Pretenţii. Sentința nr. 918/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 918/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 26213/215/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 22/2013
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. V.
Judecător L. D.
Judecător T. I. H.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 918/19.01.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant G. V. .
La apelul nominal au lipsit părțile.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 14 ianuarie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Tribunalul pentru a se depune concluzii scrise, în baza art. 260 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 21 ianuarie 2013.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele,
Prin acțiunea formulată si înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la 10.09.2010 sub nr._, reclamantul G. V. a chemat in judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se constate abuziva si sa se dispună anularea clauzei prevazuta de art. 5 lit. a din conventia de credit_/05.04.2007, de asemenea sa fie obligata pârâta la restituirea sumei de 819 Euro reprezentand comision de risc de la data incheierii contractului pâna la data introducerii actiunii, actualizata cu rata inflatiei la data platii efective, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea acțiunii reclamantul a arătat ca la data de 05.04.2007, a incheiat cu pârâta conventia de credit nr._ pentru suma de 35.000 Euro pe o perioada de 180 luni.
Reclamantul arata ca art. 5 lit. a „ comision de risc: 0,06% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei de credit” este un comision ce este perceput in mod nelegal si totodata este nejustificata plata acestuia.
Precizeaza reclamantul ca nu este justificata perceperea unui asemenea comision de risc, având in vedere ca pe de o parte, reclamantul in calitate de imprumutat pentru acoperirea tuturor riscurilor bancii a constituit in favoarea acesteia o garantie imobiliara, fiind astfel acoperite toate riscurile, iar pe de alta parte au cesionat in favoarea bancii o polita de asigurare a imobilului adus in garantie.
Arata reclamantul ca art. 5 lit a, din conventia de credit, este clauză abuziva având in vedere ca incalca dispozitiile legii 193/2000.
Se arata de asemenea ca nu a avut posibilitatea să negocieze comisionul de risc, convenția fiind deja redactată de către pârâtă.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 1, 2, 13 si 14 din Legea 193/2000, art. 5, art. 948 alin 4 si art. 966 C.civ, art. 5 lit. a din Conventia de credit.
În dovedire la dosarul cauzei au fost depuse: convenția de credit, contract de garanție reală imobiliară, grafic de rambursare, practică judiciară.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii privind restituirea comisionului de risc, motivat de faptul că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive .
Pârâta arată că la data încheierii convenției reclamantul a luat cunoștință de toate clauzele contractuale.
Arată de asemenea că, clauza contractuală privind comisionul de risc reprezintă parte integrantă a prețului contractului și nu se poate anula de către instanță, în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței autoritatea de a interveni în această sferă.
Se invocă de asemenea prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza contractului . Arată pârâta că reclamantul este îndreptățit să solicite doar sumele achitate cu mai puțin de trei ani înainte de data introducerii acțiunii.
Atașat întâmpinării, pârâta a depus practică judiciară.
La data de 19.01.2011, reclamantul a redus câtimea pretențiilor, precizând că solicită restituirea comisionului de risc achitat în perioada 10.09._10, in cuantum de 714 Euro.
Prin sentința nr. 918/19.01.2011 pronunțată în dosar nr._ /_ Judecătoria C. a admis in parte acțiunea precizata formulata de reclamantul G. V., împotriva pârâtei ., a constatat ca art. 5 lit. a din conditiile speciale ale contractului de credit bancar nr._ din 05.04.2007 este clauza abuziva si constata nulitatea acesteia, a obligat pârâta sa restituie reclamantului suma de 714 Euro reprezentând comision de risc, s-a respins cererea privind actualizarea debitului și a obligat pârâta la plata catre reclamanti a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecata
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut ca la data de 05.04.2007, reclamantul a incheiat cu pârâta conventia de credit nr._ pentru acoperirea cheltuielilor personale, in baza careia reclamantul a imprumutat suma de_ Euro pe o perioada de 180 luni.
În Condițiile speciale ale convenției la pct 5 lit a s-a precizat existența unui „ comision de risc de 0,06% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata de derulare a Convenției”.
Convenția de credit nr._ reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Lg. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Conform art. 4 din Lg. 193/2000, “ O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
În ceea ce privește comisionul de risc instanța constată că acesta intră sub incidența prevederilor lg. 193/2000.
