică, care ocrotește nu numai un interes personal (al fiecărui consumator individual), ci ocrotește și un interes colectiv (al consumatorilor in general sau al unei întregi categorii de consumatori cărora li se propune același contract tip cu clauze abuzive). Totodată, legea abilitează anumite instituții (ANPC) sa cenzureze contractul, judecătorul având dreptul sa suprime clauzele abuzive. O asemenea maniera de control este specifica regimului juridic al nulității absolute.

Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la restituirea prestațiilor, instanța urmează a o respinge, întrucât, nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc, sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, constituind un temei în vederea restituirii prestațiilor bănești.

Cât privește excepția lipsei de interes pentru capetele de cerere privind constatarea modificării în mod abuziv și unilateral al contractului prin act adițional, a constatării ca abuzive și înlăturării din convenție și actul adițional a clauzelor prin care a fost introdus comisionul de risc și administrare, instanța apreciază și această excepția ca neîntemeiată, aceasta punând în discuție temeinicia pretențiilor reclamanților, având în vedere că din lecturarea contractului de credit și a actului adițional comisionul de risc a fost redenumit în comision de administrare, astfel pretențiile reclamanților sunt întemeiate și sub acest aspect. Faptul că pârâta a denunțat Actul Adițional la contractul de credit nu are relevanță sub aspectul consecințelor pe care le-a produs cât timp a fost în ființă.

Pe fondul cauzei, instanța constată următoarele:

În fapt, reclamanta a încheiat cu pârâta B. C. Română SA contractul de credit nr._ la data de 14.05.2008, având ca obiect credit în valoare de 3.160,45 Euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni.

La pct. 9 lit. c și lit. f din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.8. din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de administrare și comisionul de urmărire risc, care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului, odată cu rata creditului și dobânda. După cum se poate observa acestea au fost prevăzute în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Analizând susținerile reclamanților, instanța constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin. 1 o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin. 2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Contractul încheiat de părți este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.

Prin urmare acest contract și clauzele lui nu au fost negociate de către părți, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de probă, conform art. 1169 Cod civil.

În fapt, prin contractul de credit bancar nr. 681/05.04.2006, se acorda reclamanților I. R. și I. V. un credit în valoare de 8140 Euro, pe o perioada de 120 de luni, percepând comision de urmărire riscuri de 16,28 Euro lunar și 4,07 Euro lunar comision de administrare.

În ce privește comisionul de risc, instanța apreciază că perceperea acestuia constituie o clauză abuzivă, dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul ca acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia – avant la lettre – împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată, acest cost este unul eventual și nu unul actual, cert.

Cu toată această incertitudine, banca îl încasează lunar și nu îl returnează consumatorului bun-platnic după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plată.

În situația în care consumatorul își îndeplinește întocmai obligațiile de plată, în favoarea băncii va opera o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea clienților care, cu toate că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.

Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel ca, a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidentelor de plăți, nu a ridicat și nu ridică nici o suspiciune cu privire la seriozitatea și bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, reprezintă un abuz din partea băncii.

Oricum, contra riscului de neplată banca își ia garanții reale sau personale și îl determină pe client să încheie polițe de asigurare a riscului de neplată.

Mai mult, banca își asigură în toate contractele o . mecanisme de protecție împotriva riscului de neplată, ceea ce demonstrează odată în plus că acest comision de risc este abuziv.

Astfel, riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării este de asemenea suportat de către împrumutat, care va răspunde cu toate bunurile sale.

Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului.

În plus, bunurile sunt asigurate, iar banca impune întotdeauna societatea de asigurări, iar riscul de a nu-și încasa despăgubirea de la asigurator, practic, este inexistent.

Nu în ultimul rând, banca și-a mai creat încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin obligarea împrumutatului de a aduce și garanții personale (codebitori, fidejusori).

Toate aceste garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplată reprezintă argumente solide în sprijinul celor afirmate mai sus, în sensul ca prevederile contractuale ce reglementează comisionul de urmărire riscuri sunt în fapt clauze contractuale.

Riscul de piață trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă, care este jucător profesionist, cât și de consumator.

Comisionul de urmărire a riscului este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc. Așadar, pe lângă faptul că un consumator trebuie să suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc.), este obligat prin aceste clauze abuzive să suporte și riscul băncii.

Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât, până la acest moment, consumatorii au suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de orice risc, inclusiv de riscul probabil în situația inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale.

