Acţiune în constatare. Decizia nr. 391/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. R. P.

Judecător D. V. E.

Judecător D. R.

Grefier A. B. G.

Pe rol judecarea recursului litigii între profesioniști declarat de recurenta S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, ., etaj 3-8 și 10, sector 2, în contradictoriu cu intimații M. F. I. și M. D. M., ambii cu domiciliul procesual ales în localitatea Oradea, .. 1, ., jud. Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3765 din data de 07.03.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.

Procedura legal îndeplinită.

Se constată că, dezbaterea recursului a avut loc la data de 14 iunie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru datele de 21 iunie 2013, respectiv 27 iunie 2013.

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3765/2012 Judecătoria Oradea a admis acțiunea formulată reclamanții M. F. I. NTEA F., M. D. M. în contradictoriu cu pârâta V. ROMÂNIA SA, prin V. ROMÂNIA SA – SUCURSALA ORADEA.

S-a constatat existența clauzelor abuzive în Convenția de credit nr._/16.05.2008, încheiată între reclamanți și pârâtă, clauzele cuprinse în art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din partea Condiții speciale și a art. 3.5 și art. 3.10 din partea Condiții generale ale Convenției de credit.

S-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze.

S-a constatat nulitatea absolută a Actului adițional intervenit în baza OUG nr. 50/2010 în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.

A fost obligată pârâta la restituirea în favoarea reclamanților a sumelor achitate pe perioada 20.05.2008 – 20.9.2010 cu titlu de comision de risc achitat de reclamant de la data de 20.05.2008 și până la data eliminării acestuia.

A fost obligată pârâta la restituirea în favoarea reclamantului a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare percepute de la data introducerii acestuia septembrie 2010 și până la efectiva încetare a perceperii lui.

A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Între părți, s-a încheiat Convenția de credit nr._/16.05.2008, pentru suma de_ CHF pe o perioadă de 300 de luni, dată reclamanților în calitate de împrumutați, de către pârâta în calitate de bancă împrumutătoare.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției” la pct. 3 lit. d se specifica că „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”, iar la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0,17%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost garantată prin constituirea de către garanții ipotecari, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci de rang II cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare și închiriere asupra imobilului – apartament compus din 3 camere și dependințe situat în Oradea,., . înscris în CF_ Oradea cu nr. top. 4440/6/13, prin contractul de garanței reală imobiliară autentificat sub nr. 356/16.05.2008 de BNP M. popa (f.24).

În data de 17.09.2010, banca a transmis reclamantului adresa nr. 1013/17.09.2010 la care a atașat actul adițional la contractul de credit nr._ în forma propusă de bancă în vederea armonizării contractului de credit cu prevederile OUG nr. 50/2010 precum și graficul de rambursare. Reclamanții au notificat banca prin notificarea nr. 3468/16.09.2010 solicitând băncii eliminarea comisionului lunar de administrare a creditului și a celorlalte clauze contractuale neconforme cu legislația în vigoare, arătând că nu poate fi obligat să achite un comision neprevăzut inițial în contract și înscris în actul adițional. de asemenea reclamantul a arătat expres că refuză să semneze actul adițional în forma propusă de bancă.

În drept, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 1 al. 3, art. 4 al. 1, 2 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Este dincolo de orice îndoială, arată prima instanță, faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâte intră sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant ( pârâta) și consumatori ( reclamanți ), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea nr. 193/2000.

Instanța de fond a reținut că niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu reclamanții de către bancă, în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard, așa cum recunoaște și Banca și deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamanților consumatori și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților . Prin urmare aceste din urmă aspecte au fost avute în vedere .

1. Analiza clauzei prev. de art. 3 lit. d din condiții speciale și art. 3.10. din condiții generale – „ banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”.

Această clauză pune problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legeii nr. 193/2000 care prevede că „ sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prima instanța a constatat că motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Susținerea băncii că reclamanții pot cere rezilierea contractului în temeiul art. 1020 și 1021 C.civ. nu acoperă cerința impusă de pct. 1 lit. a din Anexă la Legea nr. 193/2000.