Astfel, instanța constată că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici reclamanții la momentul încheiarii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestui comision, cât timp motivația perceperii lui nu este detaliată nici în condițiile generale nici în condițiile speciale ale convenției.
Cu toate acestea instanța constată că creditul a fost garantat prin constituirea unei ipoteci de prim rang asupra unui apartament situat în C., proprietatea reclamantului .
Față de cele reținuite mai sus, instanța apreciază că sunt incidente prevederile art. 4 din Lg. 193/2000, prin perceperea unui comision de risc, deși fusese instiutită ipotecă asupra unui apartament, pentru garantarea unui credit de_ Euro, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
În ceea ce privește apărarea pârâtei referitoare la faptul că reclamanții au fost de acord și au semnat contractul în forma propusă de pârâtă, instanța o va înlătura, apreciind că aceasta nu are relevanță, prevederile legale reținute mai sus aplicându-se tocmai contractelor însușite de consumatori în forma propusă de comerciant.
Pentru a se pronunța astfel, instanța are în vedere și Ordonanta din 16 noiembrie 2010, pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia), care priveste interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, din motivarea hotararii rezultând concluzia că sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor.
Instanța apreciază că argumentele pârâtei și explicațiile acesteia referitoare la noțiunea de risc bancar nu sunt în măsură să conducă la o altă concluzie decât cea reținută.
Astfel, așa cum însăși pârâta susține riscul de credit, ca principal risc bancar, este riscul înregistrării de pierderi sau neînregistrării de profit ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente, ori, aceste risc este acoperit de garanțiile constituite de reclamant.
În ceea ce privește riscul operațional care, conform art. 126 din OG 99/2006 constă în aplicarea defectuasă a dispozițiilor legale, sau cel legal și reputațional ( definit de art. 175 din Regulamentul BNR nr. 18/2009), instanța apreciază că, dat fiind faptul că acestea depind de modul de organizare al pârâtei iar nu de comportamentul clienților, suportarea lor nu poate fi pusă în sarcina acestora din urmă.
Acest fapt rezultă chiar și din Regulamantul BNR care menționează calea care trebuie urmată de instituția de credit pentru reducerea riscului legal și reputațional, și anume “programe de educare a clienților”.
În consecință, în considerarea celor de mai sus, instanța va admite acțiunea și va constata ca art. 5 lit. a din contractul de credit bancar nr._ este clauza abuziva.
Este de principiu că obligația are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se obligă contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială.
Față de cele reținute mai sus și având în vedere prevederile art. 966 C.Civ, instanța constată nula clauza prevăzuta de art. 5 lit. a din contractul părților.
Instanța nu poate reține apărarea pârâtei, formulată prin întâmpinarea depusă, referitoare la faptul că, în situația constatării abuzive a clauzelor nu se pot restitui sumele deja încasate în temeiul acestor clauze având în vedere că, în cauză, este în discuție un contract cu executare succesivă.
Astfel, instanța are în vedere concepția despre nulitate care este sintetizată în regula quod nullum est, nullum producit effectum, potrivit căreia, un act lovit de nulitate nu poate produce nici un efect, unul din principiile efectelor nulității fiind principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.
Nulitatea, ca sancțiune de drept civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic cu ajutorul căruia se restabilește legalitatea care a fost încălcată la data încheierii actului juridic, ceea ce s-a urmărit prin edictarea nulității fiind tocmai înlăturarea efectelor care ar contrazice scopul dispoziției legale încălcate, adică a efectelor sale care ar aduce atingere preeminenței ordinii de drept
În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea prestațiilor, ca o excepție de la principiul „restitutio in integrum”, invocată de către pârâtă, motivat de faptul că nu se poate restitui de către reclamanți echivalentul folosinței banilor, instanța apreciază că nu este întemeiată, având în vedere că anularea clauzei privind comisionul de risc a avut la bază tocmai lipsa unei contraprestații din partea pârâtei (creându-se astfel un dezechilibru între prestațiile părților), echivalentul folosinței banilor, invocat de pârâtă prin întâmpinare fiind reprezentat dobânda încasată de către pârâtă, clauză care este în vigoare, iar nu de comisionul de risc.
În ceea ce privește excepția prescripției invocată de către pârâtă, instanța constată că aceasta a rămas fără obiect, prin precizarea depusă de către reclamantă, aceasta reducându-și câtimea pretențiilor doar la sumele achitate după data de 10.09.2007, astfel că o va respinge.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanta constata întemeiata cererea reclamantilor de restituire a sumei de 714 Euro – comision de risc și, în consecință va dispune obligarea pârâtei la restituirea acestei sume.
