Pretenţii. Decizia nr. 1344/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1344/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 5764/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIE Nr. 1344/R/2013

Ședința publică de la 06 Noiembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. L.

Judecător C. C.

Judecător M. P.

Grefier D. M.

Pe rol judecarea recursului declarat de recurent S.C. V. R. SA, recurent S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I. împotriva sentinței civile nr. 1766/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. și intimat V. D. A., intimat V. LETIȚIA, având ca obiect pretenții .

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Se constată că, mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din data de 24.10.2013 când din lipsă de timp pentru a delibera, Instanța a amânat pronunțarea la data de 30.10.2013 și respectiv 06.11.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

INSTANȚA

Asupra recursului de față ;

Constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 31.08.2012 sub nr._, reclamanții V. D. A. și V. LETIȚIA au chemat în judecată pe pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I., solicitând:

I. Să se constate abuzive clauzele de la pct.5 lit.a din convenția de credit nr._/12.12.2007, încheiat cu pârâtele și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc, transformat ulterior în comision de administrare, precum și de la pct. 3 lit. d) din „condițiile speciale ale convenției” referitoare la data ajustării dobânzii și pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției referitoare la dobânda anuală efectivă (D.);

II. Să se constate că prin act adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct.5 lit. a, în comision de administrare;

III. Să constatați abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare;

IV. Să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare;

V. Să fie obligate pârâtele în solidar să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare, începând cu luna septembrie 2009 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 3570,59 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală;

VI. Să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța să pună la dispoziție reclamanților actul adițional la convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

VII. Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art.274 C.proc.civ.

În motivarea cererii, au arătat că au încheiat cu . Sucursala A. I. convenția de credit nr._/12.12.2007, având ca obiect credit în valoare de 52.000 CHF pentru nevoi personale, cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală, situat administrativ în Cluj N., .-24, ., cu o perioadă & rambursare de 240 de luni de la data încheierii convenției. b

Reclamanții au mai arătat că din momentul în care au încheiat această convenție, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a avea posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. y

La pct.3 lit.d) din „condițiile speciale ale convenției” se face referire la data ajustării dobânzii, iar la pct.3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se face referire dobânda anuală efectivă (D.). s

Astfel, cu toate că dobânda curentă s-a stabilit ca fiind fixă, în cuantum de 4,25% pe din interpretarea clauzei de la pct.3 lit.d), banca își rezervă dreptul de a revizui structura rata dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii.

La pct. 3.10 din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției, se stipulează că poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare” cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.,

Clauzele prevăzute la pct.3 lit.d) „DATA AJUSTĂRII DOBÂNZII" din „condițiile speciale ale convenției” și la pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției sunt abuzive pentru că îi dau dreptul băncii să modifice unilateral contractul fără a avea un motiv clar și întemeiat care să fie precizat în contract, încălcându-s astfel dispozițiile Legii 193/2000.

Sub un alt aspect, această clauză contractuală este și contrară prevederii art.1 alin. 1 din Lg 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conținutul ei fiind confuz și echivoc prin aceea că nu se definește sintagma „schimbare semnificativă pe piața monetară”.

La punctul 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile genera ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zi de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă ace comision.

De asemenea reclamanții arată că numai după ce au solicitat băncii să înlăture din convenție clauzele privind ace comision, banca a explicitat ce reprezintă comisionul de risc, arătând că este destinat 5 acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bani prin punerea la dispoziția clientului a creditului, respectiv riscul de credit generat de comportamentul contractual al clientului, modul de îndeplinire de către client, întocmai și la timp, a obligațiilor contractuale, riscul de urmărire depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării în caz de pieire a bunurilor asigurai etc; și riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor, ale cursului valutar, 2 condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, etc.

Reclamanții au considerat că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare comisionul de risc sunt abuzive.

Astfel, potrivit art.1 alin. 1 din această lege, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de situat specialitate. Din cuprinsul convenției s-a constatat că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc acest comision sunt abuzive, fiind neclare și echivoce.