2. Analiza clauzei prev. de art. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale – comisionul de risc

Reclamanții consideră că dispozițiile art. 5 lit. a din condiții speciale din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă și contravin prevederilor art. 4 al. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimetul consumatorului și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților . al. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța de fond a constatat că în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu a putut fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât așa cum a arătat chiar pârâta în întâmpinare convenția de credit a fost un contract tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Prima instanță a constatat că împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le revenea și sub aspectul valorii si cel al perioadei și au fost de acord prin semnare cu plata comisionului de risc, având posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu a putut determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute. Legea nr. 193/2000, reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prev. art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000 în privința dispozițiilor de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit este necesar și ca această clauză să fi creat în detrimentul consumatorului (reclamant) și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur.

S-a avut în vedere de către instanța de fond faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere mai mulți factori ca: insolvabilitatea probabilă, viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, etc. În speța de față, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de către garanții ipotecari, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra imobilului arătat, proprietatea lor, după cum rezultă din contractul de garanție reală imobiliară. Mai mult, reclamanții au încheiat și o poliță de asigurare a acestui imobil (f. 31), poliță ce a fost cesionată în favoarea băncii, încă de la data contractării creditului, în prezent cu valabilitate până în 21.11.2012. În aceste condiții, prima instanță nu a putut identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului.

S-a mai avut în vedere că pârâta nu a reclamat o întârziere la plată în ceea ce privește plata ratelor creditului și de asemenea s-a avut în vedere și cuantumul comisionului de risc care este apropiat de valoarea dobânzii astfel că la finalul perioadei de credit valoarea totală a comisionului perceput va fi mare raportat la valoarea creditului. Instanța de fond a mai constatat că nu este prevăzut în contract posibilitatea reclamanților de a solicita restituirea comisionului de risc dacă pe perioada de rambursare nu s-au înregistrat riscurile care au fost avute în vedere la stabilirea lui.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, prima instanță a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat în detrimentul reclamanților și contrar bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/16.05.2008.

În consecință, apreciind că sunt întrunite toate cerințele impuse de art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5 lit. a din condiții speciale și art. 3.5 din condiții generale ale convenției de credit nr._/16.05.2008 și a dispune anularea acestor clauze pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale determinată de caracterul său ilicit (art. 5 C.civ.). Caracterul ilicit al obiectului unei clauze contractuale este o condiție de valabilitate a acelei clauze. Art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 interzice comercianților stipularea în contractele încheiate cu consumatori, de clauze abuzive, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit prin medierea dispozițiilor art. 1 al. 3 din Legea 193/2000 se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâta, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, a capătat caracterul unei plăți nedatorate. În consecință, pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanți a sumelor plătite cu titlu de comision de risc în perioada 20.05..2008 – 20.09.2010.

3. Analiza nulității actului adițional la convenția de credit în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare credit

Potrivit dispozițiilor art. 35 al. 1 lit. b din OUG 50/2010, modificată de Legea nr. 288/2010 „se interzice introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife și a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza de acte adiționale acceptate de consumator”, ori în speța de față prin notificarea nr. 3468/2010, reclamanții au arătat în mod expres că nu acceptă actul adițional și solicită băncii eliminarea acestui comision. Ori în atare situație introducerea și perceperea fără acordul consumatorului a acestui comision este ilicită și în consecință instanța de fond a constatat și nulitatea acestei clauze contractuale nou introdusă de pârâtă și a dispus pe baza aceluiași raționament ca cel de mai sus obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare perceput de la data introducerii acestuia septembrie 2010 și până la efectiva încetare a perceperii lui.

În concluzie, instanța de fond a admis cererea reclamanților și a constatat nulitatea clauzelor arătate și nulitatea actului adițional intervenit în temeiul OUG 50/2010 privind introducerea comisionului de administrare, obligând pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la data de 20.05.2008 și până la data de 20.09.2010 și a sumelor încasate ce titlu de comision de administrare de la data introducerii acestuia septembrie 2010 și până la efectiva încetare a perceperii lui.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată a obligat pârâta în temeiul art. 274 C.p.c. la plata a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, onorariu avocațial conform chitanței originale de la fila 53.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, recurenta V. ROMÂNIA S.A. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii introductive, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a arătat că instanța de fond a reținut eronat că prevederile contractuale analizate nu au fost negociate, inițiativa încheierii convenției aparținând în exclusivitate reclamanților. Opțiunea reclamanților pentru V. a fost rezultatul comparării produsului bancar ofertat cu alte produse bancare concurente. Or, negocierea contractului exclude aplicabilitatea Legii nr. 193/2000.