Referitor la solicitarea reclamantului privind actualizarea sumei cu indicele de inflație, instanța apreciază că nu este întemeiată, având în vedere că restituirea comisionului a fost dispusă în moneda în care s-a făcut plata, iar nu în moneda națională careia îi este aplicabil indicele de inflație.
În consecință, față de considerentele de mai sus, instanța va admite in parte acțiunea, va constata ca art. 5 lit. a din conditiile speciale ale contractului de credit bancar nr._ din 05.04.2007 este clauza abuziva si va constata nulitatea acesteia.
Va obliga pârâta sa restituie reclamantului suma de 714 Euro reprezentând comision de risc.
Împotriva sentinței comerciale nr. 918/19.01.2011, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ a formulat recurs recurenta . BUCUREȘTI la data de 08.03.2011. A solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei procedurii concilierii prealabile, cu consecința respingerii acțiunii formulate de intimat-reclamant și, în subsidiar modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
În motivare, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a admis în parte cererea formulată de intimat - reclamant în sensul constatării ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 5 lit.a din Convențiile de credit și a obligat V. să restituie intimaților reclamanți suma de 714 Euro achitată cu titlu de comision de risc.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit și netemeinic,fără a face aplicarea unor principii de bază ale dreptului prcoesual civil.
Recurenta a susținut că nu a fost convocată la concilierea directă înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, în modalitatea prevăzută de disp. art. 720 ind. 1 C.pr.civ.,îndeplinirea pur formală a procedurii concilierii prealabile, fără nici un fel de intenție de a soluționa amiabil un diferend, semnifică neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile, dat fiind rațiunea reglementării acesteia,iar instanța de fond nu a motivat respingerea excepția lipsei procedurii concilierii prealabile..
Recurenta a mai arătat că instanța de fond trebuia să aplice dispozițiile dreptului comunitar deoarece Legea nr. 193/2000 a transpus în mod nefericit art. 4 alin 2 al Directivei 93/13/CEE.
Totodată,s-a mai susținut că instanța s-a pronunțat în mod incorect asupra prețului unui contract,astfel decât trebuia să o facă.,într-un contract de credit prețul este constituit din dobânda și comisioane,toate incluse în cuantumul dobânzi anuale efective D..
Prețul unui serviciu, așa cum sunt comisioanele percepute de către bancă nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționate, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office (1974), CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti (1979) CJ 1629. Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar.
În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din R., Legea nr. 193/2000 a realizat o traducere eronată a aliniatului 2 al art. 4 al directivei „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000 prevede că: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al directivei, care instituie obligația ca clauzele privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Recurenta arată că instanța de fond în contradicție vădită cu reglementarea comunitară, a procedat în mod nelegal la cercetarea caracterului pretins abuziv al clauzelor privind comisionul de risc; instanța de fond nu s-a pronunțat supra modului de calcul a sumelor solicitate;recurenta a invocat Cauza nr. 144/99 Comisia c. regatul Olandei și a arătat că instanța de fond trebuia să aplice dispozițiile dreptului comunitar deoarece Legea nr. 193/2000 a transpus în mod nefericit art. 4 alin 2 al Directivei 93/13/CEE.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că prevederea contractuală ce reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000. Comisionul de risc nu se confundă cu garanția reală imobiliară, comisionul de risc face parte din prețul contractului – aspect ignorat de către instanța de fond, clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În drept au fost invocate dispoz.art. 304, art.304/1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, art. 131 al.1 Cod procedură civilă, Directiva nr. 93/13/CEE.
Recursul a fost timbrat corespunzător.
La data de 20 iunie 2011 intimatul reclamant G. V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, care în mod corect a respins excepția inadmisibilității cererii pe motiv că,față de obiectul cauzei nu se impune concilierea.
La data de 20 iunie 2011, recurenta pârâtă . a formulat cerere de înaintare a întrebărilor preliminare, solicitând instanței să înainteze Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebările preliminare detaliate în Anexa 1 (a) referitoare la interpretarea dispozițiilor dreptului comunitar și să se dispună în temeiul art. 244 C.proc.civ. și art. 23 din Statutul Curții de Justiție suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.
