Pretenţii. Decizia nr. 794/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 794/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 5756/176/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA NR. 794/R/2013

Ședința publică de la 20 iunie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: C. C.

Judecător: D. C.

Judecător: A. C. P. – președintele secției

Grefier: M. P.

Pe rol se recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 15/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați I. I. și I. N. E., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în fața instanței avocat C. M. pentru pârâta recurentă cu împuternicire avocațială la dosar și avocat Tomșiț T. cu împuternicire avocațială la dosar pentru reclamanți .

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Mandatarul pârâtei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 228,41 lei și a timbrului judiciar în valoare de 1,5 lei

Mandatarul reclamanților intimați depune la dosar concluzii scrise și chitanța nr. 60 reprezentând onorariu avocațial în sumă de 500 lei .

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatarul pârâtei recurente . solicită în principal admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă iar în subsidiar modificarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.

Apărătorul pârâtei recurente în susținerea recursului arată că instituțiile de credit trebuiau să dispună de un nivel al fondurilor proprii care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital pentru acoperirea acestor riscuri .

Comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară el constituind un element al prețului iar perceperea acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind cunoscută de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părțile contractante .

Reprezentantul pârâtei recurente arată că nu se află în prezenta unui contract de credit/act adițional care să conțină clauze abuzive. Reclamanții chiar dacă nu au cunoștințe de specialitate au experiența creditelor anterioare

În speță, nu se poate aprecia că sentința este temeinică și legală câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, creat de clauze contractuale.

În ce privește comisionul de risc solicită a se reține că: banca, ca instituție de credit are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR pentru fiecare credit acordat. Prin contractul de credit părțile își asumă obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.

Mandatarul pârâtei mai susține că din conținutul contractelor rezultă că recurenta și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit consumatorii la momentul semnării știind și asumându-și condițiile contractului.

Având în vedere aceste considerente precum și faptul că instanța de fond nu și-a motivat în concret soluția la care a ajuns neexistând nici o probă concludentă care să permită admiterea acțiunii reclamanților, solicită a se dispune admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate și a se proceda la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive promovate de reclamanți. Cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, onorariu avocațial pe cale separată.

Apărătorul reclamanților solicită respingerea recursului formulat de pârâta recurentă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată . Solicită a se reține considerentele expuse pe larg în concluziile scrise și depuse la dosar la termenul de astăzi. Cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată .

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului de față.

Constată că prin sentința civilă nr. 15/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._:

S-a admis acțiunea formulată de reclamanții I. I. și I. N. E., în contradictoriu cu pârâtele . și . – Sucursala A. I., și, în consecință:

1. S-a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/16.03.2007 încheiată de părți în ceea ce privește următoarele clauze:

- pct. 3 lit. d intitulat data ajustării dobânzii din capitolul condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției;

- pct. 5 lit. a intitulat comisionul de risc din condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.5 intitulat comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza convenției de credit fiind ilicită.

2. S-a dispus desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1.

3. S-a dispus desființarea scadențarului în ce privește clauzele menționate la pct.1.

4. S-a constatat că prin act adițional pârâtele au modificat abuziv și unilateral contractul în sensul transformării comisionului de risc prev. de pct. 5 lit. a în comision de administrare.

5. S-au constatat abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.

6. S-a dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit.

7. Au fost obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit de la data semnării convenției până la data introducerii acțiunii (30.08.2012) în cuantum de 1.585,60 CHF și în continuare până la data pronunțării sentinței și plata efectivă.

8. A fost obligată pârâta . – Sucursala A. I. ca în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziție actul adițional al convenției modificat conform prezentei hotărâri și un nou grafic de rambursare a creditului.

9. Au fost obligate pârâtele la plata dobânzii legale începând cu data plății până la plata efectivă a comisionului de risc/administrare credit.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.08.2012 sub nr. dosar_, reclamanții I. I. și I. N. E. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., prin hotărârea ce se va pronunța:

I. Să constate nulitatea absolută parțială a următoarelor clauze din convenția de credit nr._/16.03.2007 încheiată între părți:

- pct. 3 lit. d) data ajustării dobânzii din Condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea a 3-a condițiilor generale ale convenției;

- punctul 5 lit. a) Comisionul de risc din condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.5. Comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza Convenției de Credit fiind ilicită.

