Pretenţii. Decizia nr. 62/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 62/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 3202/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA NR. 62/R/2013

Ședința publică de la 24 Ianuarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă

Judecător C. C.

Judecător D. C.

Grefier M. P.

Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA și pârâta S.C. V. R. SA împotriva sentinței civile nr. 2919/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosarul nr._ .

Obiectul dosarului - pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat C. M. pentru pârâta recurentă și avocat Tomșit T. pentru reclamanți în substituirea avocatului C. C-tin, cu delegație de substituire la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Apărătorul reclamanților depune la dosar Ordin de plată în cuantum de 208,80 lei și timbru judiciar de 3 lei .

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatarul pârâtei recurente S.C. V. ROMANIA SA – avocat C. M. solicită în principal admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond .

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând cauza respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive.

În subsidiar, în condițiile înlăturării primelor două solicitări, solicită modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.

Instanța de fond la primul termen de judecată a procedat la apelarea cauzei în condițiile în care părțile nu erau prezente, pârâta recurentă nefiind reprezentată de avocatul ales, procedând la închiderea dezbaterilor și a reținut cauza spre judecare.

În ce privește petitul 2 al recursului arată că acțiunea directă la instanță este inadmisibilă în condițiile în care legea instituie o procedură specială pentru constatarea clauzelor abuzive în contracte .

În materia bancară - susține mandatarul pârâtei recurente – există ca reglementare generală dispozițiile OUG 99/2000 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului care reglementează încheierea contractelor de credit precum și Regulamentul BNR

În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum și cu privire la protejarea intereselor personale ale contribuabililor, ca lege generală se aplică dispozițiile Codului civil.

Legea 139/2000 are caracter de lege specială . Potrivit art. 8 Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor precum și de specialiști autorizați .

În urma controlului procesul verbal se înaintează instanței care potrivit art. 13 după verificare pronunță: aplică amenda contravențională și dispune sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă sau desființarea acelui contract, cu daune - interese după caz.

Mandatarul pârâtei învederează instanței că la art. 14 se prevede că: consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de pr. civilă .

Arată că prezenta lege denumită în continuare Codul are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare și apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva practicii abuzive Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personal împuternicit al autorității publice locale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor .

De asemenea, mai susține că nu s-a dovedit un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților creat de clauzele contractuale, instanța neîntemeindu-și sentința pe nici un argument care să releve dezechilibru creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților. Sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală câtă vreme nu s-a făcut dovada certă creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Solicită pe fond respingerea acțiunii reclamanților deoarece consumatorul este unul avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit, astfel că în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc la momentul încheierii contractului era mai avantajoasă din punct de vedere financiar, față de cea a pieței - factor determinat în încheierea contractului .

Apărătorul recurentei învederează instanței că banca ca și instituție de credit are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR pentru fiecare credit acordat .

Prin contractul încheiat părțile își asumă obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube patrimoniale fiecăruia din cocotractanți, astfel că banca în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat la BNR cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată.

Față de aspectele învederate mai sus și față de faptul că instanța de fond nu și-a motivat soluția la care a ajuns neexistând nici o probă concludentă care să permită admiterea acțiunii, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții. Cu cheltuieli de judecată.

Mandatarul reclamantului – avocat Tomșiț T. depune la dosar Ordin de plată în sumă de 208,80 lei și arată că solicită modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii având în vedere că instanța de fond a admis în partea acțiunea și a obligat pârâtele la cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei din suma achitată de reclamanți către mandatar respectiv suma de 2000 lei .

Pentru a reduce această cheltuială instanța de fond în mod netemeinic a reținut faptul că onorariul este unul excesiv de mare prin raportare la numărul de termene și dificultatea cauzei.

Mandatarul reclamanților recurenți nu a avut în vedere faptul că până să introducă acțiunea, reclamanții au urmat și procedura prev. de art. 720 ind. 1 Cod pr. civilă, de asemenea nu a avut în vedere valoarea litigiului și faptul că această cauză este o cauză complexă .

Reclamanții prin reducerea onorariului plătit ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat .

De asemenea, repararea completă a pagubei suferite de partea care câștigă procesul nu este posibilă decât dacă toate cheltuielile făcute îi sunt integral restituite de partea în culpă.