Recurenta mai susține că comisionul de risc este parte a prețului contractului, ceea ce are drept consecință faptul că elementele prețului nu pot face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, apărare ce nu a fost analizată de instanța de fond. Prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care au transpus prevederile art. 4 alin. 2 ale Directivei nr. 93/12/CEE, s-au exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul de excesivitate.

Recurenta mai arată că instanța de fond a apreciat greșit ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de risc, precum și cea privind caracterul variabil al dobânzii. Astfel, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum riscul de neexecutare agarnției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a ganției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credi acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.

Se consideră că nu este îndeplinită niciuna din cele 3 condiții cumulative ale unei clauze cu caracter abuziv. Astfel, în afara condiției nenegocierii, nici celelalte două condiții nu sunt îndeplinite: clauza să fie contrară bunei credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prima instanță nu a analizat conduita recurentei cu privire la îndeplinirea sau nu a condiției bunei credințe, ci s-a limitat să aprecieze asupra unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților. Însă, prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, rezultă cu certitudine buna credință cu care a acționat recurenta. În ceea ce privește condiția echilibrului contractual, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului, respectiv să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Astfel administrarea riscului este esențială în contractele de credit, acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc. În virtutea caracterului real al operațiunii de împrumut, debitorul împrumutat este la adăpost de orice risc al neexecutării contractului de către împrumutător, caracterul real al operațiunii semnificând că împrumutătorul își execută obligația concomitent cu formarea contractului.

În drept sunt invocate dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, art. 304, C.proc.civ., art. 969 C.civ.

În probațiune recurenta a depus la dosar practică judiciară.

Intimații M. F. I. NTEA F., M. D. M., legal citați, nu au depus la dosar întâmpinare.

Prezent la termenul de judecată din data de 14.06.2013, reprezentantul intimaților a solicitat respingerea recursului ca nefundat, menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Intimații nu au formulat cereri de probațiune.

La termenul de judecată din data de 14.06.2013 recurenta a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, considerând că nu este îndeplinită condiția privind caracterul actual al interesului intimaților reclamanți.

Prin aceleași note de ședință recurenta a invocat excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind comisionul de risc precum și cea referitoare la rata ajustării dobânzii, ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 20.05.2008 – 09.12.2009.

Totodată, recurenta a precizat că analizarea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, datorită imposibilității uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă, debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

Prin aceleași note de ședință recurentele au reiterat aspectele susținute în cuprinsul recursului, pentru care au solicitat admiterea acestuia, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin concluziile susținute de reprezentantul lor în cadrul ședinței de judecată din data de 14.06.2013, intimații au solicitat respingerea excepțiilor lipsei de interes și de obiect, precum și respingerea recursului.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, în conformitate cu prevederile art. 304 indice 1 și 306 alin. (2) C.proc.civ., Tribunalul apreciază că recursul este nefondat, și îl va respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, în temeiul art. 137 C.proc.civ., Tribunalul apreciază ca neîntemeiată excepția invocată, motivat de faptul că părțile au încheiat Convenția de credit nr._ la data de 16.05.2008, astfel că în intervalul 16.05.2008 – septembrie 2010 contractul părților a produs efectele juridice corespunzătoare. Prin urmare, reclamanții intimați justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, prin folosul obținut ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și, implicit, anularea acestora, cu efect retroactiv. Astfel, Tribunalul constată că excepția invocată este neîntemeiată deoarece intimații justifică un interes actual în promovarea acțiunii având în vedere că prin acțiunea formulată au solicitat și restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare.

