Acţiune în constatare. Decizia nr. 323/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE I. C. M.

Judecător L. D. J.

Judecător C. C. O.

Grefier V. Onchiș

Pe rol fiind judecarea recursului comercial privind pe recurentele . cu sediul în București, ., . 10 și . cu sediul în Oradea, ., jud. Bihor ambele reprezentate de Societatea Civilă de avocați N., Ș. și Asociații cu sediul în Cluj N., ., .. Cluj în contradictoriu cu intimata A. NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR- COMISARIATUL JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR cu sediul în Oradea, ./A, jud. Bihor având ca obiect acțiune în constatare împotriva sentinței civile numărul 2235/09.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta recurentelor – av. C. R., în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că procedura este completă, recursul este motivat și se află la al doilea termen de judecată, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată, în baza art.150 C.pr.civ. socotește cauza lămurită, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta recurentelor solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificare sentinței recurate în sensul admiterii excepțiilor invocate în fața instanței de fond și respingerii sesizării precizate și formulate de către intimata.

Reprezentanta recurentelor menționează că privind cheltuielile de judecată, acestea vor fi solicitate pe cale separată.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă numărul 2235/09.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea s-a admis în parte sesizarea precizată a petentei A.N.P.C. - Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bihor cu sediul în Oradea, ./A, județ Bihor în contradictoriu cu intimatele ., cu sediul în București, ., . 10, sector 2 și . – Sucursala Oradea, cu sediul în Oradea, ., județul Bihor.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a din partea Condiții speciale ale Convențiilor de credit nr._/18.08.2008 și_/13.10.2008.

A obligat intimatele . și . – Sucursala Oradea să înlăture efectiv aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. a privind comisionul de risc, contractele urmând a se derula în continuare.

A aplicat intimatelor . și . – Sucursala Oradea o amendă contravențională în cuantum de 700 lei.

A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin procesul verbal de constatare a contravenției . nr. 5120/18.10.2010 (f. 4-6), petenta ANPC a constatat la 18.10.2010 că „în perioada 11-18.10.2010 un număr de patru persoane, G. M. M., M. F., T. R. și G. L. reclamă încasarea în mod abuziv a comisionului de risc în convențiile de credit pe care le-au încheiat cu pârâtele. La punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției, secțiunea comisioane, pct. 5.1 se stipulează că se percepe un comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de derulare a convenției. În convenția de credit banca nu definește ce înseamnă acest comision de risc. Riscule al împrumutatului, nu al băncii și creditul este garantat prin garanție reală imobiliară ipotecă de rang I, iar imobilele au fosta asigurate la societăți de asigurare agreate de bancă și polița de asigurare este cesionată în favoarea băncii în momentul încheierii contractelor. La punctul 8.3 din Condițiile generale se stipulează că în cazul declarării scadenței anticipate a creditului, banca este exonerată de orice răspundere pentru consecințele pe care această procedură o are asupra împrumutatului. După . OUG 50/2010 băncile nu mai au voie să perceapă comision de risc și totuși banca l-a menținut, redenumindu-l comision de administrare.” Prin procesul verbal petenta a propus înlăturarea clauzelor abuzive inserate în contracte în condițiile art. 6 din legea 193/2000, convențiile respective urmând a se derula în continuare și restituirea către petenți a sumelor care au rezultat din aceste clauze abuzive.

În convenția de credit nr._/07.05.2008, în care împrumutați sunt M. F. D. și A. C. (f. 12-25),_/18.08.2008, în care împrumutați sunt T. R. M. și E. V. (f. 29-40),_/28.05.2008, în care împrumutați sunt G. M. M. și C. D. (f. 97-108) și_/13.10.2008, în care împrumutat este Găvruța L. F. (f. 151-162) la punctul 5.1 lit. a din condiții speciale se prevede perceperea unui comision de risc aplicat la soldul creditului. La capitolul 5 din Condițiile speciale, denumit „Comisioane”, nu este prevăzut comisionul de administrare credit. Comisionul de risc este evidențiat separat în graficele de rambursare.

Prin acte adiționale încheiate în luna septembrie 2010 (f. 43-.50), nesemnate de clienți, la punctul 5.1 lit. a, în loc de comision de risc apare termenul comision de administrare.

Prin contractele de tranzacție din 09.11.2010 (f.222-232 vol. 1), banca stinge litigiul cu clienții M. F. și G. M. M., părțile semnând actul adițional nr. 2 la contractele de credit în care nu mai este inclus comisionul de risc, clienții acceptând în schimb un comision de administrare.

Față de această împrejurare, instanța a analizat clauzele abuzive din contractele de credit nr._/18.08.2008- consumatori T. R. M. și E. V. și nr._/13.10.2008 – consumator Gavrușă L. F.