Mandatarul reclamanților arată că părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute cu excepția cazului, când pârâtul a recunoscut la prima zi de înfățișare pretenții reclamantului .

Față de toate aceste aspecte mandatarul reclamanților solicită admiterea modificarea sentinței atacate în sensul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, justificate cu chitanța depusă la dosar.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data 11.05.2012, în dosar nr._, reclamanții C. Nicușor și C. Vicuța au solicitat în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., prin hotărârea ce o va pronunța:

Să constate abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/26.04.2007, încheiat cu pârâtele și pct. 3.5 din aceiași convenție referitoare la comisionul de risc.
Să constate nelegale clauzele din convenție privind comisionul de risc începând cu 21.06.2010.

III. Să constate că prin act adițional pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc prev. de pct. 5 lit. a în comision de administrare.

IV. Să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.

V. Să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.

VI. Să oblige pârâtele în solidar la restituirea către reclamanți a sumelor încasate de la reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, precum și dobânda legală, începând cu luna septembrie 2008 și până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data pronunțării sentinței.

VII. Să oblige pârâta . A. I. ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să pună la dispoziția reclamanților actele adiționale la convenții conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

VIII. Să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâtele convenția de credit nr._/26.04.2007 și încă din momentul încheierii convenției reclamanții au acționat de pe poziții inegale în raport cu banca, date fiind contractul încheiat care ar fi contract de adeziune.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a contractelor. Se susține că respectivul comision a fost prevăzut în convenție fără a se specifica ce reprezintă și ce riscuri acoperă și doar după ce s-a solicitat înlăturarea din convenții a acestor clauze banca a explicat că prin el se acoperă riscul de credit și riscul de piață.

Reclamanții învederează că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze comerciale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, or din cuprinsul convenției se constată că terminologia nu este decriptată și explicată în condițiile generale pentru ca reclamanții să fie în cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care e perceput comisionul de risc. Prin urmare, aceste clauze ar fi abuzive, neclare și echivoce.

Se consideră și că prin prisma destinației clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și pentru că nu ar exista un risc de credit, deoarece a fost adus ca garanție un imobil asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii și în condițiile plății comisionului în continuare banca beneficiază de o dublă garanție, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În privința riscului pentru conduita culpabilă a clienților, element inclus în noțiunea generală de risc de credit, s-a prevăzut în convenții că se vor percepe penalități de întârziere în cazul în care reclamanții achită cu întârziere obligațiile de plată și, de asemenea, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare. Prin urmare, riscul unei eventuale conduite culpabile a reclamanților este acoperit prin perceperea penalităților de întârziere și executarea garanțiilor imobiliare și din acest punct de vedere din nou banca beneficiază de o dublă garanție.

Riscul de piață este suportat în întregime de consumatorii reclamanți cărora acordându-li-se un credit în monedă străină, sunt ținuți să suporte diferențele de curs valutar, banca nesuportând riscuri.

Pe de altă parte, banca nu a negociat cu reclamanții nici o clauză privind comisionul de risc, iar convențiile nu conțin clauze de protecție prin care clienții să fie protejați de acest risc. În fapt, comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de disp. art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 constituie și clauză abuzivă.

Se arată și că în raport cu prev. OUG 50/2010 clauzele privind comisionul de risc sunt nelegale, fiind interzise prin art. 36. Deși, OUG 50/2010 a stabilit clar comisioanele care pot fi percepute, banca a propus modificarea contractului inserând o clauză prin care a înlocuit comisionul de risc cu un comision de administrare. Reclamanții arată că banca a modificat unilateral și abuziv convenția de credit, percepând din luna septembrie 2010 comisionul de administrare în locul celui de risc. Acest comision ar fi abuziv pentru că instituie noi obligații în sarcina reclamanților, în condițiile în care nu s-a negociat încheierea unui act adițional, contravenindu-se prev. art. 4 din Legea 193/2000.

Sumele plătite cu titlu de comision de risc și apoi comision de administrare reprezintă plată nedatorată supusă restituirii. Reclamanții au notificat banca în vederea soluționării amiabile a litigiului.

În dovedirea cererii s-a solicitat admiterea probei cu înscrisuri.

