Constatare nulitate act. Sentința nr. 3976/2013. Tribunalul DOLJ

Tribunalul DOLJ - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Sentința nr. 3976/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 31262/215/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL D.

SECȚIA A II-A CIVILĂ

DECIZIE Nr. 506/2013

Ședința publică de la 30 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. I. C.

Judecător A. G. M.

Judecător R. E. D.

Grefier A. F.

Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 3976 din 13.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații reclamanți A. B. și A. M. D., având ca obiect constatare nulitate act.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat D. B. pentru recurenta pârâtă . BUCUREȘTI și avocat S. M. pentru intimații reclamanți .

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul oral al cauzei, după care,

Avocat D. B., pentru recurenta pârâtă, depune la dosar, împuternicirea de reprezentare juridică, ordin de plată nr._/28.08.2013 în sumă de 613 lei și timbru judiciar de 3,3 lei, prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.

Avocat S. M., pentru intimații reclamanți, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părților prezente.

Avocat D. B., pentru recurenta - pârâtă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, cheltuielile de judecată .

Avocat M. S. pentru intimații reclamanți, solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond cu cheltuieli de judecată. A depus note scrise.

INSTANȚA

Asupra cauzei de față deliberând,

Constată că la data de 23.11.2012, reclamanții A. B. și A. M. D. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. ROMANIA S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a art. 3 lit. d, art. 5 lit. a, art. 6 lit. b alin. 2 și 3 din Condițiile speciale la convențiile de credit nr._/11.04.2008 și nr._/19.09.2008 și art. 8.1. lit. c și d, art. 10.2. din Condițiile generale la convențiile de credit nr._/11.04.2008 și_/19.09.2008, cât și constatarea nulității absolute a actelor adiționale la convențiile de credit nr._/11.04.2008 și_/19.09.2008.

Au solicitat obligarea pârâtei la restituirea comisionului de risc perceput abuziv pentru cele două convenții, ca efect al constatării nulității clauzei privind comisionul de risc, respectiv suma de 4054,67 euro, cât și la restituirea comisionul de administrare perceput abuziv, în cuantum de 700,91 euro, aferent celor două convenții, precum și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. convențiile de credit mai sus menționate, iar acestea includ clauze abuzive. Astfel clauza prevăzută de art. 3 lit. d din condițiile special la cele două convenții, pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, intrucat ofera bancii dreptul de a revizui rata dobanzii curente, fara ca noul nivel al dobanzii sa fie negociat cu clientul. Totodata, nu exista posibilitatea determinarii concrete a situatiilor in care parata isi rezerva dreptul de a modifica unilateral rata dobanzii, aceasta clauza fiind in totala contradictie cu cea prevazuta la art. 3 lit.a din contract.

Modalitatea în care pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii transformă contractul în unul aleatoriu, dar numai pentru consumator, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința Băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, justificând această creștere prin schimbările semnificative ale pieței fără la le identifica cu precizie.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5 lit. a din Condițiile speciale la convențiile de credit, care reglementează comisionul de risc, pârâta invocă faptul că acest comision ar fi de fapt o parte a prețului contractului, lucru care nu rezultă din nicio clauză contractuală.

Reclamanții au mai invocat faptul că și art. 6 lit. b alin. 2 și 3 din condițiile speciale la convențiile de credit este abuzivă, datorită legăturii acestei clauze cu art. 3 lit. d din convenții, fiind o consecință a caracterului abuziv al acestor clauze.

Cu privire la art. 8.1. lit. c și d, reclamanții au arătat că pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar trebui să indice și să descrie un motiv întemeiat care să confere băncii drepturile menționate.

Astfel, mențiunea „în opinia Băncii” este relevantă cu privire la condițiile în care o asemenea clauză contractuală poate interveni, cât și cu privire la imposibilitatea exprimării poziției împrumutatului, odată ce Banca se pronunță.

Cu privire la clauzele prevăzute de art. 10.2. din condițiile generale, reclamanții au arătat că acestea sunt abuzive întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, clientul netrebuind să suporte decât eventual creșterile legate de împrumutul contractat, prevăzute în contract, nicidecum de costurile băncii în general.

Cu privire la actele adiționale la convențiile de credit, reclamanții au arătat că acestea sunt nule absolut pentru lipsa consimțământului. Reclamanții au arătat că în condițiile refuzului expres de a semna actele adiționale nu sunt aplicabile dispozițiile legale privind acceptarea tacită.