II. Să dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct. I.

III. Să dispună desființarea scadențarului în ce privește clauzele menționate la pct. I.

IV. Să constate că prin act adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc prevăzut de pct. 5 lit. a în comision de administrare credit.

V. Să constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit.

VI. Să dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit.

VII. Să oblige pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit de la data semnării convenției până la data introducerii acțiunii în cuantum de 1.585,60 CHF și în continuare până la data pronunțării sentinței și plata efectivă.

VIII. Să oblige pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

IX. Să oblige pârâtele la plata dobânzii legale începând cu data plății până la plata efectivă a comisionului de risc/administrare credit.

X. Să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, se arată că reclamanții, în calitate de împrumutați au încheiat convenția de credit nr._/16.03.2007, valoarea creditului obținut de reclamanți fiind de 26.000 CHF, iar durata creditului fiind de 300 luni de la data încheierii convenției.

Reclamanții consideră clauzele contractuale menționate în petitul acțiunii ca fiind abuzive, ceea ce face cauza convenției să fie ilicită.

Cu toate că dobânda curentă stipulată în contract a fost prevăzută ca fiind fixă, la pct. 3 lit. d) din convenție se prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii și arată că la pct. 3.10 D. din secțiunea a 3-a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 Costuri suplimentare, cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit, însă conform art. 948 Cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Clauzele din convenția de credit sunt ilicite și abuzive și pe cale de consecință au o cauză ilicită pentru faptul că banca a pus la dispoziția împrumutaților un formular tipizat de contract, ale căror clauze nu au putut fi negociate de către aceștia, întregul act juridic fiind impus de banca respectivă. Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit și actul adițional al acestuia, într-unul de adeziune, context în care clauzele sunt abuzive, deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul reclamanților și contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru grav în ceea ce privește drepturile și obligațiile contractuale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive dintre contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Clauzele prevăzute la pct. 3 lit. d) data ajustării dobânzii din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.10 D. din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției sunt abuzive și pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv întemeiat care să fie clar precizat în contract, încălcându-se astfel dispozițiile legii 193/2000.

Comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice exact ce reprezintă acest comision. Totodată, este nejustificat și prin prisma faptului că pentru executarea contractului s-au adus garanții imobiliare.

Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru în temeiul art. 15 lit. j din Legea nr.146/1997, privind taxele judiciare de timbru, raportat la art. 1 alin. 2 din OG nr.32/1995, privind timbrul judiciar.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 969 Cod civil, art. 948 Cod civil, Legea nr. 193/2000, OUG 50/2010 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În probațiune, reclamanții au solicitat admiterea probei cu înscrisuri și au depus la dosar în copie certificată pentru conformitate cu originalul: convenția de credit, plan de rambursare credit, actul adițional la convenție, adrese, invitație la conciliere, proces verbal de conciliere și punctul de vedere al băncii și extrase de cont.

Pârâta . a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că toate clauzele invocate de reclamanți au fost negociate, iar clauza reglementată la art.5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Fiind un contract de credit ce prezintă următoarele caractere juridice: consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, este însoțit de garanții și constituie titlu executoriu. Astfel, comisionul de risc este parte a prețului contractului, nefiind echivalentul garanției reale imobiliare – ipoteca, deoarece acesta este perceput și pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată. Consideră că nu se poate dispune restituirea sumelor deja achitate, întrucât contractul de credit este cu executare succesivă în timp, iar anularea unei clauze din cadrul acestuia nu poate produce efecte retroactive. De altfel, sancțiunile prevăzute de Legea nr.193/2000 sunt modificarea clauzelor contractuale sau desființarea contractului, cu daune-interese, iar în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect este modificarea pentru viitor a acestora. Menționează de asemenea că rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

Pârâta precizează că în prezenta cauză, reclamanții au încheiat contractul de credit în anul 2008, înainte de criza economică, investind instanța cu cererea în constatarea ca abuzivă a unora din clauzele sale în 2012, adică în timpul crizei economice, în tot acest timp reclamanții nu s-au plâns că respectivele clauze creează un dezechilibru semnificativ, așa încât contractul însuși să fie lipsit de utilitate în ceea ce îi privește. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții încearcă să-și reducă contraprestația. Împrejurarea că reclamanții achită în condițiile prezente o sumă mai mare ca rată de credit, apreciază că acest lucru nu înseamnă că a existat un dezechilibru semnificativ între părți.