Reclamanții au considerat că și prim prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, pentru următoarele motive: riscul de credit nu poate fi luat în considerare ca destinație a comisionului de risc pentru că imobilul adus în garanție este asigurat, banca impunând prin convenție ca asigurarea să se încheie cu osocietate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii, o altă obligație impusă de pârâtă fiind ca imobilul adus în garanție să reprezinte 30% din valoarea creditului. În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clienților, prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care se achită cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe penalități de întârziere. De asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită a garanției imobiliare, pârâta având instituit un drept de ipotecă asupra imobilului proprietatea clienților.,

Riscul de piață de care face vorbire banca este suportat exclusiv de consumator, întrucât creditul a fost acordat într-o monedă străină, astfel că banca nu resimte aceste fluctuații. Dimpotrivă, de la data contractării creditului, moneda națională s-a devalorizat în raport cu francul elvețian, astfel că reclamanții sunt cei care suportăm evoluția fluctuațiilor monetare.

Pe de altă parte, reclamanții au arătat că, această clauză privind comisionul de risc nu a fost negociată cu dânșii, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și reclamanții să fie protejați de acest risc.

Din cele ce preced reclamanții au considerat că în fapt comisionul de risc reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește comisionul de administrare, introdus de către pârâta de ordinul

2 prin act adițional, a considerat că acesta este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații în sarcina reclamanților, în mod unilateral și în pofida refuzului lor. Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu au fost negociat și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din conținutul actului adițional rezultă că acest comision are aceeași destinație ca și comisionul de risc, respectiv administrarea riscurilor asumate de bancă prin punere dispoziție a creditului. În aceste condiții, este evident că noul comision nu este altceva decât comisionul de risc din convenția inițială, banca operând doar o schimbare formală a denumirii comisionului pentru a-i da o aparență legală.

Chiar dacă pârâtele aveau obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra clienților, cu toate că aceștia au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

A solicitat instanței să constate că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, este supus excepției prev. de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criterii funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei aceasta reprezentând comisionul de risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de risc reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract încheiat uno ictu.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind deci comisionul de risc și comisionul de administrare, reclamanții apreciază că se impune înlăturarea lor din numi convenția de credit.

În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat cu titlu de comision de risc și comision de administrare reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C. civ. trebuie restituită.

În drept a invocat disp. art. Lg. 193/2000, art.274 C.proc.civ

A anexat cererii înscrisuri în dovedirea celor susținute.

Pentru termenul de judecată din 30.10.2013 pârâta . a depus întâmpinare (f. 106-118), a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților și prin care ca o chestiune prealabilă a antamarii fondului problemei dedusă judecății înțelege să ridice instanței de judecată următoarele excepții de procedură: excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune, și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.

Prin sentința civilă nr.1766/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții V. D. A. și V. LETIȚIA, ambii cu domiciliul în A. I., .. 3, jud. A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sectorul 2 și S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I., cu sediul în A. I., ., .. A., și în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._ încheiată între părți la data de 12.12.2007 în privința următoarelor clauze:

- pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”;

- pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”;

- pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;

- pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

S-au desființat clauzele constatate ca fiind abuzive din convenția de credit.

S-a constatat că prin art.3 din actul adițional la convenția de credit nr.1/20.08.2010 pârâtele au modificat în mod unilateral și abuziv convenția de credit nr._/2007 prin transformarea comisionului de risc prevăzut în cuprinsul pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” în „comision de administrare credit”.

S-a constatat ca fiind abuzivă și nulă clauza prin care prin actul adițional nr.1/2010 pârâtele au introdus în cuprinsul convenției de credit „comisionul de administrare credit” și dispune înlăturarea acesteia din cuprinsul actului adițional.

Au fost obligate în solidar pârâtele să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu data de 01.09.2009 până la data de 02.08.2012.

Au fost obligate în solidar pârâtele să plătească reclamanților dobânzi legale aferente sumelor pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu data de 02.08.2012 până la restituirea integrală.

S-au respins restul capetelor de cerere.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Se constată că prin acțiunea înregistrată la data de 31.08.2012 reclamanții V. D. A. și V. Letiția au cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele S.C. V. România S.A. și S.C. V. România – Sucursala A. I. își rezervă dreptul de a modifica dobânda, îi obligă la plata unui comision de risc și au modificat în mod unilateral convenția de credit, transformând comisionul de risc în comision de administrare credit.

De asemenea, au mai cerut obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei pe care au achitat-o cu titlu de comision de risc și comision de administrare în ultimii trei ani începând cu luna septembrie 2009 și până la data introducerii acțiunii, în sumă de 3.510,59 CHF și în continuare până la data restituirii efective, precum și la plata de dobânzi legale.