În drept, au fost invocate prev. art. 274 C.p.c. și Legii 193/2000.

Reclamanții au depus la dosar, în copie, convenția de credit, adrese (f. 7-59).

Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru în temeiul art.15 lit. j din Legea nr.146/1997, raportat la art.1 alin.2 din OG nr.32/1995.

Prin sentința civilă nr. 2919/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. ROMANIA SA și S.C. V. ROMANIA SA – SUCURSALA A. I. și în consecință, s-a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/26.04.2007 încheiată între părți în privința următoarelor clauze:

- pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”

- pct.3.5. „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”.

Au fost desființate clauzele contractuale menționate la pct. 1. din convenția de credit nr._/26.04.2007 și s-a constatat că prin act adițional comisionul de risc prevăzut de pct. 5 lit. a, s-a transformat în comision de administrare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prin care pârâtele au transformat comisionul de risc în comision de administrare. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei contravaloarea comisionului de risc și a comisionului de administrare achitat de reclamanți din convenția de credit nr._/26.04.2007 începând cu data de 11.05.2009 și până la data emiterii noului grafic de rambursare dispus în conformitate cu prezenta sentință.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei dobânda legală aferente sumelor de la pct. 5, calculată de la data de 11.05.2009 și până la data achitării efective a sumelor de la pct. 5 către reclamanți.

A fost obligată pârâta S.C. V. ROMANIA SA – SUCURSALA A. I. ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție și noul grafic de rambursare a creditului în conformitate cu cele dispuse prin prezenta sentință.

A fost respinsă în rest cererea și au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei cu titlu cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instnță a reținut că la data de 26.04.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/26.04.2007(f. 7-15), conform căreia creditul obținut de reclamanți este de_ CHF, rambursabil în 264 de luni de la data încheierii convenției.

La pct.5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/29.01.2008 și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.

Dispozițiile art.969 din Codul civil conferă putere de lege contractelor legal făcute, ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplina doar contractelor legale făcute.

Potrivit art.948 din Codul civil condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza unui contract sinalagmatic, cum este contractul de credit în speță, este formată din doua componente și este diferită pentru cele două parți care contractează. Pentru banca cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, or pentru bancă motivul determinant al încheierii contractului de credit îl constituie obținerea de profit. Pentru împrumutat, scopul imediat îl constituie obținerea de bani, iar scopul mediat lor banilor în interes personal.

Apoi, una din condițiile de valabilitate a cauzei este ca aceasta să fie licită și morală.

Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.

Potrivit art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Analizând clauzele contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele anterior menționate, instanța retine următoarele:

Scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față, adică motivul determinant al încheierii, din punctul de vedere al băncii este obținerea de profit, banca urmărind obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii pentru următoarele motive:

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

Potrivit art.4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada ca respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

Cu privire la comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convenției si de pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc de 0, 1 % aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive din următoarele motive:

În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Instanța apreciază că aceste comisioane de risc nu se justifică, ținând cont că reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, conform pct.7 lit. a din condițiile speciale ale Convenției, imobil care a fost asigurat conform pct.7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Acest art.6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, instanța apreciază că în cauză cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, instanța apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Pârâta V. ROMANIA SA – SUCURSALA A. I.,(13-15) a comunicat reclamanților propunerea făcută de Bancă în vederea armonizării contractului de credit anterior menționat cu prevederile OUG nr. 50/2010 precum și noul grafic de rambursare.( f. 41-59) propunere neacceptată de reclamanți(f. 33-35).

Instanța constată că pârâtele prin acest act adițional, au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul înlocuiri comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit .a, din convenția de credit, cu comision de administrare credit în același cuantum de 0,1%, atâta timp cât fără consimțământul reclamanților și profitând de dispozițiile art. 95 alin. 5 din OUG conform cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Potrivit art. 35 alin. 1 lit b) din OUG 50/2010 cu modificările ulterioare, se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație;

Iar conform art. 95, alin. 4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

Instanța constată că pârâta a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea “comision de administrare”, având aceeași funcție de comision de risc, astfel cum rezultă din definiția dată de bancă prin acest act adițional și prin comparare cu dispozițiile art. 3 alin. 1 lit g) din Normele BNR nr. 17/18.12.2003.