Această situație demonstrează fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.

Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atât de mari încât să compenseze cu valoarea totală a comisioanelor de risc.

Relativ la comisionul de administrare, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Instanța constată astfel că prin aceste clauze, care datorită modului în care sunt formulate și percepute, fără nici o posibilitate de negociere, au caracterul unor clauze abuzive, urmărindu-se perceperea sub forma voalată a unui nou comision.

În speță, petenții ca și celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu pot să se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat această problemă, fiind impuse băncilor condiții noi și conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE, iar în prezent banca a eliminat acest comision.

Prin urmare instanța, apreciază aceste clauze ca fiind abuzive, prin inserarea și prin aplicarea lor potrivit propriilor interpretări, fără să se acorde vreo justificare consumatorilor, se creează un prejudiciu acestora. Conform disp. art. 970 cod civil convențiile trebuie executate cu bună credință. Nerespectarea acestui principiu poate fi sancționat prin obligarea pârâtei la plata de daune morale, care au caracter de despăgubiri pentru petenți și un rol sancționator pentru pârâtă.

Instanța apreciază astfel că deși contractul se află în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, aceasta nu poate să ducă la concluzia că nu s-a înregistrat un dezechilibru masiv în dauna consumatorului. Din analiza cuantumului acestor comisioane de risc și administrare rezultă că aceste comisioane nu sunt în niciun fel justificate, banca neoferind explicații plauzibile instanței pentru aplicarea acestuia.

Totodată, aceste clauze se privesc a fi abuzive și din perspectiva legislației privind protecția consumatorului anterioară, care reglementează diverse tipuri de comisioane percepute de bancă, o parte din acestea fiind stabilite în condițiile speciale, altă parte în condițiile generale ale convenției. Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puțin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obținerea unui credit își direcționează atenția asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal și care diferențiază ofertele de creditare din piața bancară, astfel că menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. d din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.

Prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului, clauzele sus-menționate se încadrează în articolele de lege precizate, în consecință, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea.

Concluzionând, aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision ceea ce echivalează cu un dol.

Pentru aceste considerente, în temeiul textelor de lege invocate, instanța a admis acțiunea, potrivit celor mai sus expuse.

În temeiul art. 274 Codul de procedură civilă, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta . SA, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei de interes, invocate și respinse de instanța de fond prin sentința atacată; modificarea în întregime a sentinței nr. 207/08.02.2013 a Judecătoriei Aiud, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată generate de judecarea prezentei căi de atac.

În motivarea recursului, arată că:

I. Solicită instanței de recurs să constate faptul că, prima instanță în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei de interes

A. Excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Constatarea presupusului caracter abuziv al clauzei cuprinse la art. 9 lit. c și 9 lit. f, art. 3.8 din convenția de credit nr._/2008, nu poate atrage nulitatea absolută, ci numai o nulitate relativă având în vedere că, este ocrotit un interes particular, al consumatorului. Or, având în vedere că nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripție de 3 ani și că, contractul de credit care face obiectul prezentului litigiu a fost încheiat cu reclamanta în mai 2008, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris. Prima instanță în mod greșit a considerat că, în cauză, este vorba despre o nulitate absolută deoarece clauzele a căror nulitate se solicită ocrotesc nu numai un interes personal, ci și un interes colectiv al consumatorilor în general.

B. Excepția lipsei de interes a petitului privind constatarea nulității prevederilor din actul adițional (de conformare la prevederile OUG 50/2010). B., în temeiul art. II alin. 2 din Legea 288/2010, a operat denunțarea Actului Adițional la contractul de credit nr._/14.05.2008. Această manifestare de voință a fost notificată imediat reclamantei astfel încât la acest moment Actul Adițional nu produce efecte juridice. 12. Prin urmare, raportul juridic dintre clienți și bancă, la momentul soluționării prezentei cauze, este reglementat de contractul de credit în forma inițială - anterioară intervenirii OUG nr. 50/2010. Oricum la momentul întocmirii lui, fostul Adițional respecta întru-totul dispozițiile OUG 50/2010 fiind încheiat în litera și spiritul acestui act normativ. Prin încheierea lui nu s-a urmărit creșterea unui cost contractual pentru clienții Băncii, așa cum susține reclamanta, ci adaptarea contractului de credit la cerințele impuse de Ordonanță. Ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 și din dorința corelării conținutului contractelor de credit cu noile dispoziții legale, B. a decis redenumirea comisionul de risc credit sub terminologia comision de administrare credit. În cauză nu era așadar vorba de un nou comision/comision majorat introdus în contractul de credit ci de un comision/cost agreat între părți încă de la bun început, pe care B. 1-a redenumit în conformitate cu noua terminologie legală. Conform regulilor consacrate de interpretare, o normă legală se interpretează nu numai în litera ci și în spiritul ei. Astfel, ceea ce era important de stabilit era dacă prețul contractului a crescut pentru clienți. Or, așa cum reiese din graficele de rambursare o asemenea majorare a costului contractual nu a existat. Or, atât timp cât Actul Adițional la contract, a cărui nulitate se cere, a fost denunțat de către bancă, acesta nu mai produce efecte juridice de la data denunțării lui, motiv pentru care petitul reclamantei cu privire la acest act adițional este lipsit de interes.