Pentru ședința de judecată din data de 26.02.2013 reclamanții au depus o precizare de acțiune – fila 212 - prin care au făcut cunoscut că solicită restituirea sumelor ce au fost plătite cu titlu de comision de risc și comision de administrare până la data de 02.08.2012, care este data restituirii anticipate a creditului.

Pentru termenul de pronunțare din data de 23.04.2013 reclamanții au depus concluzii scrise – filele 231-232 - prin care au revenit la pretențiile invocate prin cererea inițială de chemare în judecată, cerere raportat la care instanța se va pronunța.

Cercetând actele dosarului sub aspectul clauzelor puse în discuție s-a constatat că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală și provin din Convenția de credit nr._ pe care au încheiat-o la data de 12.12.2007, prin care pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei A. I., a acordat reclamanților un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente și refinanțarea unui credit acordat de BCR – Sucursala A. în sumă totală de 52.000 CHF pentru o perioadă de 240 luni, iar aceștia s-au obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui „Plan de rambursare” – filele 7-17 și 19-23.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor „Condiții speciale ale convenției” și unor „Condiții generale ale convenției”, precum și unui „Plan de rambursare credit”.

Pentru judecarea prezentei cauze instanța reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar, instanța a constatat că aceasta este în parte fondată.

A. În privința capetelor de cerere I și parțial IV prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și nulității convenției de credit, urmată de înlăturarea clauzelor abuzive.

S-a constatat că în convenția de credit nr._/2007 există următoarele clauze contractuale care sunt contestate:

- la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauza în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”;

- la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

- la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauza în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;

- la pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Cu titlu de apreciere generală.

Instanța a constatat că părțile au încheiat o convenție de credit în care, după prezentarea datelor referitoare la bancă și la împrumutați, clauzele sunt grupate în două părți intitulate „Condițiile speciale ale convenției” și „Condițiile generale ale convenției”.

S-a reținut că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000:

Art.3 din Directivă:

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune”.

Art.4 din Legea nr.193/2000:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Văzând convenția de credit, răspunsurile la interogatoriu și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere, instanța a constatat că partea din aceasta privind „Condițiile generale ale convenției” apare în mod evident ca fiind un contract de adeziune în înțelesul art.3 din Directivă.

În privința părții „Condiții speciale ale convenției” se constată de asemenea că pârâtele nu au făcut dovada unor negocieri individuale în înțelesul art.3 din Directivă.

Instanța a ajuns la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanții au cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care au semnat-o și că prin plățile pe care le-au făcut onorat aceste obligații nu duce automat la concluzia că toate sau o parte dintre clauzele convenției au fost negociate.

Susținerile pârâtei de ord.1 din întâmpinare și din întrebările la interogatoriu în sensul că invocata convenție de credit ar fi un act juridic care a fost negociat și implicit acceptat prin semnare și că abia după . OUG nr.50/2010 reclamanții au înțeles să invoce caracterul abuziv și ilicit al unor clauze nu pot să fie reținute, din moment ce prin art.3 par.2 din Directiva nr.93/13 CEE s-a stabilit că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul, iar statele membre au fost obligate să se asigure că există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a acestora în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau de către furnizori, acest demers presupunând apărarea interesului legitim al consumatorilor prin posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție.

Câtă vreme legislația Uniunii Europene și legislația națională nu condiționează introducerea unor astfel de acțiuni în justiție de respectarea vreunui termen argumentele pârâtei nu pot să fie reținute, legiuitorul european lăsându-i consumatorului libertatea de a invoca sau de a nu invoca caracterul abuziv al clauzelor contractelor pe care le-a încheiat oricând dorește.

A proceda într-un alt fel ar însemna ca instanța să golească de conținut directiva Uniunii Europene și legislația națională menționată, fiind în esența și în spiritul acestora că pot să fie declarate abuzive clauzele din contractele care au fost încheiate.

Punctual, sub aspectul clauzelor invocate ca fiind abuzive.

1. Procedând la analizarea primelor două clauze, instanța reține că la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, a fost stipulat: „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, iar la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, există clauza: „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

Analiza acestor două clauze și a susținerilor părților s-a făcut reținându-se următorul context legislativ comunitar și intern.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2)”.

ANEXĂ

Clauze menționate la art.3 al.3

„1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

…..

(c) încheierea unui acord care creează obligații pentru consumator și prin care furnizarea de servicii de către vânzător sau furnizor este supusă unei condiții a cărei îndeplinire depinde doar de voința acestuia;

…..