În drept, reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Codul consumului.

La data de 07.01.2013, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția dreptului de a cerere restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, pârâta a arătat că, în esență, clauza reglementată de art. 3 lit. d din convenția de credit nu este abuzivă, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A mai arătat pârâta că nu este întemeiată susținerea reclamantei cu privire la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să modifice procentul de dobândă câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părți, care a fost asumat prin semnătură. Nici clauza prevăzută de art. 5 lit. a privind comisionul de risc nu este abuzivă. În acest sens, a arătat că comisionul de risc face parte din pretul contractul, care este format din dobânda și comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care Banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungata de timp.

Prin sentința nr. 3976 din 13.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate drept comision de risc, invocate de pârâtă, a fost admis acțiunea formulată de reclamanții A. B. și A. M. D., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3 lit. D, art. 5 lit. a, art. 3.5., din Condițiile speciale la convențiile de credit nr._/11.04.2008 și_/19.09.2008, art. 8.1 lit. c si d și art. 10.2 din Condițiile generale la convențiile de credit nr._/11.04.2008 și_/19.09.2008. Prin aceeași sentință s-a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale la cele două convenții de credit și a fost obligată parata sa restituie reclamanților suma de 4054,67 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de risc încasat de parata în perioada 13.08.2008 – 16.07.2012 și suma de 700,91 euro, reprezentând comision de administrare încasat de pârâtă în perioada 15.09.2010 – 15.04.2011 în temeiul convențiilor de credit_/11.04.2008 și_/19.09.2008. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecata, in cuantum de 1860 lei, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.Nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, iar nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia încheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).

Nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, nefiind prevazut de lege un termen in acest sens, nefiind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 și art. 9 din Decretul nr. 167/1958, invocate de pârâtă, astfel încât excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă, ca neîntemeiată. .

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor încasate drept comision de risc instanța constată că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situația nulității relative, ci și a nulității absolute, dar termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea în valorificarea dreptului de creanță al reclamantului începe să curgă la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acestei clauze, cu consecința repunerii părților în situația anterioară (acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Date fiind aceste considerente, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată instanța de fond a reținut că prin convenția de credit nr._/11.04.2008 (filele 20-31), încheiată de reclamanții A. B. și A. M. D. cu pârâta V. ROMANIA S.A., aceștia au contractat un împrumut în valoare de 87.900 euro, cu durată de 360 luni, având ca destinație refinanțarea altui credit contractat la BCR.

Prin convenția de credit nr._/19.09.2008 (filele 70-82), reclamanții au contractat un împrumut în valoare de 9600 EURO, cu durată de 360 luni, având ca destinație acoperirea cheltuielilor personale curente.

Instanța a constatat că dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori sunt aplicabile convenției de credit, banca fiind un furnizor de servicii financiare (art. 1 alin.1), iar reclamanții fiind consumatori în sensul art. 2 din lege.

Reclamanții solicită anularea unor clauze al căror conținut au efect asupra prețului convenției, punându-se astfel problema dacă instanța poate analiza respectivele clauze, din perspectiva art. 4 alin.6 din Legii nr. 193/2000 și art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Observând textele de lege, instanța de fond a reținut că acest element al contractului de credit poate fi analizate în condițiile legii interne – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. A constatat că nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze.

Rezultă astfel că, în limitele stabilite de lege, instanțele pot analiza dacă anumite clauze care influențează prețul unui contract dintre comerciant și consumator sunt abuzive, potrivit art. 14 din Lg. nr. 193/2000.

În același context, instanța a reținut că și CJUE s-a pronunțat cu privire la posibilitatea instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 (hotărârile C 484/08 Caja de Ahorros y Monte de Madrid c. Asociation de Usuarios de Servicios Bancarios, C 76/10 Povotovost c. Iveta Korckovska), în care s-a reținut că instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

Din jurisprudența CJUE, care în temeiul Constituției și a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele naționale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul național L. 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sun partea slabă în contract, având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligați fie să accepte clauzele impuse de comercianți, fie să nu încheie contractul.

Instanța a constatat că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin. 2 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenție, prin care este prevăzut dreptul pârâtei de a revizui dobânda curentă, s-a constatat că trimiterea la situația „intervenirii unor schimbări semnificative pe piață”, nu reprezintă un motiv precizat în mod concret în contract .