2. Soluția instanței

Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța a constatat că în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorii, întrucât cele două convenții de credit sunt tip, preformulate, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că legiuitorul nu poate stabili prețul contractului, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute. Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prev. art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000 în privința dispozițiilor de la art. 5.1 lit. a din convențiile de credit este necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorului și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit intimatei, comisionul de risc reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.

Instanța nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar a învederat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte fiind necesar a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc. În speța de față, astfel cum se prevede la art. 7 din contractele de credit, cei doi consumatori au încheiat contracte de ipotecă și polițe de asigurare imobile. În aceste condiții, instanța nu a putut identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului. Instanța a mai reținut că banca nu a învederat întârzierea la plata ratelor pentru cele două contracte în baza cărora se percepea comision de risc. Instanța a mai constatat că nu este prevăzută în contract posibilitatea reclamantului de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul consumatorilor și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile titularilor convențiilor.

Cu privire la legalitatea procesului verbal, instanța a apreciat că a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art.16 și a art.17 din O.G. nr.2/2001, cuprinzând toate mențiunile obligatorii prevăzute de art.17 din acest act normativ, mențiuni a căror lipsă atrage sancțiunea nulității actului constatator, precum și mențiunile prevăzute de art.16 din O.G. nr.2/2001, care, deși nu atrag nulitatea, pot duce la anularea actului constatator.

În consecință, apreciind că procesul verbal de contravenție a fost legal întocmit și că au fost întrunite toate cerințele impuse de art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5.1 lit. a din contractele de credit nr._/18.08.2008 și_/13.10.2008, a dispus anularea acestor clauze pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale determinată de caracterul său ilicit ( art. 5 C.civ.) și a obligat intimata la încetarea aplicării lor.

Cu privire la capătul din cererea de chemare în judecată privind stabilirea de daune cominatorii până la care intimatele să-și îndeplinească obligația de a înlătura clauza constatată abuzivă, instanța a considerat că textul de lege aplicabil este art. 580 ind. 3 alin. 1 din codul de procedură civilă și a respins capătul de cerere întrucât această posibilitate există doar în procedura execuțională, astfel cum a interpretat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia 3/2011 dată în interesul legii.

Introducerea la art. 5.1 lit.a din contractele de credit a unei clauze abuzive constituie contravenție în condițiile art. 16 alin. 1 din Legea 193/2000 pentru care limitele de amendă sunt 200 lei-1.000 lei. Având în vedere că intimata a pus în executare această clauză pentru o perioadă considerabilă de timp și a menținut-o prin actele adiționale nr. 2/14.04.2011, instanța a aplicat intimatelor, în temeiul art. 13 alin., 1 din Legea 193/2000, o amendă de 700 lei.

3. Instanța a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta V. R. S.A. solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii și respingerea cererii ca nefondate.

În motivare se arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu ar fi incidentă excepția prescripției dreptului de a contata contravenția din moment ce vizează patru contracte încheiate la data de 11.10.2007, 20.09.2008, 18.08.2008 și 13.10.2008. În măsura în care ar exista o contravenție fapta ar fi fost săvârșită la data încheierii contractelor, nu la cea a dresării procesului-verbal. Dreptul său la încasarea comisionului s-a născut la acel moment și nu ulterior, interpretarea dată referitoare la caracterul continuu al contravenției fiind unul extensiv. Admiterea soluției contrare ar duce la ipoteza absurdă ca stabilirea contravenției să depindă de voința exclusivă a împrumutatului.

Inițiativa încheierii contractelor a aparținut în exclusivitate împrumutaților, aceștia având posibilitatea de a compara produsul oferit cu altele existente pe piață. Instanța de judecată nu poate proceda la examinarea prețului ca fiind abuziv întrucât excepția este stabilită în mod expres de art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE. Declararea ca abuzivă a unei clauze presupune întrunirea a trei condiții: lipsa negocierii, contrarietatea cu buna-credință și crearea unui dezechilibru semnificativ. Faptul că o clauză nu a fost negociată în mod direct nu poate duce la concluzia că ea este abuzivă, contractul putând fi considerat semnificativ dezechilibrat dacă și-a pierdut utilitatea socială și personală.

Intimații au avut la dispoziție un interval de timp suficient de mare pentru a delibera asupra necesității încheierii contractului, iar evaluarea dezechilibrului se face prin raportare la natura produselor și serviciilor, dobânda fiind parte a prețului contractului. Întrucât banca nu deține depozite suficiente o bancă este nevoită să se împrumute la rândul său, dobânda achitată variind de la o țară la alta. Tocmai de aceea, prevederea referitoare la ajustarea dobânzii nu poate fi considerată abuzivă datorită variațiilor semnificative de pe piață.

Comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.

O clauză ar putea fi considerată abuzivă numai în măsura în care pe parcursul executării contractului s-ar crea un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Instituirea unei garanții este de natură să ofere creditorului confortul că în măsura în care nu ar fi respectată obligația asumată se poate trece la executarea ei.

Comisionul de risc este parte a prețului băncii, astfel încât nu intră sub controlul jurisdicțional întrucât este o chestiune ce ține de dreptul concurenței. Din moment ce contractul reprezintă voința părților, se impune respectarea lui întocmai.

În ceea ce privește transpunerea Directivei 93/13/CEE în legislația din R., recurenta susține că s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al art. 4, situație în care instanța trebuia să dea prioritate textului directivei, potrivit cărora prețul unui serviciu, în speță componența și caracteristicile D., nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă impune ca instanța de judecată să procedeze la interpretarea dreptului comunitar în lumina și scopul directivei, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă. Implementarea prevederilor directivei nu s-a făcut corespunzător principiului securității juridice.

În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 31/1954.

Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 ¹ și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat urmând a fi respins. Astfel, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivul invocat sub acest aspect de către recurentă nu poate fi primit.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, acest motiv nu poate fi primit.

Pe de altă parte, tribunalul reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Așa fiind, prin contractele încheiate de cele două părți intimata și-a asumat obligația de a achita un procent de 0, 22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Stabilirea caracterului abuziv al acesteia presupune în primul rând raportarea la prevederile dreptului comunitar astfel cum a fost el conturat în jurisprudența C.J.C.E.

În acest sens, s-a statuat ( hotărârea din 3 iunie 2010 în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid versus Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ) că art. 4 alin. 2 și 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Continuând raționamentul, Curtea a stabilit că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit, astfel încât instanța de judecată poate proceda la examinarea caracterului clauzei.

Pe de altă parte, riscul în legătură cu care recurenta percepe un comision nu este determinat sau determinabil, contractul de credit având prin natura sa un caracter comutativ. Perceperea lui ar fi impus definirea în mod clar a ipotezelor care au fost avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, fiind de principiu că plata oricărui comision impune existența unui serviciu prestat de către bancă.

Definirea lui de către recurentă în cadrul prezentului litigiu nu poate acoperi obligația pe care aceasta o avea ab initio de a stabili împrejurările pentru care este datorat comisionul respectiv. Chiar acceptând că el vizează situația personală a persoanelor fizice, nu trebuie omis că procentul calculat reprezintă o parte considerabilă din costul final al creditului suportat de către intimați. În condițiile în care valoarea totală a comisionului de risc este de aproximativ o treime din valoarea dobânzii, tribunalul consideră că plata lui creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, fiind de neconceput ca un comision să fie aproape egal cu dobânda datorată de împrumutat.

În plus, în mod corect instanța de fond a reținut că riscul de neplată este acoperit prin instituirea unor garanții reale imobiliare în favoarea recurentei, astfel încât perceperea unei sume de bani la nivelul amintit nu poate fi calificată decât ca abuzivă. În acest sens pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește în mod expres că sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Or, persoanele fizice nu pot fi obligate să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.

În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, tribunalul reține că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”, astfel încât nici acest motiv nu poate fi primit.

Referitor la incidența prescripției dreptului de a constata comiterea contravenției tribunalul reține că încheierea unui contract care conține clauze abuzive este de natură să genereze în timp o situație continuă. Încasarea comisionului de risc nu se face pentru întreaga perioadă de derulare a contractului, ci succesiv prin prestații lunare. Or, atâta timp cât recurenta a primit sumele de bani cu acest titlu s-a și produs încălcarea dispozițiilor legale în materie, astfel încât în mod corect instanța de fond a reținut că este vorba despre o contravenție continuă.

Față de toate acestea în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge recursul formulat de recurentele . cu sediul în București, ., . 10 și . – SUCURSALA ORADEA cu sediul în Oradea, ., jud. Bihor ambele reprezentate de Societatea Civilă de avocați N., Ș. și Asociații cu sediul în Cluj N., ., .. Cluj în contradictoriu cu intimata A. NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR- COMISARIATUL JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR cu sediul în Oradea, ./A, jud. Bihor constatare împotriva sentinței civile numărul 2235/09.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică de la 10 Iunie 2013.

Președinte Judecător Judecător

C. M. L. D. J. C. C. O.

( promovată la Curtea de Apel Oradea

- semnează pentru președintele

instanței - jud. C. M. )

Grefier,

V. Onchiș

Red.jud. M.C.I. 1 iulie 2013

Jud.fond UL

Tehnored.V.O.

Nr. ex. – 2 ex