De asemenea menționează că, în cauză nu s-a argumentat, respectiv, probat că vreuna din clauzele în discuție ar fi fost inserată cu rea credință, de către comerciant și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit compromite echilibrul acestuia.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 115-118 Codul de procedură civilă, art. 969 Cod civil, Legii nr. 193/2000, Decretul 31/1954 și Directiva nr. 93/13/CEE, Decretul 167/1958 și protocolul nr. 1 al CEDO.

In probațiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriu.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 16.03.2007, între părți s-a încheiat convenția de credit nr._, în temeiul căreia pârâtele, în calitate de împrumutători, au acordat un împrumut de 26.000 CHF (franci elvețieni) reclamanților, în calitate de împrumutați, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct.3 lit. d din convenție se prevede că banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, deși la pct.3. lit. a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de 4,25 % p.a.- dobândă fixă.

La pct. 3.10 din secțiunea condiții generale se stipulează ca D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în secțiunea 10 costuri suplimentare sau prin acordul părților.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a convenției de credit.

Dispozițiile art.969 din Codul civil conferă putere de lege contractelor legal făcute, ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplina doar contractelor legale făcute.

Potrivit art.948 din Codul civil condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza unui contract sinalagmatic, cum sunt contractele de credit în speță, este formată din doua componente și este diferită pentru cele două parți care contractează. Cauza proximă pentru bancă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, or pentru bancă motivul determinant al încheierii contractului de credit îl constituie obținerea de profit, așa cum rezultă din însăși întâmpinarea depusă de pârâte. Pentru împrumutat, scopul imediat îl constituie obținerea de bani.

Apoi, una din condițiile de valabilitate a cauzei este ca aceasta să fie licită și morală.

Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea niciun efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Potrivit art.14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Analizând clauzele contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele anterior menționate, instanța retine următoarele:

Scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față, adică motivul determinant al încheierii, din punctul de vedere al băncii este obținerea de profit, banca urmărind obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii pentru următoarele motive:

Contractele de credit în cauză au fost transformate în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece au constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamant, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

Cu privire la pct. 3. lit. d din convenție instanța contată că această clauză este una abuzivă și trebuie interpretată în favoarea consumatorului potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.193/2000, în sensul că în caz de dubii asupra unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce pct. 3 lit. a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de 4,25 % p.a., iar pct.3 lit. d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de 4,25 % p.a., ceea ce are ca efect desființarea pct.3 lit. d din convenție, raportat la pct. 3.10 din secțiunea condiții generale.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc de 0,1% aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive din următoarele motive:

În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție. Prin întâmpinare pârâta înșiră o . cazuri care ar putea fi tot atâtea riscuri, dar aceasta se face doar acum, în fața instanței de judecată și nu s-a făcut cu ocazia încheierii contractului.

În plus, aceste comisioane de risc nu se justifică, ținând cont că reclamanții au adus garanție pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară, imobilul fiind asigurat conform pct. 7 lit. a din condițiile speciale ale convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

În privința comisionului de risc, prevăzut de convenția de credit, instanța constată că acest comision este perceput în mod abuziv din moment ce reclamanții au constituit în favoarea băncii garanția reală imobiliară.

Art.6 din Legea nr.193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, ceea ce nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, instanța apreciază că în cauză cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, instanța apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

În speța dedusă judecății nu se contestă că pârâta a stabilit unilateral dobânda, ci se contestă posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamanților și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.

În cauză nu s-a făcut dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse, iar în plus pct.1 a) din Anexa la Legea 193/2000 care dau dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, dacă există o motivație întemeiată, s-ar putea aplica doar în situația în care, dobânda stipulată ar fi variabilă, nu și atunci când este stabilită în cuantum fix.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. 2, nu este fondată întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea în cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse în cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22, pct.1 lit. d din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, potrivit căruia provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Instanța apreciază că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

În ceea ce privește susținerile pârâtei cu privire la inadmisibilitatea capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, invocată de către pârâtă, nu poate fi interpretat în sensul de neprimire ale acțiunii, ci pun în discuție eventual temeinicia cererii privind restituirea prestațiilor.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești.

Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamanților suma solicitată, reclamanților revenindu-le obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire, înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art.1092 Cod civil, ca executare voluntară a unei obligații.

