Pretenţii. Decizia nr. 418/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 418/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 252/265/2013*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 418/2014
Ședința publică din 05 Noiembrie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: F. M. M.
JUDECĂTOR V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurent S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva Sentinței civile nr. 1155/29.04.2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că la 23.10.2014 recurenta a depus la dosar Răspuns la întâmpinare, 2 exemplare.
Instanța constatând că nu sunt alte cereri de formulat și incidente de soluționat declară închisă cercetarea procesului și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin Sentința civilă nr. 1155/29.04.2014, pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în mun. București, ., nr. 60-64, sect. 1, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în oraș Sîngeorz Băi, ., .-Năsăud, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Potrivit art. 3 din HG 977/2003 astfel cum a fost modificat prin HG 1012/2009 – „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale. (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, conform prevederilor alin. (1), au obligația de a reînnoi anual declarația pe propria răspundere, cu minimum 30 de zile înainte de expirarea celor 12 luni ale anului.”.
Prin decizia nr. 2102/09 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14 octombrie 2009 dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că noțiunea de "beneficiar" a fost definită în DEX ca fiind: "persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii". Prin urmare, interpretarea semantică a noțiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de față, de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune. Cum taxa se plătește pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod greșit prima instanță (Curtea de Apel Cluj în sentința nr. 712/2008 atacată) a reținut că textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituie obligația pentru plata taxelor în discuție persoanelor juridice, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice respective, deținătoare sau nu de receptoare radio/TV. Cele reținute de instanța de fond în susținerea acestei interpretări sunt eronate și pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, Curtea Constituțională a decis, cu privire la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt constituționale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanță considerentele pentru care a fost respinsă excepția. Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 și nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituțională, pronunțându-se și cu privire la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a respins această excepție cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 își mențin valabilitatea.
Cu ocazia controlului de constituționalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menționat, arătându-se că acesta nu contravine dispozițiilor constituționale câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
În continuare, Curtea a apreciat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum și faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că H.G nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu a aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
În mod similar, au fost anulate în mod irevocabil și dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 318/9 mai 2011 (prin care s-au respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.), din a căror considerente cităm:
„1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
1.2. Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
1.5. Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
1.6. Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
1.7. Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
1.8. Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiți parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speță, folosind principiile și metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voința exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, și nu din eventualele amendamente formulate.
2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată.”
În același sens s-a pronunțat Î.C.C.J. și prin decizia nr. 2 din 06.01.2011 prin care a respins recursul Societății Române de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 317 din 20.09.2010 a Curții de Apel Cluj și prin care nu s-a acceptat interpretarea din cuprinsul deciziei nr. 1930/02.04.2009, emisă anterior de Î.C.C.J.
În considerentele Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție (prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 mai sus prezentată), sunt detaliate pe larg aspecte pentru care nu poate fi reținută prezumția de obligativitate a plății taxei de radiodifuziune (nici măcar relativă) de către orice persoană juridică, indiferent de calitatea de beneficiar a acestui serviciu.
Curtea de Apel Cluj a constatat faptul că a interpreta art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația înseamnă a goli de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. Interpretarea gramaticală a noțiunii de „beneficiar” include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor. Împrejurarea că această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziții ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate.
Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.
În concluzie, în conformitate cu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 607/2011 și nr. 2102/2009, obligația de a plăti taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor care au beneficiat de aceste servicii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. Romaniei, § 61). Mai mult, în cauza A. contra României, din data de 23.09.2008, Curtea Europeană a mers mai departe arătând că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse și terților.
În prezenta cauză, reclamantei i s-a solicitat dovedirea pentru pârâtă a calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune. Instanța constată faptul că reclamanta nu a făcut această dovadă, susținând însă prezumția absolută instituită de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Instanța însă nu a putut reține în cauză prezumția legală absolută invocată de reclamantă, din considerentele expuse pe larg anterior dar și prin raportare la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 448/29.10.2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Pe de altă parte, pârâta a susținut că nu beneficiază de serviciul de radiodifuziune, invocând faptul că obiectul principal de activitate îl constituie comerțul cu amănuntul în magazine nespecializate, că nu deține niciun receptor radio și că nu este beneficiara acestui serviciu public.
