Constatare nulitate act. Decizia nr. 671/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 671/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 1429/215/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 671/2013
Ședința publică de la 02 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. I. C.
Judecător A. G. M.
Judecător R. E. D.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurent pârât . împotriva sentinței nr. 5147/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimat reclamant B. B. C. C. având ca obiect constatare nulitate acțiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pentru recurent pârât . avocat C. M., și intimat reclamant B. B. C. C., reprezentat de avocat B. I. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus la dosar prin serviciul registratură al instanței întâmpinare formulată de intimat reclamant.
Avocat C. M. pentru recurentă, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.
Avocat B. I. C. pentru intimații reclamanți,depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată, s-a acordat cuvântul părții prezente.
Avocat C. M. pentru recurentă,solicită admiterea recursului modificarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii formulate de intimații reclamanți conform motivelor formulate, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat B. I. pentru intimații reclamanți,solicită respingerea recursului, conform motivelor invocate prin întâmpinare cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele,
Constată că la data de 17.01.2013, reclamantul B. C. C. a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.678 CHF (13.411 lei), încasată drept comision de risc de la data de 01.01.2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/22.04.2008, prin care a împrumutat suma de 51.800 CHF, pe o perioadă de rambursare de 300 de luni.
A mai arătat că atât condițiile generale, cât și condițiile speciale ale convenției de credit conțin clauze care încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 R, respectiv banca își rezervă dreptul de a modifica natura juridică a acestor contracte din bilaterale în unilaterale, fără a oferi posibilitatea de a negocia clauzele contractuale. Necircumstanțierea în niciun mod a condițiilor care permit băncii să modifice unilateral nivelul dobânzii și neindicarea nici a unui criteriu în acest sens, lăsând la aprecierea sa posibilitatea majorării dobânzii, sunt de natură a aduce grave prejudicii materiale.
A indicat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și convenția de credit.
În susținerea cererii, reclamantul a depus, în copie: convenția de credit, contract de garanție imobiliară, extrase de cont, poliță complexă de asigurare.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată.
Legal citată, pârâta . a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate drept comision de risc începând cu data încheierii convenției, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare și precizare la acțiune, în sensul că solicită restituirea comisionului de risc începând cu data de 19.10.2010, astfel că, în cauză, câtimea obiectului cererii de restituire este reprezentată de suma de 3.978 CHF (14.192,31 lei).
Precizarea la acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. și art. 204 alin. (2) pct. 2 C..
Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) Cod proc. civ., excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, instanța reține:
I. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata de parata, aceasta va fi respinsa ca neintemeiata, avandu-se in vedere faptul ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
In consecinta, restituirea prestatiilor reprezinta o cerere accesorie cererii principale, avand ca obiect constatarea ca abuziva a clauzelor si anularea acestora, modul de solutionare al capatului accesoriu fiind strans legat de solutia adoptata in ceea ce priveste cererea principala.
II. Referior la excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate drept comision de risc începând cu data încheierii convenției, instanță o va respinge, având în vedere că se solicită de către reclamant restituirea sumei începând cu data de 19.10.2010, și nu de la data încheierii convenției de credit – 22.04.2008, astfel că cererea de chemare în judecată a fost promovată în termenul legal de 3 ani, ca urmare a faptului că data înregistrării acesteia pe rolul instanței este 17.01.2013.
Prin sentința nr. 5147/29.03.2013 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, a admis cererea precizată formulată de reclamantul B. C. C., împotriva pârâtei ., a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008 și, în consecință, dispune anularea acestora și a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 3.978 CHF (14.192,31 lei), reprezentând comision de risc și la suma de 12,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că reclamantul a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/22.04.2008, prin care a împrumutat suma de 51.800 CHF, pe o perioadă de rambursare de 300 de luni.
Convenția de credit amintită reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. La alin. 2 se arata ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Contractul incheiat de parti este unul preformulat, standard, iar eventualele diferente dintre el si alte contracte nu se datoreaza negocierii cu clientii, ci particularitatilor fiecarui client in parte.
În acest sens instanța are în vedere că Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 6 pct. 2 alin 3 al acestei directive „în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individul o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, în cauză nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 Cod civil.
Instanța apreciază ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convențiilor și art. 3.5 din condițiile generale.
Astfel, instanța are în vedere prevederile alin. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd că “Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.”
Or, în cauză, se constată că prin contract nu s-au stabilit care sunt motivele întemeiate care dau dreptul băncii să modifice dobânda. Precizându-se doar “schimbări semnificative pe piața monetară” se lasă la aprecierea băncii calificarea unor modificări ca fiind semnificative, ori prin motiv precizat în contract, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la data încheierii contractului, că, dacă aceasta situație se va produce, dobânda va fi majorată.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar formulat ca, în eventualitatea majorării dobânzii să se poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a dobânzii, chiar s-a produs.