Din definiția dată comisionului de administrare credit formulată în actul adițional despre care s-a făcut vorbire anterior reiese că acest comision vizează administrarea riscului implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului, pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia, riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață implicat de situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției.

Din această perspectivă și având în vedere considerentele anterior reținute cu privire la comisionul de risc instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prin care pârâtele au transformat comisionul de risc în comision de administrare.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA precum și pârâta ..

Prin recursul reclamanților C. NICUȘOR și C. VICUȚA s-a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în totalitate.

În esență recurenții au arătat că Pentru a reduce această cheltuială, instanța de fond, în mod netemeinic, a reținut faptul că onorariul este unul excesiv de mare prin raportare la numărul de termene și dificultatea cauzei. Consideră că instanța nu a avut în vedere faptul că până am introdus acțiunea, subsemnații am urmat și procedura prevăzută de art.720 ind.1 C.proc.civ, nu a avut în vedere valoarea litigiului și faptul că această cauză este o cauză complexă. Avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2002, pronunțată în Cauza Wouters și alții de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene), însă orice activitate economică se desfășoară "în condițiile legii". în consecință, legiuitorul a apreciat l;ă valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.

Considerăm că instanța de fond nu a avut în vedere valoarea pricinii, deși acesta este unul din criteriile prevăzute de art.274 alin.(3) C.proc.civ. Prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanții ar fi în imposibilitate de a ne recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu ne aflăm în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat. Rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată are o deosebită importanță, deoarece repararea completă a pagubei suferite de partea care câștigă procesul nu este posibilă decît dacă toate cheltuielile făcute îi sunt integral restituite de partea în culpă. De aceea art. 274 C. proc. vprevede că partea, care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea cîștigătoare. în lumina acestor principii, dispozițiile alin.2 din art. 274 C. proc. civ. trebuie puse în concordanță cu prevederile art. 276 din același cod. Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. În consecință, părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute, cu excepția cazului prevăzut în art. 275 C. proc. civ., când pârâtul, care nu fusese pus în întîrziere, a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului. Când pretențiile ce formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda celui care a cîștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporțional cu pretențiile admise.

Având în vedere aceste aspecte, solicită admiterea recursului modificarea sentinței atacate, în sensul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, justificate cu chitanța depusă la dosar.

În recursul formulat de pârâta S.C V. R. S.A solicitând ca pentru temeiurile de fapt si de drept indicate in cererea de recurs prin decizia ce o va pronunța sa dispună :

1. In principal, in temeiul art.304 pct.4 rap.la art.312 pct.3 casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind.l cod procedura civila rap.la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.

Astfel, l. În materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. 2. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantifor. ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil. 3. L.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de • aplicare(verificarea clauzelor abusive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si 1 consumator.

Potrivit Art. 8. - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai ;. Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui j contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14. Prevede ca: - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.

Aceste dispoziții se interpretează in sensul (1) deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor L.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(L.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau (2) pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile l.296/2004 codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in : Art. 1 Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Iar in art.85 stabilește in concret ca : (1) Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege.

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, arată: i. nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive !! ART.1 alin.1 din L193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . de asemenea nu putem afirma ca, consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .

In sensul celor de mai sus, constată ca produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior, urmează sa respingeți acțiunea pe fond ca netemeinica deoarece : a. consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b. consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii (care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile L.193/2000.

C. Nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile pârtilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din L.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instant nu si-a întemeiat sentința, pe niciun argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte [prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, observam ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si ne¬negociate nu pot fi declarate abuzive.!!!!! In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat NICI O proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vre-0 proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. nu se poate accepta ca . sa consideram ca sentința este temeinica si legala, câtă vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Întrebarea fireasca care se pune, la ce s-a raportat, in concret, instanța fondului când a constatat aceasta disproporție ??? In raport cu ce s-a stabilit disproporția(concret)???. Evident la nimic, iar in acest context urmează a admite recursul si respinge acțiunea ca neîntemeiata.