II. Instanța de fond a interpretat greșit atât Legea nr. 193/2000 cât și dispozițiile contractuale supuse analizei, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă.

Susține pârâta că sentința recurată este nelegală prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii 193/2000.

Astfel, instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la verificarea întrunirii cumulative a condițiilor referitoare la calificarea ca abuzive a clauzelor invocate de reclamantă, doar în măsura în care aprecia faptul că, clauzele supuse analizei nu fac parte din obiectul contractului.

Or, așa cum se poate observa din lecturarea sentinței atacate, prima instanța reține în motivarea admiterii tuturor petitelor lipsa negocierii. Soluționarea de către instanța de fond a petitelor formulate de către reclamantă este greșită și din perspectiva următoarelor argumente:

A. Instanța de fond în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 9 lit. c din condițiile speciale, respectiv art. 3.9 din condițiile generale referitoare la comisionul de administrare. Prima instanța a reținut în mod greșit în pag 6-7 ale sentinței atacate faptul că: Relativ la comisionul de administrare, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contra uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii, datorită adăugirii la D. a comisionului de administrare.

Motivarea instanței de fond referitoare la comisionul de administrare, este o dovadă a ignorării cu desăvârșire a dispozițiilor art. 36 din OUG nr. 50/2010. Din lecturarea art. 36 din OUG nr. 50/2010 rezultă în mod clar ce este comisionul de administrare, cum se percepe acesta și care este rațiunea perceperii lui. Potrivit dispozițiilor art. 36 alin 3 din OUG 50/2010: Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului, în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. În acest context, clauza prevăzută în convenția de credit la pct. 9 lit. c comision de administrare de 1,58 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat la pct. i, este stipulată în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin urmare, clauza care reglementează comisionul de administrarea nu este altceva decât dreptul băncii de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea băncii de monitorizare a creditului acordat.

B. Instanța de fond în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 9 lit. f din condițiile speciale, respectiv art. 3.8 din condițiile generale referitoare la comisionul de risc. Prima instanța a reținut în mod greșit faptul că: contra riscului de neplată banca își ia garanții reale sau personale banca își asigură în toate contractele o . mecanisme de protecție împotriva riscului de neplată, ceea ce demonstrează odată în plus că acest comision de risc este abuziv

În cuprinsul Condițiilor Generale ale contractului de credit la pct. 3.8, este consacrată doar vocația băncii de a percepe comisionul de risc și nu dreptul efectiv. Obligația reclamantei de a plăti societății noastre respectivele speze și implicit, dreptul corelativ este consacrată în partea specială a contractului. Dovada acestei afirmații este însăși dispoziția contractuală prevăzută la art. 3 conform căreia: Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre formulat, respectiv Condițiile Generale de Bancă. Atât timp cât în cazul de față în cuprinsul condițiilor generale este reglementată doar vocația băncii de a primi o plată în schimbul asumării riscului/administrării de credit, nu poate fi reținută afirmația conform căreia o atare clauză poate fi vătămătoare pe de o parte, și pe de altă parte, nu poate fi reținută nici afirmația conform căreia clauza privind obligarea reclamantului /ei la plata unui comision nu ar fi fost negociată, ținând cont că dreptul Subscrisei de a primi o atare plată s-a născut prin dispoziția contractuală cuprinsă în Condițiile speciale ale convenției de credit de consum. Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul. Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale. Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii, luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare. Parte componentă a riscului operațional reglementat la art. 126 din OG nr. 99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau reglementărilor interne. Prin dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. g din Normele Băncii Naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Conform art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora: (1) La evaluarea riscului legal și a riscului reputațional, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea - de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking.(2) În vederea reducerii riscului legal și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora.