Motivul “unei schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție neputându-se aprecia, conform unor criterii obiective dacă acesta s-a produs.
În ceea ce privește comisionul de risc instanța constată că și acesta intră sub incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, “o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Instanța constată că acesta nu este definit în condițiile generale ale contractului astfel că nici reclamanții la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision, cât timp motivația perceperii lui nu este detaliată nici în condițiile generale nici în condițiile speciale ale convenției.
Cu toate acestea instanța constată că, în speță, creditul a fost garantat prin constituirea unei garanții reale imobiliare.
Față de cele reținute mai sus, instanța apreciază că sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin perceperea unui comision de risc (a cărui valoare reprezintă mai mult de 1/3 din valoarea dobânzii), deși fusese instituită ipotecă de prim rang asupra unui imobil, pentru garantarea creditului, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Pentru a se pronunța astfel, instanța are în vedere și Ordonanta din 16 noiembrie 2010, pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia), care priveste interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, din motivarea hotararii rezultând concluzia că sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.
Referitor la clauza de la pct. 5 lit. a), privind comisionul de risc din secțiunea ”condiții speciale” din convențiile de credit încheiate între reclamant și pârâta, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta retine ca in privinta acestei clauze nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumator.
In acest sens, art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede ca: „ (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
In speta, observand conventia de credit intervenită intre reclamant si parata, este evident ca această convenție cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta retine si faptul ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, ca urmare a imprumutului acordat de aceasta prin incheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a carui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat, banca parata l-a obligat pe reclamant sa incheie un contract de asigurare cu un asigurator agreat de aceasta, fiind astfel acoperite toate riscurile.
In plus, instanta retine ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane (sectiunea 3), penalitati (sectiunea 5), garantii si asigurari (sectiunea 7), toate prevazute in sarcina imprumutatului, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva.
Referitor la cererea de restituire a sumelor incasate de banca parata cu titlu de comision de risc, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța constata că art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008 sunt clauze abuzive.
Este de principiu că obligația are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se obligă contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială, ori, legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public.
Față de cele reținute mai sus și având în vedere prevederile art. 966 Cod civil, instanța constată nule clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008.
Un act lovit de nulitate nu poate produce nici un efect, unul din principiile efectelor nulității fiind principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.
Nulitatea, ca sancțiune de drept civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic cu ajutorul căruia se restabilește legalitatea care a fost încălcată la data încheierii actului juridic, ceea ce s-a urmărit prin edictarea nulității fiind tocmai înlăturarea efectelor care ar contrazice scopul dispoziției legale încălcate, adică a efectelor sale care ar aduce atingere preeminenței ordinii de drept.
În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea prestațiilor, ca o excepție de la principiul „restitutio in integrum”, invocată de către pârâtă, motivat de faptul că nu se poate restitui de către reclamanți echivalentul folosinței banilor, instanța apreciază că nu este întemeiată, având în vedere că anularea clauzei privind comisionul de risc a avut la bază tocmai lipsa unei contraprestații din partea pârâtei creându-se astfel un dezechilibru între prestațiile părților, echivalentul folosinței banilor fiind dobânda încasată de către pârâtă, clauză care este în vigoare.
Instanța apreciază că printr-o astfel de interpretare este în deplină concordanță cu prevederile art. 6 din Directiva 93/13/CEE care menționează că: “clauzele abuzive într-un contract (…) nu creează obligații pentru consumator „.
În consecință, față de considerentele de mai sus, instanța apreciază întemeiată cererea reclamantului, astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, urmând să o admită, în sensul că va constata că sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția de credit nr._/22.04.2008 și, în consecință, va dispune anularea acestora.
De asemenea, va obliga pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 3.978 CHF (14.192,31 lei), reprezentând comision de risc.
Împotriva sentinței nr. 5147/29.03.2013 a declarat recurs pârât .-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate, a aratat că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților", iar hotărârea dată cu încălcarea acestora reprezintă un motiv de desființare a acesteia.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocă art. 304 pct.6 Cod procedură civilă, instanța a obligat-o la plata unei sume mult mai mari decât s-a solicitat, respectiv suma de 3978 CHF,fapt ce duce la încălcarea principiului de drept al disponibilității consacrat de art. 129 alin.6 Cod procedură civilă, conform căreia instanța este obligată să se pronunțe în limitele în care a fost investită prin cererea de chemare în judecată.