Contractul încheiat de părți este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.

În principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului care să aibă de asemenea libertatea de a continua sau a rezilia imediat contractul (alin.2 al pct. 1 lit. a din anexă). Prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, adică clauza trebuie să fie previzibilă, pentru ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație a intervenit.

În cauză motivul unei schimbări semnificative pe piața monetarănu îndeplinește cerințelesus-menționate, o schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută însă în contract, astfel că clauza analizată este abuzivă.

Cu alte cuvinte, instanța apreciază că stabilirea unei dobânzi variabile într-un contract de credit încheiat pe o perioadă lungă de timp, cum este cazul contractului încheiat între părți, nu este abuzivă în sine, cu condiția ca în contract să fie stipulate criterii clare, previzibile și independente de voința exclusivă a uneia dintre părți. Nici faptul că o astfel de clauză este introdusă într-un contract de adeziune, așa cum susține pârâta, nu atrage automat caracterul ei abuziv, dacă nu este întrunită și cea de-a doua condiție cerută cumulativ de lege, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, instanța reține că prevederea din contract potrivit căreia dobânda contractuală este variabilă, nu ar fi abuzivă în măsura în care stabilirea concretă a cuantumului ulterior al dobânzii și a criteriilor de revizuire a dobânzii revizuibile, ar fi făcută nu prin voința unilaterală și discreționară a pârâtei, ci pe baza unor criterii independente de voința acestora, cum ar fi spre exemplu un indicator independent cu privire la evoluția pieței financiare de tipul EURIBOR, sau orice alt criteriu independent de voința părților. Esențial este ca stabilirea dobânzii ulterioare și posibilitatea modificării dobânzii într-un anumit moment să nu se facă în funcție de voința discreționară a uneia dintre părți, ci în funcție de criterii independente, de împrejurări e care consumatorul să le poată prevedea și pe baza cărora să se poată aștepta ca în măsura în care anumite evenimente precis determinate se produc, rata dobânzii se va modifica.

Astfel, în speță, clauzele care dau dreptul băncii să modifice unilateral dobânda nu sunt raportate la un indicator precis, individualizat, determinabil. În cazul în care nu se indică în mod concret în contract ce anume se înțelege prin sintagma schimbări semnificative pe piața monetară, instanța consideră că această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să poată fi interpretată doar în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă modificarea ratei dobânzii este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.

Instanța a constatat că este abuzivă clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției și cum clauza abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului (art. 6 din L. nr. 193), sancțiunea nu poate fi decât nulitatea acesteia. Clauza reprezintă pentru debitor o obligație a cărei cauză este ilicită (art. 1 alin.3 din Lg. nr. 193: „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”), fiind nulă, conform art. 968 C.civ.

În ceea ce privește clauza prevăzută la alin. 5 lit. a din condițiile speciale ale convențiilor de credit, instanța a reținut că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din L. nr. 193/2000, este necesar ca și această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Corespunde realității faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului.

În acest sens, se observă că în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivația perceperii lui nu este indicată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.

Chiar dacă s-ar accepta că acest comision este perceput de bancă drept garanție pentru îndeplinirea obligației de restituire a împrumutului (conform susținerilor pârâtei), firesc ar fi ca în contract să fie prevăzute condițiile în care banca poate reține sumele depuse cu acest titlu în contul ratelor, dar și obligația de a le restitui la rambursarea integrală a împrumutului sau în alte situații. Conform clauzelor contractuale însă, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligație corelativă.

Contractul de credit bancar nu este însă un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului deoarece ar depinde de un eveniment viitor și incert. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță, este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea putând să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.

Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C.civ.

În plus, instanța a reținut că, în cauză, obligația de restituirea creditelor a fost garantată de către reclamanți, în calitate de împrumutați cu garanția reală imobiliară (ipotecă) de prim rang, respectiv de rang II instituită asupra imobilului apartament situat în București, sector 4, ., ., . CF nr._ București, nr. cadastral 698/21, conform pct. 7 din contractele de credit (filele 23, 72).

Cererea în constatarea nulității art. 8.1 lit. a) teza finală, lit. c), d) și art. 10.2 din condițiile generale, ca urmare a faptului că aceste clauze sunt abuzive, a fost apreciată de instanță ca fiind întemeiată.