În motivare, a arătat că este necesar a fi interpretate dispozițiile comunitare transpuse în legislația națională aplicabilă în cauză, respectiv în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul în care noțiunile de obiect al contractului și de preț, cuprind elementele ce formează contraprestația la care o instituție de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare și alte costuri incluse și definite în contract; în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziție în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătorești, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului; în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private în fața instanțelor naționale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 în condițiile transpunerii incomplete/ inadecvate a Directivei în legislația națională. În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 267 TFUE.
La data de 24 octombrie 2011, recurenta parata ., a formulat in scris cerere de suspendare a cauzei pana la pronuntarea hotararii de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu privire la intrebarile preliminare in cadrul dosarului nr._ aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, avand identitate de obiect, respectiv anularea clauzei conținute in conventia de credit privind comisionul de risc si clauzele abuzive din contractele incheiate intre parti.
In motivare a aratat ca este necesar a fi interpretate dispozitiile comunitare transpuse in legislatia naționala aplicabila in cauza, respectiv: 1. in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul in care noțiunile de obiect al contractului si de pret, cuprind elementele ce formează contraprestația la care o institutie de credit este îndrituita conform unui contract de credit, respectiv dobanda anuala efectiva a unui contract de credit, formata in special dobanda fixa sau variabila, comisioanele bancare si alte costuri incluse si definite in contract; 2. in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul permiterii unui stat membru, care a transpus aceasta dispoziție in dreptul intern, de a proceda, in exercitarea puterii judecătorești, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului si caracterul adecvat al prețului; 3. in ce masura o parte poate invoca . persoane private in fata instanțelor naționale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 in conditiile transpunerii incomplete/ inadecvate a Directivei in legislatia naționala. In drept cererea a fost întemeiata pe disp. art. 267 TFUE.
In cuprinsul cererii s-a mai aratat ca necesitatea suspendarii prezentei cauze pana la pronuntarea hotararii preliminare de catre CJCE a fost subliniata si in Raportul purtând asupra „Trimiterilor preliminare catre Curtea de Justitie a Comunității Europene” redactat de catre Asociatia Consiliilor de Stat si a jurisdicțiilor administrative supreme din cadrul Uniunii Europene, raport in cuprinsul caruia s-a aratat ca practica obișnuita este aceea de a se aștepta hotararea Curtii, cu conditia ca intre cauze sa existe suficiente similitudini.
S-a mentionat totodata ca in cauza sunt indeplinite conditiile art. 244 alin.1 pct.1 C.pr.civ., in doctrina arătându-se ca masura suspendarii se poate dispune si atunci cand cererea se refera la chestiuni prejudiciale a căror solutionare ar putea avea o influenta hotărâtoare asupra rezolvării cauzei..
Prin încheierea din 31 octombrie 2011 instanta in baza art. 244 al. 1 pct.1 Cod procedura civila a dispus suspendarea soluționării cauzei pana la pronuntarea de catre CJUE asupra cererii de întrebări preliminare înaintate de catre Tribunalul Comercial Cluj in cadrul dosarului nr._ .
La data de 26 noiembrie 2012 ,intimatul reclamant G. V. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei,acordându-se termen la data de 14 ianuarie 2013.
În ceea ce privește cererea de înaintare a întrebării preliminare, tribunalul reține că în conținutul acesteia recurenta-pârâtă a precizat faptul că întrebările pe care le dorește a fi adresate CJUE ar fi următoarele:
„(1) În ce măsură articolul 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat în sensul în care noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire această dispoziție, cuprind elementele ce formează contraprestația la care o instituție de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv Dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare și alte costuri incluse și definite de contract.
(2) în ce măsură art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziție în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătorești, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului.
(3) în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private în fața instanțelor naționale prevederile art.4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în condițiile transpunerii incomplete/inadecvate în legislația națională.”
Analizând această cerere, se reține că deși potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-art. 234 TCE), cererea de sesizare a Curții cu pronunțarea unei hotărâri preliminare este obligatorie în cazul instanțelor a căror hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, cum este cazul instanței de recurs, în jurisprudența sa (Hotărârea din data de 6.10.1982, cauza Cilfit), Curtea a statuat că obligația de sesizare nu privează instanța națională de puterea de a aprecia dacă pentru pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei este necesară o decizie a Curții.