(j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Legea nr.193/2000:

Art.1

„(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Art.4

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune”.

ANEXĂ

„Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive:

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condițiile în care comerciantul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la legislația europeană și internă menționată, instanța a constatat caracterul abuziv al acestor două clauze deoarece este cert că reprezintă un caz de modificare unilaterală a contractului prin raportare la un indicator care este menționat în mod generic, sub formula: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”, iar nu la un indicator ori la mai mulți indicatori punctuali, obiectivi, previzibili și ușor de verificat.

Procedând în acest fel este evident că reclamanții nu au avut posibilitatea să cunoască modul în care va evolua dobânda și să decidă dacă mai înțeleg să-și onoreze obligațiile contractuale sau să ceară rezilierea contractului, în timp ce banca poate în mod arbitrar și imprevizibil să invoce și să aplice modificări ale dobânzii.

S-a reținut deci că la data la care s-a încheiat convenția de credit reclamanții s-au aflat pe o poziție inegală în raport cu banca, clauza fiind prestabilită de către împrumutător, fără a da împrumutaților în mod real și efectiv posibilitatea să o negocieze, să o modifice sau să o elimine.

De asemenea, s-a constatat că nefiind menționați indicii de referință care-i permit împrumutătorului să modifice dobânda, nevoia unei astfel de schimbări este lăsată la libera apreciere a băncii, deci clauza apare din nou ca fiind abuzivă.

Văzând dispozițiile art.6 din Legea nr.193/2000, conform cărora: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, în temeiul art.13 al. 1 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia: „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art.16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz”, urmează să se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate la pct.3 lit.d din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în ceea ce le privește și să se dispună desființarea lor.

2. Procedând la analizarea celorlalte două clauze, instanța a reținut că la pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” s-a stipulat perceperea unui „Comision de risc” de „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”, iar la pct. 3.5 din „Condițiile generale ale convenției”, există clauza potrivit căreia: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților s-a făcut reținându-se următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

Art.5

Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1 și art.4 al.1 și 4 dispoziții conform cărora:

Art.1

Art.4

…..

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

…..

ANEXA

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

…..

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la contextul legislativ reținut s-a constatat că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de risc.

În al doilea rând, comisionul de risc nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu au achitat ratele lunare și există potrivit pct.7 din „Condițiile speciale” o garanție reală imobiliară constând într-o ipotecă de rang I constituită asupra imobilului apartament nr.15 situat în Cluj N. pe .-24, cu cesionarea în favoarea pârâtelor a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperii prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

În al treilea rând, analizând „Planul de rambursare” de la filele 19-23 s-a constatat că invocatul comision de risc se ridică la un total de 15.718,17 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 52.000 CHF reprezintă 30,22%, astfel că se poate retine că plățile cu acest titlu constituie o sumă disproporționată și nejustificat de mare față de suma împrumutată.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv la clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în privința lor și să dispună desființarea.

B. În privința capetelor de cerere II, III și parțial IV prin care se solicită instanței să constate modificarea abuzivă a convenției de credit și perceperea abuzivă a unui comision de administrare, cu consecința înlăturării acestuia.

Văzând înscrisul de la filele 203-209 se constată că prin art.3 al actului adițional la convenția de credit nr.1/20.08.2010, nesemnat de către reclamanți, în vederea aplicării OUG nr.50/2010 pârâta de ord.1 a procedat la modificarea unilaterală a convenției de credit prin transformarea comisionului de risc prevăzut în cuprinsul pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” în „comision de administrare credit”, prevăzut sub pct.5.1. lit.a.

Modificarea convenției de credit a constat în redenumirea „comisionului de risc” în „comision de administrare credit” cu menținerea procentului de 0,22% pe lună, dar de această dată cu enumerarea riscurilor pentru care se percepe.

Pentru că modificarea convenției de credit prin transformarea comisionului de risc în comision de administrare credit s-a făcut potrivit celor menționate în actul adițional pentru punerea în aplicare a dispozițiilor OUG nr.50/2010, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art.36 și art.95 din acest act normativ:

Art.36

„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Art.95

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită”.

Analizând demersurile pârâtei de modificare unilaterală a convenției de credit prin înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare credit, fără ca să rezulte necesități sau aspecte noi care ar impune o protecție specială peste cea oferită de garanțiile reale aduse și de polița de asigurare, și capetele de cerere II, III și parțial IV apar ca fiind fondate.