Prin urmare, prima instanță în mod greșit: a ignorat Normele Băncii Naționale Române care reglementează dreptul de a percepe acest comision; a reținut obligația de a detalia în cadrul convenției de credit rațiunea care a stat la baza perceperii acestui comision de risc.

Mai susține pârâta că instanța de fond a ignorat apărările sale referitoare la aplicabilitatea art. 4 alin 6 al Legii 103/2000, respectiv clauzele supuse analizei vizează obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil

Instanța de recurs trebuie să țină cont de incidența art. 4 alin 6 din Legea 193/2000 raportat la art. 4 din directiva 93/13/CEE. Potrivit articolelor sus indicate, instanța nu poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al clauzei din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000. cu referire la lipsa negocierii și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.. Totodată, ÎCCJ prin Decizia nr. 4685/2012 a statuat asupra faptului că:"Așa cum am argumentat, comisionul de risc constituie un element al prețului, și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare, care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Codul civil lege între părți." Prin aceeași Decizie, ICCJ a reținut și faptul că:" Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt care era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenției de credit astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. în speță consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale pe care nu le știau la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora."

În același sens, opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fire Trading V Abbey N. pic & Others, în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit.

Dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile prestate. 51. Prin urmare, modalitatea de determinare a comisioanelor, ca elemente ale prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive.

În fine, arată pârâta că, clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Și că, clauzele indicate ca fiind abuzive au fost negociate cu clienții

Intimata nu a depus întâmpinare. A depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului.

Deliberând asupra recursului de față, prin prisma motivelor invocate de pârâtă, dar și a dispozițiilor art. 304/1 Codul de procedură civilă, tribunalul reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a solicitat să se constate că, prima instanță în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei de interes

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

A susținut că, constatarea presupusului caracter abuziv al clauzei cuprinse la art. 9 lit. c și 9 lit. f, art. 3.8 din convenția de credit nr._/2008, nu poate atrage nulitatea absolută, ci numai o nulitate relativă având în vedere că, este ocrotit un interes particular, al consumatorului. Or, având în vedere că nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripție de 3 ani și că, contractul de credit care face obiectul prezentului litigiu a fost încheiat cu reclamanta în mai 2008, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris. Prima instanță în mod greșit a considerat că, în cauză, este vorba despre o nulitate absolută deoarece clauzele a căror nulitate se solicită ocrotesc nu numai un interes personal, ci și un interes colectiv al consumatorilor în general.

Această susținere a recurentei este nefondată.

Tribunalul constată că excepția prescripției dreptului la acțiune în anularea parțială a contractului de credit instanța este neîntemeiată.

Norma legală de sancționare a clauzelor abuzive este de ordine publică, care ocrotește nu numai un interes personal (al fiecărui consumator individual), ci ocrotește și un interes colectiv (al consumatorilor in general sau al unei întregi categorii de consumatori cărora li se propune același contract tip cu clauze abuzive). Totodată, legea abilitează anumite instituții (ANPC) să cenzureze contractul, judecătorul având dreptul sa suprime clauzele abuzive. O asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute.

A mai arătat recurenta că se impune admiterea excepției lipsei de interes a petitului privind constatarea nulității prevederilor din actul adițional (de conformare la prevederile OUG 50/2010). Că B., în temeiul art. II alin. 2 din Legea 288/2010, a operat denunțarea Actului Adițional la contractul de credit nr._/14.05.2008. Această manifestare de voință a fost notificată imediat reclamantei astfel încât la acest moment Actul Adițional nu produce efecte juridice. Prin urmare, raportul juridic dintre clienți și bancă, la momentul soluționării prezentei cauze, este reglementat de contractul de credit în forma inițială - anterioară intervenirii OUG nr. 50/2010. Oricum la momentul întocmirii lui, fostul Adițional respecta întru-totul dispozițiile OUG 50/2010 fiind încheiat în litera și spiritul acestui act normativ. Prin încheierea lui nu s-a urmărit creșterea unui cost contractual pentru clienții Băncii, așa cum susține reclamanta, ci adaptarea contractului de credit la cerințele impuse de Ordonanță. Ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 și din dorința corelării conținutului contractelor de credit cu noile dispoziții legale, B. a decis redenumirea comisionul de risc credit sub terminologia comision de administrare credit. În cauză nu era așadar vorba de un nou comision/comision majorat introdus în contractul de credit ci de un comision/cost agreat între părți încă de la bun început, pe care B. 1-a redenumit în conformitate cu noua terminologie legală. Conform regulilor consacrate de interpretare, o normă legală se interpretează nu numai în litera ci și în spiritul ei. Astfel, ceea ce era important de stabilit era dacă prețul contractului a crescut pentru clienți. Or, așa cum reiese din graficele de rambursare o asemenea majorare a costului contractual nu a existat. Or, atât timp cât Actul Adițional la contract, a cărui nulitate se cere, a fost denunțat de către bancă, acesta nu mai produce efecte juridice de la data denunțării lui, motiv pentru care petitul reclamantei cu privire la acest act adițional este lipsit de interes.