În privința invocării de către pârâtă a imposibilității uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte, instanța constată că echivalentul folosinței sumelor acordate prin contract nu este în niciun caz comisionul de risc, ci eventual dobânda care a fost achitată, astfel încât nu se poate vorbi în speța de față despre o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

De altfel art. 13 din Legea 193/2000 invocat de pârâtă nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanții nu au urmat procedura plângerii la autoritatea pentru protecția consumatorilor, ci au optat pentru acțiune în fața instanței, fiind aplicabile deci dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000. Instanța nu poate să stabilească limitele unui nou cadru contractual, deoarece nu i s-a cerut de reclamanți acest lucru, iar în plus practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În temeiul disp. cuprinse în secțiunea 13 din condițiile speciale ale contractului se va dispune ca pârâta . – Sucursala A. I. ca în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziție actul adițional al convenției modificat conform prezentei hotărâri și un nou grafic de rambursare a creditului.

Pe cale de consecință, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta V. SA, solicitând:

- în principal, în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedura specială pentru constatarea clauzelor abuzive;

- în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 codul de procedură civilă rap. la art. 312, modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește solicitarea principală de la pct. 1 din petitul recursului, arată:

În primul rând, instanța de fond în mod netemeinic a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de Legea 193/2000.

Temeiul de drept pe care se bazează acțiunea este Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Articolul 8 al acestui act normativ prevede: "Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor. "Art. 9 precizează că organele de control efectuează verificări atât la sesizarea persoanelor ce se consideră prejudiciate, cât și din oficiu.

De asemenea, art. 11 menționează că "Organele de control abilitate încheie procese verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de comerciant.", urmând ca apoi să sesizeze instanța de judecată dacă în urma verificării se constata încălcări ale legii mai sus menționate.

Conform Legii nr. 193/2000 "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedura civilă." (art. 14)

Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000 intimații ar fi trebuit să sesizeze Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, să urmeze calea procedurii prevăzute la art. 8-14 din legea menționată, iar în cazul in care s-ar fi întocmit un proces verbal de constatare a unor clauze abuzive în contract, acesta să fie înaintat instanței printr-o sesizare. Instanța ar fi fost investită cu soluționarea sesizării și ar fi putut constata ca fiind abuzive anumite clauze din contract, urmând ca persoanele prejudiciate să fi urmat calea unei cereri de intervenție în acel dosar sau să formuleze o acțiune separată pentru restituirea sumelor încasate în baza clauzelor care ar fi fost considerate de instanță ca fiind abuzive.

Intimații s-au substituit practic organului de control investit de Legea nr. 193/2000 cu autoritatea de a controla convențiile dintre comercianți și consumatori cu privire la legalitatea clauzelor contractual și au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, așadar acțiunea este inadmisibilă.

În motivarea recursului, mai arată că:

Referitor la solicitarea subsidiară, se arată că nu ne aflăm în prezența unui contract de credit/act adițional, care să conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere între persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma că, consumatorii cu antecedente în creditare intră în categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât în ceea ce privește modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit.

În sensul celor de mai sus, constatând că produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinică întrucât: consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit; consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar față de cea a pieței, factor determinant în încheierea contractului (art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii în scopul satisfacerii dorinței) și necesității (de a plăti o rată mai mica decât era pe piață) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prevederile Legii 193/2000; nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.

Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanța nu și-a întemeiat sentința, pe niciun argument care să releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul în litera și spiritul legii, observă că de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile în care se creează un dezechilibru, în alte condiții, clauzele chiar și ne negociate nu pot fi declarate abuzive. În atare condiții, este evident că sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio probă în acest sens, la dosar neexistând nici un document care să ateste dezechilibrul și care să poată fi apreciat de instanță atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecată nu poate face trimitere la vreo probă certă în acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automată din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca într-o atare situație să se considere că sentința este temeinică și legală, câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrebarea firească care se pune, este la ce s-a raportat, în concret, instanța fondului când a constatat această disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproporția în concret. În acest context se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