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca:Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

2.valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare . acesta este un risc de expunere al băncii . astfel, prin hg.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat NU PRODUCE UN DEZECHILIBRU SEMNIFICATIV IN CONTRACT CU ATAT MAI MULT CU CAT RATA CONTRACTULUI ESTE MAI M. DECÂT RATA CONTRACTULUI REFINANTAT. DE ALTFEL P. S. Royer [Rover, 2000] în lucra rea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Exemplu: daca după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul, se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cat si al programului calendaristic -banca lucrează in aceasta activitate cu previziuni, creditarea facondu-se din surse atrase (depozite de la populație) si refinanțări cu scadente la anumite termene având costurile lor previzionate si care in cazul dat in exemplu, precum si in situația de fata, ar conduce la o instabilitate atât in ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii fata de persoanele fizice deponente cat si fata de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date in OG. 21/1992 prin "costul total al creditului" respective "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii;25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a |e face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife |i comisioane sau orice alt înscris;"

ori din conținutul contractelor rezulta ca subscrisa ne-am îndeplinit obligațiile legale in jsensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumandu-si condițiile contractului.

Hotărârea este netemeinica si prin prisma dispozitivului acesteia, astfel: s-a decis de către instanța de judecata, ca dispozițiile pct. 5 lit.a din condițiile special ale i convenției de credit, respectiv pct.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, in care sens s-au desfintat.

Examinând recursul formulat de reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA împotriva sentinței civile 4273/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._, Tribunalul reține următoarele:

Tribunalul constată că în mod corect a procedat instanța de fond la reducerea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariul avocatului reclamanților, acordând suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând doar parte din onorariul de avocat, conform chitanței depuse la dosar. Astfel, onorariul total de 2000 lei este excesiv prin raportare la numărul de termene și dificultatea cauzei, dar și caracterul repetitiv al acestor tipuri de cauze, în care se solicită anularea clauzelor contractuale din contractele încheiate cu V. R. SA, astfel că în mod just s-a procedat, conform art. 274 alin. 3 Codul de procedură civilă, la reducerea acestui onorariu.

În plus instanța mai reține că onorariul solicitat este disproportionat de mare, prin raportare la munca pe care asistenta juridica acordata in aceasta cauza a implicat-o, cauza nefiind una care sa se caracterizeze printr-o sporit grad de dificultate, ci, dimpotriva se circumscrie unui gen de litigii in care practica judiciara s-a cristalizat, actiunile introductive urmaresc un anumit tipic. In plus, cuantumul cheltuielilor de judecata, trebuie stabilit de asa natura, incat, achitarea acestora sa nu devina o sarcina disproportionata si impovaratoare pentru partea care a pierdut procesul, in acest sens fiind si prevederile art.41 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Examinând recursul formulat de . împotriva sentinței civile 4273/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._, Tribunalul reține următoarele:

În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că, în fapt:

Între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/26.04.2007, conform căreia reclamanții au obținut un credit de 66.000 CHF, rambursabil în 264 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, în convenție s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.

La data de 04.02.2010, pârâta recurentă . propus clienților C. NICUȘOR și C. VICUȚA încheierea Actului adițional nr. 1 din 04.02.2010, prin care se menținea dobânda inițială, iar comisionul de administrare era redenumit comision de administrare. Recurenții C. NICUȘOR și C. VICUȚA nu au semnat acest act.

Ulterior, prin actul adițional nr. 2/20.10.2011 – semnat de ambele părți s-a eliminat comisionul de administrare, iar dobânda a fost fixată la 5,45 %.

Cu privire la convenția inițială de împrumut susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard reformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 66.000 CHF acordat pe o durată de 264 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 36,268.86 CHF și comision în valoare de 10,097.42 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA împotriva sentinței civile nr. 2919/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ și va respinge recursul formulat de pârâta . împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de reclamanții C. NICUȘOR și C. VICUȚA împotriva sentinței civile nr. 2919/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ .

Respinge recursul formulat de pârâta . împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 24.01.2013.

Președinte,

A. C. P.- președinte Secția a II-a Civilă

Judecător,

C. C.

Judecător,

D. C.

Grefier,

M. P.

Red. PAC

Tehn. P.M. /2ex

8.02.2013

Jud.fond S. F.

← Pretenţii. Hotărâre din 06-06-2013, Tribunalul ALBA		Excludere asociat. Încheierea nr. 55/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 62/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 62/2013. Tribunalul ALBA