Și această susținere a recurentei este neîntemeiată. Excepția lipsei de interes pentru capetele de cerere privind constatarea modificării în mod abuziv și unilateral al contractului prin act adițional, a constatării ca abuzive și înlăturării din convenție și actul adițional a clauzelor prin care a fost introdus comisionul de risc și administrare este neîntemeiată, aceasta punând în discuție temeinicia pretențiilor reclamanților, având în vedere că din lecturarea contractului de credit și a actului adițional comisionul de risc a fost redenumit în comision de administrare, astfel pretențiile reclamanților sunt întemeiate și sub acest aspect. Faptul că pârâta a denunțat Actul Adițional la contractul de credit nu are relevanță sub aspectul consecințelor pe care le-a produs cât timp a fost în ființă.

În fine, pârâta recurentă a mai susținut în recurs că instanța de fond a interpretat greșit atât Legea nr. 193/2000 cât și dispozițiile contractuale supuse analizei.

Această susținere a recurentei este fondată, cu privire la constatarea greșită de către instanța de fond a caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare.

Așa cum arată și recurenta, instanța de fond în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 9 lit. c din condițiile speciale, respectiv art. 3.9 din condițiile generale referitoare la comisionul de administrare. Prima instanța a reținut: Relativ la comisionul de administrare, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contra uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii, datorită adăugirii la D. a comisionului de administrare.

Reclamanta S. I. a încheiat cu pârâta B. C. Română SA prin Sucursala Aiud contractul de credit nr._, având ca obiect credit în valoare de 3.160,45 euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni.

La punctul 9 lit. c și lit. f din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.8. și 3.9 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de administrare și comisionul de urmărire risc, care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului, odată cu rata creditului și dobânda.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin 3 din OUG 50/2010: Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. În acest context, clauza prevăzută în convenția de credit la pct. 9 lit. c comision de administrare de 1,58 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat la pct. i, este stipulată în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin urmare, clauza care reglementează comisionul de administrarea nu este altceva decât dreptul băncii de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea băncii de monitorizare a creditului acordat.

Cu privire la acest aspect, se impune admiterea recursului pârâtei, conform art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, în sensul că va fi modificat în parte sentința și se vor respinge capetele de acțiune pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 9 lit. c din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de administrare, respectiv restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale pentru aceste sume.

Clauzele ce privesc comisionul de urmărire riscuri au fost constatate în mod corect ca fiind abuzive în baza Legii nr. 193/2000 de către judecătorie.

Motivul de recurs de la pct. II lit. B din numerotarea dată de pârâtă în recurs motivelor de recurs este neîntemeiat.

Tribunalul constată că în contractul de credit bancar pentru persoane fizice sunt inserate următoarele clauze care sunt contestate de client:

- la pct. 9 lit. f clauza în conformitate cu care: Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: (…) f. comision de urmărire riscuri de 8,85 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1;

- la pct.3.8 din Condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar, în conformitate cu care: Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui procent la valoarea creditului contractat de la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 par. 2 alin. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 par.1 și 2 al. 1 și 2 din Directiva nr. 93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art. 4 din Legea nr.193/2000 o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, iar întotdeauna o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul.

Văzând contractul de credit și reținând că pârâta nu a făcut dovada celor susținute, respectiv că a oferit posibilitatea reală de negociere, se constată că partea din contractul de credit și din condițiile generale privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociată în mod real și efectiv. Instanța ajunge la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanta a cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care a semnat-o și că prin plățile pe care le-a făcut au onorat aceste obligații, nu înseamnă automat că toate sau parte din clauzele convenției au fost negociate.