Mai mult, Curtea a arătat (Hotărârea din data de 27.03.1963, cauza Da C.), că instanța națională este dispensată de obligația de sesizare a Curții în situația în care chestiunea pusă în discuție este aceeași cu una care a făcut deja obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar.
Se mai are în vedere că însuși textul directivei (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13) recunoaște, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcție de care se determină existența acestei posibilități fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze. Or, față de această posibilitate așa cum s-a arătat în analizarea cererii de suspendare, ăspunsul Curții la prima dintre întrebările formulate nu poate influența soluționarea litigiului.
De asemenea, referitor la a doua întrebare formulată de către recurenta-pârâtă, tribunalul apreciază că aceasta nu este pertinentă, câtă vreme art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13 nu face vreo referire la problema pusă în discuție (posibilitatea statului membru de a nu ține cont de norma națională de transpunere).
Nu în ultimul rând, are în vedere instanța că prin Hotărârea din data de 03.06.2010, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că:
1. Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
2. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare națională care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că Curtea a pronunțat deja o hotărâre cu titlu preliminar privind aceeași chestiune, reprezintă un motiv care înlătură obligativitatea instanței naționale de sesizare a Curții.
De altfel, statul român și-a îndeplinit obligația de transpunere a Directivei 93/13/CEE, directivă de minimă armonizare, revenind instanțelor naționale obligația aplicării normelor naționale de transpunere ce preiau textul directivei.
În ceea ce privește cea de-a treia întrebare, tribunalul apreciază că, pe de o parte, o directivă nu beneficiază de efect direct orizontal și, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct înaintea normelor naționale și nu pot înlătura de la aplicare o normă națională, o eventuală transpunere defectuoasă îndreptățind instanțele naționale să procedeze doar la o interpretare a normelor naționale în lumina prevederilor directivei.
Pe de altă parte, în cauză însă nu poate fi vorba nici măcar de o transpunere defectuoasă, art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 corespunzând art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și prevederile sale urmând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.
În consecință, reținând că un eventual răspuns la prima întrebare nu este util cauzei, la cea de-a doua întrebare CJUE deja a răspuns, iar cea de-a treia întrebare este chiar inadmisibilă, practica instanței comunitare fiind constantă în a aprecia asupra inadmisibilității efectului direct orizontal al unei directive, tribunalul urmează să respingă cererea de înaintate a întrebărilor preliminare formulată de către recurenta-pârâtă, aceasta fiind neîntemeiată.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., tribunalul reține că acesta este nefondat.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720 ind. 1 C.pr.civ.,tribunalul constată că este corectă soluția de respingere a acestei excepții de către instanța de fond .
Conform disp. art. 720 ind. 1 C.pr.civ.,astfel cum erau acestea în vigoare la momentul introducerii acțiunii, în litigiile comerciale evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului cu cealaltă parte, prin conciliere directă.
Instanțele de judecata trebuie să facă o interpretare teleologica, logica și realistă a prevederilor art. 7201 C., pentru ca acestea să-și îndeplinească scopul avut in vedere de către legiuitor, fără însă a îngreuna în mod excesiv și nejustificat acțiunile reclamantului pentru realizarea drepturilor sale.
Instanța reține totodată și faptul că, în ceea ce privește condițiile de îndeplinire a procedurii prealabile, instanța suprema a statuat că „rațiunea concilierii prealabile este aceea de a simplifica și degreva judecățile având ca obiect pretenții de natura bănească ce pot fi soluționate pe cale amiabila într-un termen scurt. Această rațiune este practic realizată și atunci când încercarea de conciliere a reclamantei cu cealaltă parte a avut loc în cadrul unei alte proceduri, cum este cea a somației de plata, sau când procedura concilierii directe a fost îndeplinita chiar după introducerea cererii de chemare in judecata, deoarece esențial este ca părțile, prin voința lor, exprimată neechivoc, să stăruie pentru a soluționa litigiul” – ICCJ, Sectia Comerciala, decizia 3184/2004.