În ceea ce privește comisionul de risc este a se reține, că Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile își asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți. Astfel, în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată; valoarea bunului adus în garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG 2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioadă de 25 ani (în unele cazuri peste această perioadă) ceea ce înseamnă că numai din deprecierea legala, bunul luat în garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuată în medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia în concret că acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele două aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat și care în contextul obligațiilor reciproce asumate de părți, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ în contract cu atât mai mult cu cât rata contractului este mai mică decât rata contractului refinanțat. De altfel P. S. Royer Royer, 2000, în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că dacă după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cât și al programului calendaristic - banca lucrează în această activitate cu previziuni, creditarea făcându-se din surse atrase (depozite de la populație) și refinanțări cu scadențe la anumite termene având costurile lor previzionate și care în cazul dat în exemplu, precum și în situația de față, ar conduce la o instabilitate atât în ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii față de persoanele fizice deponente cât și față de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date în OG 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totală plătibilă de consumator" se înțelege: 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator; iar la art. 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;

Or, din conținutul contractelor rezultă că banca și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-și condițiile contractului.

Hotărârea este netemeinică și prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecată, că dispozițiile pct. 5 lit. a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, în care sens s-au desființat.

Reclamanții nu au depus întâmpinare. Au depus note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Deliberând asupra recursului pârâtei, prin prisma motivelor invocate de recurentă, dar și a dispozițiilor art. 304/1 Codul de procedură civilă, tribunalul reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În fapt:

La data de 16.03.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/16.03.2007 (f. 7 și urm. dosar fond), conform căreia reclamanta a obținut un credit de 26.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an dobândă fixă.

Prin Actul adițional fără număr și dată, pe care reclamanții nu l-au semnat (f. 52 și urm. dosar fond), s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrându-se cuantumul comisionului și al ratei dobânzii.

Cu privire la convenția inițială de împrumut.

Trebuie arătat, în primul rând, că, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 și 12 din Decretul 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în cazul în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, în mod corect susține recurenta că instanța de fond greșit a respins excepția prescripției formulate de bancă, în condițiile în care nu poate fi obligată la restituirea sumei aferentă perioadei_.08.2009, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 30.08.2012, sumele achitate în perioada 16.03._09 sunt prescrise.

Cu privire la acest aspect, se impune modificarea sentinței, în sensul că trebuie admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, ridicată de pârâtă în întâmpinare la fila 103 în fața instanței de fond, în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 11.06.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 30.08.2009.

Susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 26.000 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 16.581,26 CHF și comision în valoare de 4.604,54 CHF.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.

Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu privire la Cu privire la Actul adițional fără număr și dată, pe care reclamanții nu l-au semnat (f. 52 și urm. dosar fond), prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrându-se cuantumul comisionului și al ratei dobânzii.

Tribunalul apreciază că, pentru aceleași considerente de fapt și drept ca în cazul contractului inițial de împrumut, se impune anularea clauzelor în discuție cuprinse în acest act adițional.

Mai trebuie arătat, în ceea ce privește actul adițional de implementare a OUG nr. 50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii 288/2010, că art. 95 alin.4 din OUG nr. 50/2010 interzice introducerea în actele adiționale, a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgență, iar OUG 50/2010 impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă astfel cum s-a reținut anterior o clauză abuzivă în contractele de credit, or, transformarea comisionului de risc în comision de administrare, (prin redenumire), reprezintă în esență tot o clauză abuzivă, nu schimbă cu nimic situația și, mai mult, echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârâta recurentă ..

Va fi modificată în parte sentința, în sensul că se admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 30.08.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 30.08.2009.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Întrucât recursul pârâtei a fost considerat nefondat, mai puțin chestiunea excepției prescripției extinctive, pentru comisionul de risc achitat anterior datei de 3008.2009, pârâta fiind în culpă procesuală, potrivit art. 274 alin. 1 Codul de procedură civilă, va fi obligată să achite intimaților 500 lei, cheltuielile de judecată în recurs, onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

Pentru aceste motive.

În numele legii,

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 15/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați I. I. și I. N. E..

Modifică în parte sentința, în sensul că:

Admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 30.08.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 30.08.2009.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă recurenta să plătească intimaților 500 lei, cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.06.2013.

Președinte,

C. C.

Judecător,

D. C.

Judecător,

A. C. P. președintele secției

Grefier,

M. P.

Redactat/Tehnoredactat DC/2 exemplare/26.06.2013

Judecător fond: H. D. C.

← Pretenţii. Decizia nr. 793/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 797/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 794/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 794/2013. Tribunalul ALBA