Procedând la analizarea celorlalte două clauze instanța reține că la pct. 9 lit. f din contract s-a stipulat perceperea unui comision de urmărire riscuri în sumă lunară de 8,85 euro, care reprezintă 0,28% din valoarea creditului, iar la pct.3.8 din Condițiile generale ale convenției, există mențiunea că acest comision se calculează flat.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 par. 1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art. 3: (1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Art. 5: În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.

Dispoziții asemănătoare sunt preluate în legislația națională, respectiv în art.1 și art.4 Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art. 1 al. 1, art. 4 al. 1 și 4, precum și în Anexa la legii la pct. 1 lit. b.

Prin raportare la contextul legislativ reținut se constată că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în contract cât și în condițiile generale nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de urmărire riscuri.

În al doilea rând, comisionul de urmărire riscuri nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au achitat ratele lunare și există potrivit pct.6 din condițiile generale de creditare obligațiile pentru împrumutat de a asigura împotriva tuturor riscurilor bunurile achiziționate din credit și cele aduse în garanție și de a încheia un contract de asigurare/poliță de asigurare de viață și de accident la o instituție sau societate de asigurări agreată de bancă.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperi prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

Reținând cele menționate, în temeiul art. 3 par. 2 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Se constată caracterul abuziv al contractului de credit și condițiilor generale de creditare în privința clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri consemnate la pct. 9 lit. f din contract și la pct. 3.8 din Condițiile generale ale contractului.

Având în vedere acestea, în baza art. 312 alin. 1 și 312 alin. 2 raportat la art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă:

Se va admite recursul declarat de pârâta recurentă . SA împotriva sentinței civile nr. 207/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S. I..

Va fi modificată în parte sentința, în sensul că:

Se resping capetele de acțiune pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 9 lit. c din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de administrare, respectiv restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale pentru aceste sume.

În baza art. 274 alin. 3 Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinei sau munca îndeplinită de avocat, și în măsura admiterii în parte a acțiunii reclamantei, se va reduce onorariul la fond al avocatului reclamantei, de la 2.000 la 500 lei.

Pe de o parte dată fiind valoarea mică a pricinii, în acest sens fac obiectul cauzei clauze contractuale privind două comisioane în valoare totală de 10,33 EUR lunar, iar reclamanta a câștigat doar pentru comisionul de urmărire riscuri de 8,85 EUR lunar, iar pe de altă parte se are în vedere caracterul standard și repetitiv al cauzelor privind comisioanele bancare, și deci munca îndeplinită de avocat este mai mică.

Se va modifica sentința și sub acest aspect, și va fi obligată pârâta . SA la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Se mențin celelalte dispoziții ale sentinței.

În baza art. 274 alin. 1 și 3 Codul de procedură civilă, considerând că recurenta este parte căzută în pretenții cu privire la două din cele trei motive de recurs, anume cele privitoare la excepții și la clauzele contractuale privind comisionul de urmărire risc ce au fost considerate neîntemeiate, va fi obligată recurenta să plătească intimatei suma de 500 lei, cheltuielile de judecată în recurs, de asemenea redus de la 1.000, pentru aceleași considerente expuse mai sus, raportat și la volumul mic de muncă depus la recurs de avocatul reclamantei, depunerea de concluzii scrise și susținerea apărării la un termen de judecată.

Pentru aceste motive.

În numele legii,

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta recurentă . SA împotriva sentinței civile nr. 207/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S. I..

Modifică în parte sentința, în sensul că:

Respinge capetele de acțiune pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 9 lit. c din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de administrare, respectiv restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale pentru aceste sume.

Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 500 lei, cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.06.2013.

Președinte, A. C. P.	Judecător, C. C., în concediu de odihnă, semnează pentru judecătorul lipsă C. M., președintele tribunalului	Judecător, D. C.
	Grefier, M. P., în concediu de odihnă, semnează pentru grefierul lipsă A. B., prim grefier

Redactat/Tehnoredactat DC/5.08.2013/2 exemplare

Judecător fond: M. L. C.

← Pretenţii. Decizia nr. 1183/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 1431/2013. Tribunalul ALBA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 39/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 60/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 789/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 1183/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 1431/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 1432/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 592/2013. Tribunalul ALBA Pretenţii. Decizia nr. 584/2013. Tribunalul ALBA