Instanța de fond a obligat-o doar la restituirea comisionului de risc, se impune a se constata că suma percepută de bancă cu titlu de comision de risc, așa cum rezultă din extrasul de cont este mult mai mică decât suma reținută în mod eronat de instanța de fond. Suma reținută de instanță 3978 CHF reprezintă atât comision de risc cât și comision de administrare, ori instanța a obligat-o doar la restituirea comsionului de administrare.
Instanța de fond, pentru a aprecia concret caracterul abuziv al clauzelor, trebuia să analizeze mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în mod expres de art. 4 din Legea 193/2000,lege prin care au fost implementate dispozițiile Directive 93/13/CEE.
Din analiza sentinței se poate observa că instanța de fond a neglijat a analiza această condiție esențială – clauza să nu se refere la prețul contractului, condiție care dacă era verificată ar fi dus la concluzia la care a ajuns și ICCJ prin decizia pronuțată la 27.11.2012,că nu se impune a se analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate întrucât ele se referă la însuși prețul contractului,alcătuit din dobândă și comisoane.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului,iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor,potrivit normelor de drept național și comunitare nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației,în raport de serviciul furnizat.
Clauzele contractuale contestate au fost cunoscute de reclamanți încă de la semnarea convenției de credit,acestea fiind discutate și negociate direct cu aceștia.
La data încheieri convenției reclamanții și-au însușit graficul de rambursare a creditului în cuprinsul căruia sunt inserate valoarea ratei lunare și sumele care compun această rată respectiv, cât reprezintă dobânda,cât reprezintă comisionul de risc și cât se acoperă din credit.
În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acesta face parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane,iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Pe fondul cauzei a arătat că clauzele prevăzute în art. 3 lit. d și art.5 lit a din contractul de credit nu este clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. A susținut că art.4 alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard, preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, acestea fiind abuzive numai cu îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit. d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanții, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului.
Instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept intern și european relevante în judecarea corectă s cauzei,referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D. aceasta reprezentând prețul serviciului prestat de bancă,instanța ignorând apărările privind aplicarea art. 4 din Directiva_ /CEE.
Mai mult, raportând la dispozițiile art. 969 Cod civil, instanța de fond în mod greșit a apreciat ca în momentul în care reclamanții au încheiat acest contract au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca, că nu au avut posibilitatea să negocieze aceste clauze din contract, întregul act fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.
Având în vedere că prev.art.5 lit a din convenția de credit și art. 3 pct.5 lit.a din actul adițional sunt niște prevederi legale, neputând a fi considerate abuzive pentru motivele arătate pe larg, se impune a se constata că sumele de bani încasate în baza acestor articole sunt niște sume cuvenite băncii, încasate în mod legal și prin urmare acestea nu pot fi restituire.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative invocate în recurs.
La termenul din 02 decembrie 2013 intimat reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.
În mod corect instanța de fond a reținut că potrivit art.4 alin.1 din Legea 193 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă,prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., tribunalul apreciază recursul ca neîntemeiat.
Instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 193/2000, conform cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, în coroborare cu dispozițiile art. 4 alin 3 teza finală conform căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reglementare care reia dispozițiile art. 3 alin 2 teza finală din Directiva 93/13/CEE.
Pentru a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/2000. Tribunalul reține că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu constituie temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, Tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimata - reclamantă a fost determinat de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze, neputându-se reține nerespectarea acestor dispoziții legale. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
În ce privește criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc, Tribunalul constată, că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului, această clauză fiind justificată prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi.
Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză,motiv pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să li se restituite sumele încasate de recurentă cu acest titlu.
Este neîntemeiată critica privind acordarea unui cuantum mai mare decat cel din extrasul de cont depus la dosar,întrucat în fața instanței de fond,reclamantul a precizat cuantumul obiectului cererii la suma de 3978 CHF,adică_,31 lei,cu extrasul de cont aferent.
În consecință, instanța nereținând nici un alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art. 304 indice 1 C.proc.civ., apreciază că sentința recurată este temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. recurenta va fi obligată către intimat la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată, conform dovezilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurent pârât . cu sediul în București, ., . 10, sector 2, împotriva sentinței nr. 5147/29.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimat reclamant B. B. C. C. ,cu adresa în București,.,. 10 ,sector 2.
Obligă recurenta la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimat
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 02 Decembrie 2013
Președinte, C. I. C. | Judecător, A. G. M. | Judecător, R. E. D. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.C.I.C.
Tehnr.ed.A.F.
Red.jud.fond.R.G.Ș.
| ← Asigurare dovezi. Decizia nr. 477/2013. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 101/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