Pentru cele ce preced, dând eficiență și principiului de drept probatio incubit qui dicit non qui negat și având în vedere faptul că reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a serviciului de radiodifuziune, respectiv de deținător a unui receptor radio, a pârâtei, instanța va pronunța o soluție de respingere a acțiunii promovate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termenul prev. de lege, recurenta S. R. de Radiodifuziune, solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac se arată că, prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare. Consideră că instanța de fond interpretează în mod eronat dispozițiile Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care art.40 alin .2 prevede în mod expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art.40 alin.3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar, înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6). Instanța de fond subliniază faptul că obligația de a achita taxa radio incumbă doar beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, făcând analogie între calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune și aceea de deținător de receptor radio, sens în care invocă Decizia ICCJ nr.607/2011.
Se mai arată că, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi aftfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
Prin urmare, obligația intimatei-pârâte de plată a taxei radio rezidă în Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările si completările ulterioare astfel cum am menționat si în apei, anularea dispozițiilor art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 neinfluentând existenta acestei obligații pentru persoanele jurdice cu sediul social în România.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază in intimata-pârâtă, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Redă alăturat criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
„De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
„Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De altfel, relevă reclamanta, este greu de imaginat faptul că societatea pârâtă nu are calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune. în condițiile în care majoritatea receptoarelor GSM pot recepționa si semnalele radio-tv. Invocă instanța de fond Decizia ICCJ nr.2102/2009 (greșit menționată ca fiind Decizia 2103/2009) prin care s-au anulat prevederile art.3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 fără a avea în vedere, în mod corect, rațiunile ce au stat la baza pronunțării acestei decizii, în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr.1012/2009, a fost Instituită o exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, se atrage atenția asupra faptului că, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, pârâta trebuia să facă dovada faptului că se încadrează în categoria microîntreprinderi, precum și dovada suspendării activității sale în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care am făcut trimitere, fapt nedovedit de către pârâtă.
Referitor la penalitățile de întârziere, se arată că temeiul legal al penalităților de întârziere îl reprezintă art.40 alin.4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu
modificările și completările ulterioare coroborat cu art.6 din HG nr.977/2003, cu modificările și completările ulterioare.
În continuare, recurenta arată că,așa cum s-a menționat în cererea de chemare în judecată, serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică".
Așadar, calculul penalităților de întârziere astfel cum se reflectă în factura de energie electrică, se realizează astfel cum prevăd dispozițiile legale mai sus menționate, în conformitate cu metodologia de calcul a fiecăreia dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultate în urma reorganizării, respectiv privatizării „Electrica SA", pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, mai arată recurenta, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Consideră că instanța în mod eronat a acordat cheltuieli de judecată pârâtei, având în vedere caracterul legal al obligației persoanelor juridice cu sediul social în România, implicit a pârâtei, de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Fată de cele prezentate, solicită instanței admiterea recursului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată.
Solicită ca, la pronunțarea hotărârii, instanța să aibă în vedere faptul că. potrivit art.2 din Precizările Președintelui Director General al SRR. intrate în vigoare la 1 ianuarie 2008. afișate pe site-ul SRR: „Prin receptor radio se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator. iPoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepta în orice mod programele radio, precum si abonamentele la cablu TV".
Prin întâmpinarea formulată, intimata . a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că recurenta nu face decât să reia, în cererea de recurs, motivele invocate la fond.
Se mai arată că, la data de 07.01.2014, în Monitorul Oficial nr. 5 a fost publicata Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune si Societății Romane de Televiziune, ocazie cu care Curtea Constituțională retine ca in diferite rânduri ICCJ si-a exprimat punctul de vedere fata de taxa radiodifuziune, de fiecare data subliniindu-se faptul ca aceasta trebuie achitata doar de către beneficiarii efectivi ai acestui serviciu, insa constata următoarele: "Cu toate ca instanța de contencios constituțional, dublata de statuările unor instanțe de contencios administrativ, a stabilit prin jurisprudenta sa în materie reperele unui comportament constituțional, se observa ca în practica se manifesta o nesocotire a acestora și implicit o nesocotire a deciziilor Curții Constituționale, care, potrivit art 147 alin. (4) din Constituție, sunt obligatorii erga omnes. (...) Astfel, aplicarea dispozițiilor de lege criticate în sensul că obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune si televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice, cu excepția persoanelor fizice autorizate, și nu este condiționată de deținerea receptoarelor radio/TV, denotă faptul că statuările instanței de contencios constituțional în sensul că obligația plății acestor taxe este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective sunt nesocotite în practică. (...) Curtea va constata constituționalitatea dispozițiilor art, 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii", aceasta Decizie fiind definitiva si general obligatorie.