De asemenea, instanța constată că este nefondată și excepția lipsei de obiect, invocată de recurentă prin notele de ședință depuse la data de 14.06.2013. Astfel, în condițiile în care intimații invocă faptul că comisionul de risc a fost transformat în mod nelegal de către bancă în comision de administrare, ca urmare a apariției O.U.G. nr. 50/2010, se impune analizarea de către instanță a pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale contestate, pentru a se stabili în ce măsură introducerea comisionului de administrare reprezintă o reiterare a comisionului de risc, stipulat inițial în contract.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul apreciază recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:

Astfel, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C.civ. de la 1864 (aplicabil în cauză în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. de la 1864 nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin. (1) C.civ. de la 1864, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Tot cu titlu preliminar, instanța mai arată că, prin Legea nr. 157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.

Potrivit art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă respingerea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul reține că în mod corect prima instanță de judecată a considerat că dreptul reclamanților intimați de restituire a sumelor achitate de aceștia cu titlu de comision de risc nu este prescris. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță de judecată, acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic civil anulat este o acțiune patrimonială, încadrându-se în acțiunile bazate pe îmbogățirea fără just temei, întrucât mărirea patrimoniului unei părți, nu mai are temei juridic care să o justifice, fiind aplicabil, cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în speță, doar în momentul constatării caracterului abuziv al clauzei (care era temei al prestației executate) sumele achitate de reclamanții intimați pârâtelor recurente au rămas fără temei juridic (contract) care să le justifice. Tribunalul apreciază, în acord cu instanța de fond, că de la acest moment s-a născut dreptul intimaților la acțiunea în restituire, iar nu de la momentul încheierii contractului de credit.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea Convenției de credit nr._/16.05.2008, și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, Tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea reclamanților intimați de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurentele nu au prezentat niciun fel de probe.

Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită, respectiv D. – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurente în prezenta cauză.

În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).

În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.

Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.

„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”

Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, instanța constată că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”.

În privința dispozițiilor art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3.5 din condițiile generale, privind comisionul de risc, Tribunalul reține următoarele:

Astfel, comisionul de risc, conform susținerilor recurentei, nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.

Se constată că acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către recurentă, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Intimații nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.

Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.

Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.

Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ. de la 1864, prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.

Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurentele l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.

În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.

În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs vizând lipsa efectelor retroactive ale nulității în cazul contractului cu executare succesivă, deoarece în acest caz înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare. Or, în speță, convenția de credit nu este anulată în întregime, ci doar clauzele abuzive, respectiv clauza de modificare a dobânzii și cea prin care este stabilit comisionul de risc, astfel că părțile nu sunt puse în situația anterioară. Teoria invocată de recurentă ar fi valabilă în situația anulării în întregime a contractului, situație în care deoarece intimații nu ar fi în măsură să restituie prestația recurentei sub forma „folosinței” banilor, nici recurenta nu ar fi obligată la restituirea dobânzii, ca preț al folosinței, în virtutea principiului reciprocității prestațiilor. Or, în cauză, problema dedusă judecății constă doar în anularea acelor clauze abuzive, pe care recurentele din culpa lor le-au introdus în contract, inducând în eroare intimații. Recurentele invocă, în fapt, propria lor culpă prin reținerea lipsei efectelor retroactive ale nulității unor clauze abuzive, fapt inadmisibil și care nu poate fi reținut de instanță în apărarea recurentelor.

În ceea ce privește comisionul de administrare stabilit prin Actul adițional, tribunalul constată că în mod corect a reținut prima instanță că acest comision este în fapt tot un comision de risc, Banca schimbând doar denumirea lui în comision de administrare, astfel că pentru motivele ce preced, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Față de toate acestea, Tribunalul consideră că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. va respinge recursul ca nefondat.

Având în vedere soluția adoptată cu privire la recursul formulat de recurenta V. ROMÂNIA S.A. instanța nu îi va acorda acesteia cheltuielile de judecată solicitate.

Totodată, tribunalul, reținând culpa procesuală a recurentei, o va obliga pe aceasta la plata către intimați a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocațial, conform chitanței nr._/04.06.2013, depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, ., etaj 3-8 și 10, sector 2, în contradictoriu cu intimații M. F. I. și M. D. M., ambii cu domiciliul procesual ales în localitatea Oradea, .. 1, ., jud. Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3765 din data de 07.03.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.

Obligă recurenta la cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei în favoarea intimaților.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2013.

Tehnoredactat: A.G.

Red. jud. P.A.R./08.07.2013

2 ex.

Jud. fond D. L.