Pretenţii. Decizia nr. 174/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 01-04-2013 în dosarul nr. 11999/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 174/2013
Ședința publică de la 01 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. I. C.
Judecător I. O.
Judecător O. P. A.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurent pârât . împotriva sentinței nr._/12.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți V. C., și V. C. M., având ca obiect constatare nulitate act
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns pentru recurent pârât - . avocat D. B. și intimații reclamanți reprezentanți de avocat G. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocat D. B.,pentru recurent pârât,depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică,ordin de plată nr. 4229/28.03.2013 în sumă de 40 lei și timbru judiciar de 3,3 lei,care se anulează la dosar prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.
Avocat G. A.,pentru intimații reclamanți,depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente.
Avocat D. B.,pentru recurentă,solicită admiterea recursului așa cum a fost formualt, admiterea excepțiilor și pe fond respingerea acțiunii cu cheltuieli de jduecată pe cale separată.
Avocat G. A.,pentru intimații reclamanți,solicită respingerea recursului,respingerea excepțiilor formulate și pe fond menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond,depunând note scrise cu cheltuieli de judecată
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele
Prin cererea formulata la data de 16.05.2012, reclamanții V. C. și V. C. M. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea clauzei abuzive prevăzute la pct.5 lit.a din convenția de credit nr._/08.07.2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 231,72 CHF, plătite în baza acestei clauze, de la data de 08.07.2008 și până la data intrării în vigoare a actului adițional 05.12.2010, semnat la data de 05.11.2011, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au incheiat cu parata S.C. V. R. S.A Convenția de credit nr._/08.07.2008, în care era stipulat la art.5 lit.a din condițiile speciale, plata unui comision de risc pe toată perioada de derulare a creditului. Prin actul adițional nr.2/05.11.2010 la convenția de credit, au fost modificate prevederile art.5 lit.bb, în sensul că s-a introdus un nou comision, denumit de administrare, aplicat la soldul creditului și plătibil pe toată durata de derulare a creditului.
Reclamanții au apreciat ca aceasta clauza prevăzută de art.5 lit.a din convenția de credit inițială are un caracter abuziv, dat fiind faptul că nu a fost negociată direct cu consumatorul, contractul fiind redactat în mod standard pentru toți clienții băncii.
Au mai arătat reclamanții ca este creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor intrucat in vederea acoperirii tuturor riscurilor bancii, a fost incheiat un contract de garantie ipotecara, iar în convenția de credit sunt prevăzute și o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate în sarcina împrumutaților.
Reclamanții au susținut că întrucât obligația lor are o cauză ilicită, având în vedere art.966 cod civil se impune să se constate nulitatea absolută a clauzei menționate.
În ceea ce privește actul adițional nr.2/05.11.2010, au susținut că și acesta le-a fost impus de bancă sub pretextul reducerii costurilor totale, fiind obligați să-l semneze pentru a nu intra în incapacitate de plată întrucât ambii reclamanți sunt bugetari și au suferit reduceri salariale, iar actul adițional a intrat în vigoare ulterior datei de 05.12.2010, potrivit art.5 din acesta.
Au mai arătat reclamanții că au încercat soluționarea amabilă a litigiului, urmând procedura prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă, dar pârâta a refuzat să dea curs solicitărilor lor și și-a menținut punctul de vedere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1-4 și 13-14 din Legea nr.193/2000, art.948 și 966 din Codul civil și Directiva 93/13/CEE.
In scop probator, reclamanții au depus la dosar înscrisuri reprezentate de act adițional, plan de rambursare credit, conventia de credit, convocare la conciliere directa, răspuns la convocare, extras de cont și centralizator de plăți.
Prin întâmpinare, pârâta . a invocat, pe cale de exceptie, lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată întrucât, la momentul introducerii acesteia, clauza prevăzută la art.5 lit.a nu se mai regăsea în convenția de credit, fiind modificată de comun acord prin semnarea actului adițional la contract, reclamanții solicitând prin urmare anularea a ceva ce nu mai există și nu mai produce efecte juridice.
A mai invocat pârâta exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, sustinand ca fiind vorba despre o nulitate relativa, aceasta putea fi invocata doar in termenul general de prescriptie de 3 ani, prevazut de art.3 alin.1 din Dectretul nr.167/1958, termen care incepe sa curga de la data cand consumatorul a cunoscut cauza anularii, respectiv data incheierii conventiei de credit.
Cum conventia a fost incheiata la data de 08.07.2008, iar cererea de chemare in judecata a fost inregistrata la data de 18.05.2012, parata a sustinut ca actiunea este prescrisa si, drept consecinta a stingerii dreptului la actiune principal, se stinge si dreptul la actiune privind drepturile subiective accesorii.
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut, în esență, că clauza prevăzută la art.5 lit.a din convenția de credit a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de reclamanți prin semnarea convenției, aceștia exprimându-și acordul cu privire la întreg conținutul ei. De asemenea, a susținut pârâta, clauza este clară, fără echivoc, pentru înțelegerea acesteia nefiind necesare cunoștințe de specialitate.