Contractul de credit constituie titlu executoriu și poate fi executat silit în situația în care debitorul nu își îndeplinește obligația de plată a ratelor lunare. Situațiile în care creditul trebuie plătit anticipat nu pot fi apreciate unilateral de bancă (potrivit clauzelor a căror nulitate se cere), ci trebuiau determinate exact în contract, tocmai pentru a se evita eventualele abuzuri, deoarece pot exista situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile și în care ratele să se achite normal. În plus, chiar în situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător sau când reclamanta nu își îndeplinește obligațiile asumate față de alte societăți de credit, aceasta își poate îndeplini obligația de plată a ratelor lunare față de pârâtă.

Referitor la art. 10.2 din Condițiile generale, prin inserarea respectivei clauze în contract se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin punerea în sarcina clientului a suportării tuturor creșterilor costurilor de acordare sau de punere la dispoziție a oricărui credit (fără să se precizeze dacă acest credit are sau nu legătură cu contractul părților) sau aceea de a achita sume suplimentare în situația în care banca este obligată să constituie depozite sau rezerve suplimentare. Instanța a constatat că nu este precizată modalitatea în care vor fi calculate aceste sume suplimentare, ci este lăsată, de asemenea, la discreția băncii stabilirea lor, banca doar notificând clientul în legătură cu obligația plății unor sume suplimentare.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a actelor adiționale la cele două convenții de credit,_/11.04.2008 și_/19.09.2008, instanța a reținut că prin adresa nr. 1300/13.09.2010, pârâta a comunicat către reclamanți actul adițional la convenția de credit nr._/11.04.2010 (filele 44-51), în vederea armonizării contractului de credit cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.Potrivit notificării înregistrare la societatea pârâtă sub nr. 4769/13.09.2010 (filele 58-64), reclamanții au comunicat acesteia că resping categoric art. 1 din actul adițional propus de pârâtă la contractul de credit nr._/11.04.2010, precum și art. 3 din actul adițional și contestă noul plan de rambursare, anexa nr. 2 la actul adițional, respingând în concluzie actul adițional în integralitatea lui.

Prin adresa nr. 1301/13.09.2010, pârâta a comunicat reclamanților actul adițional la convenția de credit nr._/19.09.2008 (filele 90-97), în vederea armonizării contractului de credit cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin notificarea transmisă către pârâtă și înregistrată sub număr 4766/13.09.2010 (filele 106-112), reclamanții au arătat că resping categoric Actul adițional și anexele acestuia în forma actuală comunicată de pârâtă, solicitând emiterea unui act adițional personalizat care să conțină solicitările acestora.

În acest sens, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 96 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3)Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4)Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5)Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Aceste dispoziții au fost modificate prin dispozițiile L. nr. 288/2010, potrivit cu care Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1)și (2), precum și ale art. 66-71.

Totodată, conform art. II alin. 2 din aceeași lege, Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Având în vedere dispozițiile art. 96 din O.U.G. nr. 50/2010 modificate prin dispozițiile L. nr. 288/2010, potrivit cărora prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1)și (2), precum și ale art. 66-71, cât și art. II alin. 2 din aceeași lege, conform cărora actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, instanța a reținut că reclamanții-consumatori au notificat Băncii refuzul lor de a accepta actele adiționale, astfel că nu se poate susține că acestea au intrat în vigoare și au produs efecte.

În consecință, din moment ce reclamanții și-au exprimat refuzul expres în privința acceptării actelor adiționale, rezultă că lipsește una dintre condițiile fundamentale ale actului juridic – consimțământul, lipsa acestuia atrăgând nulitatea absolută a celor 2 acte adiționale.

Că, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d din contractele de credit, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumelor reprezentând comision de risc, prin aplicarea principiului restitutio in integrum, astfel încât instanța a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamantilor suma de 4054,67 euro, așa cum rezultă din modul de calcul anexat la dosarul cauzei (filele 301-302), perceput în perioada 13.08.2009 – 16.07.2012.

În ceea ce privește comisionul de administrare, instanța a reținut că acesta reprezintă tot comisionul de risc redenumit astfel ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind vorba în esență de același comision, și față de împrejurarea că reclamanții nu și-au asumat actele adiționale în baza cărora pârâta a perceput acest comision de administrare, cu consecința nulității absolute a acestora, se impune restituirea către reclamanți și a sumelor reprezentând comision de administrare, în baza aceluiași principiu restitutio in integrum.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat că recent ICCJ prin decizia 753 din 17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților".