Se mai arată în cuprinsul întâmpinării că Decizia nr. 448/2013 indica foarte clar faptul că. textul articolului 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 este constituțional si poate fi aplicat doar in cazul persoanelor juridice ce beneficiază de serviciile oferite de către SRR si nicidecum tututor persoanelor juridice din România, asa cum eronat considera si argumentează SRR in susținerea acțiunii de fond si a recursului.
In mod corect, relevă intimata, instanța de fond a reținut ca sarcina probei incuba celui care pretinde un anumit drept sau serviciu (proba pe care SRR nu a reușit sa o faca) si ca nu poate retine in cauza prezumția legala absoluta invocata de reclamanta, din considerentele expuse pe larg in cuprinsul sentinței dar si prin raportare la considerentele Deciziei CC nr. 448/29.10.2013 referitoare la excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
De asemenea, arată că a declarat pe tot parcursul procesului ca nu deține si nu a deținut aparat radio si ca nu a beneficiat de acest serviciu, motiv pentru care nu a înțeles să achite taxa de radiodifuziune.
Privitor la capătul de cerere al penalităților, solicită respingerea acestuia, pe principiul accesorium sequitur principale.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta arată că intimata-pârâta solicită respingerea recursului formulat de SRR întemeiat pe faptul că nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, asimilând calitatea de beneficiar cu aceea de deținător de receptoare radio. Potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acest moment: „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune". înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 din Legea 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se si o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6). Stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă, examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu, această instanță reținând în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
Prin urmare, obligația intimatei-pârâte de plată a taxei radio si a penalităților de întârziere, rezidă în Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările si completările ulterioare, iar interpretarea pe care o face pârâta dispozițiilor cuprinse în art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 este eronată.
Referitor la Decizia CC nr.448/2013, menționează că efectele Deciziei Nr. 448 / 29 octombrie 2013, pronunțată de Curtea Constituționala, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.40 alin.(3) din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 5 din data de 07.01.2014. aceasta devenind general obligatorie după data publicării in Monitorul Oficial.
Potrivit art. 147 alin.4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată pentru taxa radio aferentă perioadei martie 2010 -aprilie 2010, iunie 2010- aprilie 2011, iunie 2011, august-decembrie 2011, precum și pentru penalitățile de întârziere aferente acestei taxe, calculate până la data de 08.01.2013, în baza art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Cu privire la dovada prestării serviciului de către S. R. de Radiodifuziune, subliniază că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de Radiodifuziune (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art.4 din legea menționată, S. R. de Radiodifuziune, în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente. Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite si luând în considerare faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum si la momentul actual, SRR ca si post public de radio, a funcționat în condiții legale si a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio
În ceea ce privește declarația intimatei în sensul în care nu deține receptoare radio, recurenta subliniază faptul că este practic imposibilă dovedirea nedeținerii niciunui receptor radio de către aceasta, în condițiile în care tehnica actuală permite conectarea prin internet chiar și de la un telefon mobil, care asigură recepționară undelor radio tv prin orice rețea wireless.
Astfel, nu poate fi dovedită lipsa calității intimatei de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune în condițiile în care obiectul probațiunii îl constituie un fapt negativ nedeterminat, respectiv un fapt nedefinit care, astfel cum s-a reținut în teoria dreptului, este un fapt ce nu poate face obiectul probațiunii, fiind imposibil de dovedit (si negativa indefinita non potest id non inde este quia negativa, sed quia indefinita, quum nec affirmativa indefinita potest).
Tribunalul examinând hotărârea atacată, constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr. 2l02/9.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.l_, publicată în Monitorul Oficial nr. 69l/l4 octombrie 2009 disp.art.3 din HG nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.4l/l994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, iar potrivit art.40 alin.2 din Legea nr. 4l/l994, republicată, și persoanelor fizice ,în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. In urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr.4l/l994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva” sau „o autoritate, instituie, societate etc, pentru care se face o lucrare”. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.977/2003 și art.3 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.978/2003 adaugă la prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 4l/l994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
In același sens au fost pronunțate și Decizia nr. 607/20ll pronunțată de I.C.C.J.în dosar nr. l64/22/20l0 precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.33l/2006 al C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză apelanta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate, tribunalul în baza prev.art.480 alin.l N.C.P.C. va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.ll55 din 29.04.20l4 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dos.civ.nr._ 20l4 .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 5 noiembrie 2014.
P., JUDECATORI, GREFIER,
F. M. M. V. C. I. P. L. C. A.
Red/dact
CV/CR/4 ex.
Jud.fond: C. S. 26.02.20l5
| ← Suspendare provizorie. Hotărâre din 22-10-2014, Tribunalul... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Încheierea nr.... → |
|---|