Este în afara oricărei îndoieli că procedând la înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare în considerarea acelorași rațiuni, pârâtele au încălcat atât legislația Uniunii Europene cât și legislația națională, respectiv art.3 par.1 și par.2 al.1 din Directiva nr.93/13/CEE, care interzice impunerea unilaterală a unor clauze care nu au fost negociate.

Art.3

…..

ANEXA

Clauze menționate la art.3 al.3:

1. Clauze care au ca obiect sau ca efect:

…..

(j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

De asemenea, prin redenumirea comisionului de risc în comision de administrare au fost nesocotite și dispozițiile art.95 al.4 din OUG nr.50/2010.

S-a mai reținut că acest nou comision este în realitate vechiul comision de risc, despre care instanța a arătat anterior că reprezintă o clauză abuzivă.

În temeiul art.3 par.1 și 2 din Directiva nr.93/13/CEE și art.94 al.4 din OUG nr.50/2010, instanța a constatat că prin actul adițional nr.1/2010 pârâtele au modificat în mod unilateral și abuziv convenția de credit prin transformarea comisionului de risc prevăzut în cuprinsul pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” în „comision de administrare credit” și că această clauză este abuzivă și nulă, astfel că se va proceda la înlăturarea din cuprinsul actului adițional.

C. În privința capetelor de cerere V și VI prin care se solicită restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu luna septembrie 2009 până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 3.666,26 CHF, și în continuare până la restituirea efectivă, plata de dobânzi legale și obligarea pârâtei de ord.2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la convenția de credit și un nou grafic de rambursare.

Se constată că în conformitate cu dispozițiile art.6 par.1, art.7 par.1 și 2 și par.8 din Directiva nr.93/13/CEE:

Art.6

„(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Art.7

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

Art.8

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.

Se mai reține că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Pentru considerentul că la pct.A și B s-a constatat existența unor clauze abuzive, iar potrivit dispozițiilor legale menționate consumatorii au dreptul să fie protejați la nivel maxim, context în care au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, instanța apreciază că în parte și capătul V de cerere este fondat

În privința acestui capăt de cerere s-a constatat că potrivit înscrisurilor de la filele 210 și 211 la data de 02.08.2012 reclamanții au rambursat anticipat creditul, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 31.08.2012, astfel că văzând dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 în vigoare la data încheierii convenției de credit, pârâtele pot să fie obligate la restituirea comisionului de risc și de administrare pentru un interval de timp de 3 ani calculat de la data de 01.09.2009 până la data de 02.08.2012 când s-a produs rambursarea anticipată a creditului.

Deși prin precizarea de acțiune de la fila 212 s-a solicitat restituirea sumelor începând cu luna septembrie 2009 până la data de 02.08.2012, pentru considerentul că prin concluziile scrise de la filele 231-232 reclamanții au revenit la capetele inițiale de cerere solicitând obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit și cum există dovada că la data de 02.08.2012 raporturile juridice dintre părți s-au stins prin plată, astfel ca solicitarea de a dispune restituirea după acest moment a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs . solicitând:

- în temeiul art. 304 pct. 4 rap. la art. 312 pct. 3 casarea sentinței atacate cu reținere și rejudecând respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă având în vedere că legea instituie o procedura specială pentru constatarea clauzelor abuzive;

- în subsidiar, în condițiile înlăturării primei solicitări, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 codul de procedură civilă rap. la art. 312, modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului, arată că:

În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, respectiv recursul reclamanților, ce vizează Actul adițional nr. 2 încheiat de părți, se reține că, în fapt:

La data de 12.12.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr. 01366786conform căreia reclamanții au obținut un credit de 52.000 CHF, rambursabil în 240 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,19%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.

De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25 % pe an dobândă.

Contrar susținerii reclamanților, dobânda contractuală nu este una fixă, ci una variabilă, aspect ce se deduce din formularea art. 3 pct. a "Rata dobânzii curente: 4,25 % pe an (fila 17) și pct. 3 lit. d ce se referă la data ajustării dobânzii din condițiile speciale ale convenției și modalitatea.

În aceste condiții, în mod greșit a apreciat instanța de fond că sunt abuzive clauzele de la pct. 3 lit. d "Data ajustării dobânzii" din Condițiile speciale ale convenției și pct. 3.10 "D. (dobânda anuală efectivă) " din Condițiile generale ale convenției.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2450/22.06.2011 pronunțată în dosar nr._ din 22 iunie 2011, s-a pronunțat într-o speță asemănătoare celei care face obiectul prezentului litigiu:

S-a reținut că, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului și nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/3/CEE.