Instanța de fond pentru a aprecia în concret caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate trebuia să analizeze mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev.de art 4 din Legea 193/2000.

Clauza cuprinsă în art.5 lit a din convenția de credit nu îndeplinește niciuna din cele trei codiții cumulative..

Din analiza sentinței se poate observa că instanța de fond a neglijat a analiza această condiție esențială – clauza să nu se refere la prețul contractului, condiție care dacă era verificată ar fi dus la concluzia la care a ajuns și ICCJ prin decizia pronuțată la 27.11.2012, că nu se impune a se analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate întrucât ele se referă la însuși prețul contractului, alcătuit din dobândă și comisoane.

Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept național și comunitare nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport de serviciul furnizat.

Clauzele contractuale contestate au fost cunoscute de reclamanți încă de la semnarea convenției de credit, acestea fiind discutate și negociate direct cu aceștia.

La data încheieri convenției reclamanții și-au însușit graficul de rambursare a creditului în cuprinsul căruia sunt inserate valoarea ratei lunare și sumele care compun această rată respectiv, cât reprezintă dobânda, cât reprezintă comisionul de risc și cât se acoperă din credit.

Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 969 C.civ.

Pentru a aprecia în concret caracterul abuziv al unor clauze trebuie analizat mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în mod expres de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv două condiții negative și una pozitivă: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit. d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanta, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului; clauza nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților iar prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului.

În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acestea fac parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Clauza prevăzută de art. 8.1 lit. c și d privind declararea soldului scadent anticipat, este reglementată în condițiile generale ale convenției de creditare și nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000 pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Fiind un contract de credit obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț

Deoarece prevederile clauzei 8.1 lit. c stabilesc posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariției unor situații semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa împrumutul, banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. 2 lit. c din condițiile generale, nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei.

Clauza prevăzută de art. 10.2 cu privire la costurile suplimentare, nu este o clauză abuzivă pentru că nu pune în sarcina clientului suportarea tuturor creșterilor costurilor de acordare sau de punere la dispoziție a oricărui credit, așa cum susține instanța. Prin această clauză s-a născut doar vocația băncii de a putea să își recupereze eventualele cheltuieli suplimentare, însă acest fapt nu echivalează cu obligarea împrumutatului la plata unor comisioane suplimentare în mod necondiționat.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative invocate în recurs.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 30.09.2013, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 304¹ C.pr.civ., tribunalul apreciază recursul ca neîntemeiat.

Instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 193/2000, conform cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, în coroborare cu dispozițiile art. 4 alin 3 teza finală conform căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reglementare care reia dispozițiile art. 3 alin 2 teza finală din Directiva 93/13/CEE.

Pentru a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/2000. Tribunalul reține că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu constituie temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.

În aceste condiții, Tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimata - reclamantă a fost determinat de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.

Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze, neputându-se reține nerespectarea acestor dispoziții legale. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.

În ce privește criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc, Tribunalul constată, că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului, această clauză fiind justificată prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.

Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi.

Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.

În consecință, instanța nereținând nici un alt motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art. 304 indice 1 C.proc.civ., apreciază că sentința recurată este temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art.274 C.pr.civ. recurenta va fi obligată către intimați la plata sumei de 1800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI cu sediul în sector 2, București, ., ., împotriva sentinței nr. 3976 din 13.03.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații reclamanți A. B. și A. M. D., ambii domiciliați în C., cu SEDIUL ALES SOCIETATEA CIVILĂ DE AVOCAȚI T. C. ȘI P., ..4, PARTER, CLĂDIREA PROIECT, J. D..

Obligă recurenta către intimați la 1800 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 30 Septembrie 2013.

Președinte,

C. I. C.

Judecător,

A. G. M.

Judecător,

R. E. D.

Grefier,

A. F.

Red.jud.A.G.M.

Tehn.red.A.F./2 ex./31.10.2013

Red.jud.fond.I.N.S.

← Radiere. Sentința nr. 133/2013. Tribunalul DOLJ		Somaţie de plată. Sentința nr. 779/2013. Tribunalul DOLJ →

Constatare nulitate act. Sentința nr. 3976/2013. Tribunalul DOLJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Constatare nulitate act. Sentința nr. 3976/2013. Tribunalul DOLJ