Pretenţii. Decizia nr. 506/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 506/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 09-05-2013 în dosarul nr. 3959/175/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 506/R/2013
Ședința publică de la 9 mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: D. C.
Judecător: A. C. P. – președintele secției
Judecător: C. C.
Grefier: M. P.
Pe rol se află recursul declarat de reclamanta recurentă S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 92/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată . SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, în ordinea listei de ședință, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Față de lipsa părților instanța lasă cauza la a doua strigare, se dispune lăsarea cauzei pentru a doua strigare.
La apelul nominal făcut în cauză la a doua strigare a cauzei, în ordinea listei de ședință, se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se constată că la dosar reclamanta recurentă a înregistrat un înscris la data de 9 mai 2013 prin fax din care rezultă că a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și lasă cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud la data de 26.11.2012 sub număr de dosar nr._, reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE a solicitat în contradictoriu cu pârâta . SRL, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 743,16 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 660 lei aferentă perioadei februarie 2010 - iulie 2011, septembrie - decembrie 2011 și penalități de întârziere calculate în cuantum de 83,16 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, arată că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003 art. 5 alin. 1: Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3 de către S. Comercială de Distribuție și furnizare a Energiei Electrice Electrica - SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.
Potrivit art. 6 alin.1 și 2 din HG nr. 977/2003: Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciu public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere.
Privind taxa de timbru reclamanta arată neobligativitatea SRR în ceea ce privește achitarea acesteia. Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 prevede faptul că sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii de Senat, Camera deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și de cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice, ori taxa pentru serviciul public de radiodifuziune reprezintă fără tăgadă un venit public, fiind sursă de finanțare a SRR, ca instituție publică, acest lucru reieșind din prevederile art. 1, 4, 40 din Legea nr. 41/1994.
Astfel potrivit art. 40 lit. b din Legea nr. 41/1994 stipulată în mod clar faptul că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune constituie venit propriu al SRR, rezultând prin urmare că această taxă reprezintă un venit public, fiind o sursă financiară stabilită de legiuitor, necesară desfășurării activității SRR ca instituție publică.
În drept au fost invocate prevederile art. 112 Codul de procedură civilă, art. 40 alin. 3 și 4 din legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și societății române de Televiziune, republicată, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003.
În probațiune s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Pârâta nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței pentru a propune probe în apărare.
Prin sentința civilă nr. 92/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE formulată în contradictoriu cu pârâta . SRL
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale.
La alineatul 2 al aceluiași articol se menționează că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul de radiodifuziune.
Instanța constată însă că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2.102 pronunțată la data de 9.04.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14.10.2009), prin care s-a examinat recursul declarat de . Cluj N. împotriva sentinței civile nr.712/2008 pronunțată la data de 13.11.2008 de către Curtea de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr.978/2003.
La art. 40 alin. 3 din Legea nr.41/1994 se prevede că: Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Conform prevederilor art. 1169 din Codul civil (aplicabil în cauză raportat la data emiterii facturilor solicitate) cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Analizând înscrisurile de la dosar, instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta este beneficiara unor servicii dintre cele pe care le prestează sau că ar deține aparat radio.
Susținerile reclamantei formulate în sensul că orice societate dintre cele arătate în norma legală anulată datorează taxa pretinsă de ea, nu mai pot fi primite. Ca urmare a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal nr.2.102 pronunțată la data de 9.04.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr.691 din 14.10.2009), societățile comerciale avute în vedere de dispoziția legală anulată nu mai au nici o obligație legală de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) care a solicitat modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, învederând următoarele aspecte:
1. Critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio. SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută de instanță, calității de beneficiar. Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează instanța, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția dacă care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: dacă beneficiază de aceste servicii, în loc de în calitate de beneficiari ai acestor servicii, (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe. De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma beneficiari ai acestor servicii (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut. Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr. 297/2004, nr. 331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade în sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective", consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. În acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Redă alăturat criticile: .obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare. Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plătii taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
2. Potrivit Deciziei nr. 2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr. 1012/2009, argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate in dificultate, care au ales sa își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, consideră că Legea nr. 41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și HG nr. 977/ 2003 cu modificările și completările ulterioare sunt și au fost constatate ca fiind constituționale de către Curtea Constituțională, precum și conforme cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/tv. Prevederile art. 3 din HG nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei norme legale, în conformitate cu prevederile art. 108 alin.2 din Constituția României. Hotărârile de guvern intervin în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care, fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern. Aceste hotărâri sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia și după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementări legale, ele neputând dispune decât măsuri administrative pentru asigurarea organizării executării legilor.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de beneficiar a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun. Astfel, înțelesul noțiunii de beneficiar se regăsește, chiar în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr._ pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune. Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art. 40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune. Propunerea legislativă pentru modificarea HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de Radiodifuziune și a HG nr.978/2003 privind taxa pentru serviciul public pentru televiziune inițiată de domnii deputați N. P., B. C. și C. A. în 2005 a primit aviz negativ atât de la Consiliul Legislativ cât și de la Comisia pentru buget, finanțe și bănci. Inițiatorii doreau completarea art. 3 din cele două hotărâri de guvern, la alin.1 și 2 cu sintagma numai dacă dețin și fac dovada existenței aparatelor de radio și televizor. Din punctul de vedere al Guvernului referitor la această propunere legislativă reține: propunerile de la art.3 din inițiativa legislativă.... nu sunt realiste, întrucât este puțin probabil ca persoanele juridice respective să declare de bună voie deținerea receptoarelor radio și tv. și concluzionând că nu susține adoptarea acestei inițiative legislative.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. U. din 2009 pentru modificarea alin. 3 al art.40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități. Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corecta a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
3. De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritate publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică - Legea nr. 41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV - și detaliată în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, prin HG nr. 977/2003. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean). De asemenea, mai menționează ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art.141 alin.1 lit. o din același cod prevede faptul că activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi.
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică. Prin HG nr. 977/2003 și Legea nr. 533/2003 privind aprobarea OUG nr. 71/2003 a fost instituită obligația persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Având în vedere că pârâta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale mai sus menționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
În drept, invocă dispozițiile art. 299, 304/1, 316 Codul de procedură civilă, Legea nr. 41/1994, H.G. nr. 977/2003.
Intimata nu a depus întâmpinare:
Examinând recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE, tribunalul apreciază că nu este fondat având în vedere următoarele aspecte:
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicăieri însă, în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regăsește o definiție a noțiunii de beneficiar, astfel încât sensul acesteia nu poate fi decât cel comun, respectiv cel care beneficiază de ceva sau o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare.
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit căreia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea că obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective. Așa cum s-a arătat mai sus, în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere cele mai sus expuse, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE.
Pentru aceste motive.
În numele legii,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta recurentă S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 92/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată . SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9.05.2012.
Președinte, D. C. | Judecător, A. C. P. președintele secției | Judecător, C. C. |
Grefier, M. P. |
Redactat/Tehnoredactat DC/2 exemplare/22.05.2013
Judecător fond: M. L. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 601/2013. Tribunalul ALBA | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1493/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