Soluția Înaltei Curți tranșează problema de drept în discuție, în sensul că, condițiile pe care Legea 193/2000 le impune pentru a putea califica ca abuzive anumite clauze din contractele de credit analizate nu sunt întrunite în prezentul litigiu.

Astfel, clauzele indicate ca fiind abuzive și a căror anulare se cere se asociază cu obiectului principal al contractului, ele privesc însuși prețul contractului.

Dobânda face parte din prețul contractului, reprezentând contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile prestate.

Art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă de către Legea 193/2000) a exclus clauzele privind prețului contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. (2), după cum urmează: (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6: Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În consecință, modalitatea de determinare a dobânzii, ca element al prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Înalta Curte, în cuprinsul Deciziei nr. 2450/22.06.2011 a statuat de asemenea că:

Dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro și Libor pentru credite în USD, or pct. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile băncii, iar distincția este evidentă potrivit Condițiilor generale de creditare. Anexă la contract, instanța de judecată prin soluția pronunțată nesocotind chiar conținutul contractului prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a contractelor prevăzute de Codul Civil în art. 973, art. 966, art. 970 și art. 984.

Într-o speță similară, decizia 812/2012 din dosar nr._ pronunțată în 21 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește:

Din perspectiva acestui motiv recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că indicarea modului de calcul al dobânzii curente contractuale ar atrage caracterul determinabil al dobânzii câtă vreme procentul de dobândă curentă contractuală se calculează față de un singur element individualizat și anume marja procentuală din dobânda de referință a băncii fiind necunoscută, critică ce nu poate fi reținută.

Astfel, se observă că s-a constatat în mod corect că modalitatea de stabilire a dobânzii a fost stabilită prin contract din care rezultă că pentru creditul contractat de reclamant s-a acordat o dobândă fixă pentru primele 6 luni din perioada de creditare, după care se va plăti dobânda variabilă a băncii compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, dobândă ce este comunicată împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare specificându-se faptul că împrumutatul renunță la orice reclamație ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită și se consideră că a acceptat noul procent de dobândă.

Se reține că în legătură cu posibilitatea pârâtei de a modifica cuantumul dobânzii, instanța de apel a apreciat în mod corect că dispozițiile art. 6 din contract dau posibilitatea pârâtei, ca după expirarea celor 6 luni în care dobânda a avut un caracter fix, să calculeze cuantumul dobânzii, în funcție de criteriile menționate în această clauză contractuală. Astfel, dobânda variabilă este compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja, fiind indicat și modul de calcul al dobânzii curente contractuale.

Este adevărat că în contract nu a fost indicat nivelul dobânzii de referință a băncii, însă această dobândă este reprezentată de dobânda cea mai bună pe care banca o practică în relația de creditare cu clienții săi, constituind referința pentru toate produsele care se raportează la acest indicator. Dobânda de referință se calculează de către bancă periodic, având în vedere cheltuielile aferente constituirii rezervei minime obligatorii, cheltuielile aferente atragerii fondurilor, condițiile dominante ale pieței și politica băncii de atragere a resurselor, precum și alte criterii care țin de activitatea specifică a unei instituții de credit.

Astfel, cum corect s-a apreciat nivelul dobânzii de referință a băncii nu putea fi individualizat în momentul încheierii contractului, acest nivel fiind stabilit periodic în funcție de anumite criterii. Deoarece băncile au stabilite criterii în funcție de care calculează dobânda de referință, nu se poate susține că obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil. În situația în care reclamantul avea îndoieli asupra acestui aspect putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a acceptat clauzele contractului fără rezerve.

Așadar, constatând că, clauza în discuție se referea la modalitatea de calcul a dobânzii (atât pentru primul an de creditare cât și ulterior acestei date) este clar determinată prin chiar prevederile contractului de credit, tipul de dobândă pentru care au optat clienții a impus și regulile specifice care i se aplică, și că clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului și nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, ceea ce împiedica examinarea clauzei prin prisma art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Tribunalul concluzionează că judecătoria a admis greșit capetele de acțiune ce priveau dobânda și modul de calcul al dobânzii, pe de o parte pentru că a pornit de la premisa greșită că dobânda contractuală este una fixă, iar apoi pentru că nu a avut în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la clauzele contractuale ce privesc dobânda și modul de schimbare/revizuire a dobânzii prevăzute în contract a fi una variabilă.