În cauză, reclamantul și-a îndeplinit această obligație,întrucât la data de 10.09.2010 ,care deși corespunde cu data introducerii acțiunii,s-a înregistrat la sucursala din C. a societății pârâte adresa nr. 2593,iar la data de 17.09.2010,ulterior introducerii acțiunii,a fost înregistrată adresa nr.5318, prin care a convocat-o pe pârâtă la concilierea prevăzută de art.720 ind.1 c.p.civ ,adrese prin care acesta a arătat că este nemulțumit de faptul că nu a fost înlăturat comisionul de risc,care a fost înlocuit cu un comision de administrare. Deci, tribunalul constată că între părți s-a purtat corespondență și s-a încercat de către reclamant rezolvarea amiabilă a litigiului,chiar înaintea primului termen de judecată - 06.10. 2010,însă pârâta nu și-a arătat disponibilitatea rezolvării diferendului, și nu poate invoca vreo vătămare.
Prin urmare,tribunalul consideră că în mod corect instanța reține că reclamanții au încercat soluționarea amiabilă a litigiului.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs, se constată că instanța de fond a soluționat cauza respectând principiile generale care asigură dreptul părților la un proces echitabil, inclusiv principiul egalității, dând dovadă de rol activ prin examinarea existenței unor clauze abuzive în contractul părților.
În desfășurarea procesului părțile au fost pe poziții de egalitate ,neputându-se constata nici un aspect contrar acestui principiu,iar faptul că hotărârea este în defavoarea recurentei nu este suficient a concluziona că este nelegală și netemeinică,în lipsa unor argumente care să determine această soluție.
Tribunalul constată că în cuprinsul sentinței recurate prima instanță a analizat în mod temeinic toate argumentele invocate de recurentă prin întâmpinare,întemeindu-și soluția pe dispozițiile legale interne și europene incidente.
În speță, tribunalul constată că nu există motive de recurs de ordine publică, pe care le-ar putea analiza din oficiu, iar criticile invocate de recurentă nu pot avea ca efect modificarea sau casarea hotărârii.
Instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate realizează o completă prezentare a situației de fapt, cât și o analiză elaborată a cererii reclamantului și apărare a pârâtei, iar statuarea primei instanțe în sensul că art.5 lit.a), din convenția de credit ,este corectă ,acesta fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului material probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinate de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimatul reclamant la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Critica recurentei, în sensul că nu a fost lămurit obiectul judecății,tribunalul o va înlătura,deoarece observând cererea de chemare în judecată ,cât precizarea acțiunii depusă de reclamant la dosar la data de 19.01.2011,acesta a solicitat restituirea comisionului de risc încasat de recurentă în perioada 10.09._10 în sumă de 714 euro,deci obiectul cererii a fost precis determinat, iar suma de mai sus la a cărei restituire a fost obligată recurenta ,rezultă din graficul de rambursare depus la dosar.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.
Este nefondată critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept intern și european incidente în cauză. Prevederile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot beneficia de un efect direct orizontal și nici chiar de un efect direct vertical decât în situația în care aceste prevederi nu ar fi fost transpuse sau ar fi fost greșit transpuse în legislația română.
În aceste condiții, față de faptul preluării exprese și literale a art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în conținutul Legii 193/2000 – art.4 alin.6, instanțele naționale, în aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale urmează să aibă în vedere dispozițiile legii interne, o eventuală transpunere defectuoasă, ceea ce însă nu se poate considera cu privire la dispoziția normativă sus-menționată, îndreptățind doar la o interpretare conformă, iar nu la un efect direct.
Mai mult chiar posibilitatea instanțelor naționale de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, poziție constantă exprimată de către CJUE în jurisprudența sa, se poate extinde chiar și asupra clauzelor referitoare la obiectul sau prețul contractului, precum clauza reglementând comisionul de risc, comision cu privire la care însăși recurenta susține că afectează valoarea D. a contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Acest fapt rezultă din interpretarea per a contrario a art.4 alin.6 Legea 193/2000, teza finală, text ce preia literal conținutul art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE.
Prin urmare, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile referitoare la greșita aplicare a legii, instanța de fond realizând o corectă stabilire a dispoziției aplicabile - art.4 Legea 193/2000 și o corectă interpretare a conținutului acesteia.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
Cum recurenta este în culpă procesuală,în baza art.274 c.p.civ ,o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimat conform chitanței nr.18/24.10.2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de înaintare a întrebărilor preliminare
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 918/19.01.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant G. V..
Obligă recurenta la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2013
Președinte, V. V. | Judecător, L. D. | Judecător, T. I. H. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.-L.D.
Tehn.red./A.F. 25 Ianuarie 2013
Red.jud.fond.M.C.V.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4/2013. Tribunalul DOLJ | Obligatia de a face. Decizia nr. 35/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