Sub acest aspect, în baza art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, se impune modificarea sentinței, în sensul respingerii a și capetele de acțiune a reclamanților pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit. d "Data ajustării dobânzii" din Condițiile speciale ale convenției și pct. 3.10 "D. (dobânda anuală efectivă) " din Condițiile generale ale convenției.

Mai departe, Tribunalul reține că, părțile au încheiat un act adițional nr. 1, prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii.

Susține recurenta pârâtă că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 40.000 CHF acordat pe o durată de 300 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda și comision .

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.

Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional.

1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei.

Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, prin care, pe de o parte, a acceptat în continuare existența comisionului, sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce, pe de altă parte, banca a redus corelativ dobânda, odată cu păstrarea sau menținerea comisionului.

Are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea reducerii costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii de reducere a dobânzii, precum și/sau de reducere a comisionului, chiar în condițiile menținerii comisionului în discuție, mai redus ca valoare.

Practic, imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial.

Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit.

Și apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.

În acest sens, nu se poate cere constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client.

D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.

Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional, se arată că: "Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia. "

2. Apoi, nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu există în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii și a cuantumului comisionului de risc/administrare.

În concret, după semnarea actului adițional, se reduce costul lunar al creditului comparând D. din contractul inițial de împrumut de cu D. din actul adițional nr. 2.

Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.

Iar prin aceea că, de comun acord, părțile au fost de acord cu relativa echilibrare a drepturilor și obligațiile, în favoarea clientului, comisionul în discuție reducându-se cu 68,36% din cuantumul celui inițial.

Se poate concluziona că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a complinit un element care îi lipsește, anume s-a restabilit echilibrul între drepturile și obligațiile părților.

3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.

Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut reducerea dobânzii și/sau a cuantumului comisionului, implicit a costului total de creditare, vrea acum să ceară în justiție constatarea nulității comisionului de risc, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia.

În fine, instanța de control judiciar mai reține că, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 și 12 din Decretul 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în cazul în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

În mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției formulate de bancă, în condițiile în care nu poate fi obligată la restituirea sumei aferentă perioadei 01.09.2009, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 01.09.2012, sumele achitate anterior datei de 01.09.2009 sunt prescrise.

Dreptul reclamanților de a solicita restituirea comisionului încasat în temeiul unei clauze abuzive nu s-a născut abia la data pronunțării hotărârii instanței de fond. Nimic nu-i împiedica pe reclamanți să invoce existența clauzelor abuzive încă de la momentul încheierii convenției cu banca și să ceară în consecință restituirea comisionului în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârâta recurentă .. în sensul că:

Va modifica în parte sentința în sensul că:

Va respinge capătul de cerere al reclamantului pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit. d „Data ajustării dobânzii” din condițiile speciale ale convenției și pct. 3.11 D. (Dobânda anuală efectivă) din Condițiile generale ale convenției.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de pârâta recurentă S.C. V. ROMÂNIA SA împotriva sentinței civile nr. 1766/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._ , în contradictoriu cu reclamantul intimat V. D. A. și V. LETIȚIA.

Modifică în parte sentința în sensul că:

Respinge capătul de cerere al reclamantului pentru constatarea clauzelor abuzive de la pct. 3 lit. d ” Data ajustării dobânzii” din condițiile speciale ale convenției și pct. 3.11 D. (dobânda anuală efectivă) din Condițiile generale ale convenției.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședința publică de la 06 Noiembrie 2013.

Președinte,

C. L.

Judecător,

C. C.

Judecător,

M. P.

Grefier,

D. M.

Cu opinie separată în sensul respingerii recursului și menținerii în totalitate a hotărârii atacate

Red.LC

Jud. fond F. S. C.

Tehnored.. MD/2ex/06.01.2014

OPINIE SEPARATĂ:

Nu am împărtășit opinia majorității membrilor completului și am opinat pentru respingerea recursului pârâtei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată (în măsura dovedirii) dată fiind culpa sa procesuală, pentru următoarele motive:

Sentința primei instanțe este legală și temeinică și în ceea ce privește soluționarea petitului privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la Pct. 3. lit.d. -,,data ajustării dobânzii din Condițiile Generale ale Convenției și Pct. 3. 10. -,, D.” din Condițiile Speciale ale Convenției.

În primul rând, trebuie remarcat că părțile au convenit ca rata dobânzii curente să fie de 4,25% pe an, deducându-se implicit că aceasta este fixă, câtă vreme nicăieri în cuprinsul convenției nu se face vorbire de dobândă variabilă.

În plus, așa cum rezultă din motivarea acțiunii, reclamanții au apreciat că dobânda aferentă convenției inițiale este fixă, iar pârâtele nu au făcut nicio apărare în sensul că în realitate aceasta este variabilă. Asemenea apărări nu au fost făcute nici prin motivele de recurs de către pârâta ., deși acțiunea reclamanților a fost admisă în totalitate.

În contextul acestei stări de fapt, apreciez că nu se poate constata din oficiu caracterul variabil al dobânzii stabilite inițial, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a fost pus în discuția contradictorie a părților.

Așa fiind, se impunea a se menține soluția primei instanțe în totalitate, dat fiind caracterul abuziv și al clauzelor mai sus identificate.

Faptul că reclamanții au cunoscut că banca și-a rezervat dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii curente nu duce la concluzia că acele clauze care reglementează acest fapt sunt legale și că nu le pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.

Este adevărat că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii.

Obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.

Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.

Evoluția pieței monetar financiare reprezintă într-adevăr o cauza independentă de voința băncii. Însă, atâta timp cât nu au fost prevăzute în concret criterii obiective și transparente precis individualizate care să permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, cu atâta mai mult cu cât potrivit clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale, rata dobânzii astfel modificată se va aplica în mod automat de la data comunicării, fără a oferi consumatorului vreo alternativă.

O astfel de modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indici la care se raportează iar banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale dar care nu este cunoscut de consumator.

Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.

Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.

În speța, nu se contesta faptul ca parata a stabilit unilateral dobânda fixă, ci, posibilitatea modificării cuantumului acesteia in mod unilateral, de către banca, fara acordul reclamantului si fara se stabili criteriile funcție de care ar putea opera aceasta modificare.

Așa fiind clauzele contractuale în discuție, nu pot fi considerate ca fiind clauze de impreviziune sau de indexare, ele neprevăzând refacerea echilibrului prestațiilor, adică adaptarea clauzelor contractului la nouă situație economică și monetară din societate, ce nu putea fi prevăzută de părți, ci, așa cum s-a arătat deja, conțin doar formularea echivocă a posibilității băncii de a modifica dobânda. Nu se arată nici care ar fi fenomenul economic sau financiar de impreviziune, nici care este modalitatea de refacere a echilibrului prestațiilor. De altfel, de esența unei astfel de clauze de indexare sau impreviziune este chiar prevederea unui etalon, agreat de părți, care să facă aplicarea automată a contractului, funcție de respectivul etalon, aspect de care clauzele contractuale în discuție nu fac vorbire, tocmai lipsa unui astfel de etalon fiind de esența reproșului consumatorului, pus în situația de a se afla la dispoziția completă a băncii, care poate modifica rata dobânzii fără a ține seama de indicii de piață bancară și poate interpreta orice situație în favoarea sa, în lipsa unor elemente contractuale obiective și care să nu depindă deloc de voința părților.

Chiar daca scopul pârâtei este obținerea de profit, finalitatea si scopul in vederea realizarii caruia fiinteaza un subiect de drept nu pot fi avute in vedere in detrimentul garantarii efective a drepturilor altui subiect de drept si cu atat mai mult nu pot justifica mentinerea unor clauze abuzive, intrucat, obtinerea profitului trebuie sa fie fundamentata pe raporturi juridice obligationale licite.

Pentru aceste motive am opinat că în cauză se impunea respingerea recursului pârâtei și menținerea în totalitate a hotărârii atacate.

Judecător,

M. P.

Red.M.P.

2ex./19.11.2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

COPIA MINUTEI DECIZIEI Nr. 1344/R/2013

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Modifică în parte sentința în sensul că:

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Fără cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședința publică de la 06 Noiembrie 2013.

PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR

SS INDESCIFRABILSS INDESCIFRABILSS INDESCIFRABIL

Cu opinie separată

în sensul respingerii

recursului și menținerii

în totalitate a hotărârii atacate

← Pretenţii. Decizia nr. 259/2013. Tribunalul ALBA		Contestaţie la executare. Decizia nr. 774/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1344/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1344/2013. Tribunalul ALBA