A mai arătat pârâta că susținerea reclamanților conform căreia prin inserarea acestei clauze în convenția de credit s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu este întemeiată și nici dovedită.
De asemenea, a arătat pârâta, comisionul de risc face parte din prețul contractului de credit, care este format din dobândă și comisioane, iar reclamantul și-a asumat și a acceptat acest preț prin contract, care este legea părților și care nu poate fi contestat pe motiv că ar fi abuziv, conform normelor de drept intern și european relevante, respectiv art.4 din Directiva_ /CEE, prețul fiind elementul cel mai bine înțeles de consumator.
Mai mult, a susținut pârâta, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, ci sunt două noțiuni distincte, care nu se pot confunda, comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care ar exista în legătură cu un credit ipotecar.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă, Legea nr.193/2000, Directiva nr.93/13/CEE și toate celelalte acte normative menționate în cerere.
Apreciind că sunt legale, pertinente, concludente și utile cauzei, în temeiul art.167 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat părților probele cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizand cu prioritate exceptiile invocate de catre parata prin întâmpinare, în temeiul art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanta retine urmatoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata in ceea ce priveste constatarea nulitatii art.5 lit.a din convenția părților, instanța constată că este neîntemeiată, câtă vreme una din trăsăturile caracteristice ale sancțiunii nulității este aceea că momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic.
Ca atare, chiar dacă conținutul art.5 lit.a din convenția părților ar fi fost modificat ulterior prin actul adițional încheiat, această modificare ar fi operat numai pentru viitor, pe perioada anterioară încheierii actului adițional existând art.5 lit.a cu conținutul care reclamanții susțin că ar reprezenta clauză abuzivă, ceea ce înseamnă că nu este lipsita de obiect cererea de chemare in judecata in ceea ce priveste constatarea nulitatii art.5 lit.a din convenția părților, câtă vreme aceasta a existat, cel putin pentru o perioadă, în forma respectivă și și-a produs efectele între părți.
Pentru considerentele expuse, instanța va respinge excepția lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata in ceea ce priveste constatarea nulitatii art.5 lit.a din convenția părților, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului de a solicita anularea clauzei abuzive, instanta urmeaza sa o respinga ca neintemeiata, intrucat sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.
Astfel, nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Art.968 Cod civil prevede expres faptul că este nelicită cauza atunci când este prohibilă de legi, iar stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este interzisă comercianților, conform art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Cum reclamantii invocă prin acțiune tocmai stipularea în contractul părților a unei clauze abuzive, expres prohibită de lege, sancțiunea care ar fi incidentă în situația în care s-ar reține existența unei astfel de clauze abuzive ar fi nulitatea absolută a ei, ca și clauză prohibită de lege. Dacă însă, în concret, clauza la care fac referire reclamantii este sau nu abuzivă este un aspect ce va fi analizat pe fondul cauzei.
Cum nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, nefiind prevazut de lege un termen in acest sens, este neîntemeiată excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzei abuzive astfel încât instanța o va respinge ca atare.
Pe cale de consecinta, pentru identitate de ratiune, este neintemeiata si exceptia privind prescriptia dreptului la actiune privind drepturile subiective accesorii.
Prin sentința nr._/12.09.2012 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții V. C. și V. C. M., în contradictoriu cu pârâta ., a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit.a din convenția de credit nr._/08.07.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 231,72 CHF, încasată cu titlu de comision de risc de la 08.07.2008 și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.2/05.11.2010 și să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că între pârâta S.C. V. R. S.A. București, în calitate de Bancă și reclamanții V. C. și V. C. M., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/08.07.2008, în care, la art.5 lit.a din condițiile speciale, s-a prevăzut în sarcina reclamanților împrumutați obligația de a achita un comision de risc de 0,26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Prin actul adițional nr.2/05.11.2010, intrat în viogoare la prima dată de scadență, ulterioară împlinirii unui termen de 30 de zile de la data încheierii (conform art.5 din acesta), au fost modificate pct.5 lit.a și b din condițiile speciale ale convenței de credit, prevăzându-se, la art.5 lit.a, un comision de rambursare anticipată, iar la art.5 lit.b, un comision de administrare credit de 0,12% pe lună.
Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. R. S.A., are calitatea de comerciant, iar împrumutații au calitatea de consumatori.
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 menționate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Referitor la clauza privind comisionul de risc de la art.5 lit.a, din secțiunea”condiții speciale” din convenția de credit încheiata între reclamanți și pârâta, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta retine ca nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumator.
In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
In speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamanți si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta retine si faptul ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, imprumutul acordat de banca a fost garantat prin incheierea unui contract de credit imobiliar.
Clauza analizata este abuziva si pentru faptul ca nu se prevede destinatia finala a sumelor incasate pe parcursul derularii conventiei de credit.
Reprezentand o garantie instituita in vederea acoperirii unor riscuri, in conventie se impunea a fi prevazuta restituirea acestei garantii la incheierea contractului, in situatia in care riscul asigurat nu s-a produs pana la finalul contractului.
Totodata, instanta constata ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatilor, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, această clauză contractuală, care nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind clauză abuzivă.
Sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.
In acest sens, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Nu poate fi reținută de către instanță apărarea pârâtei conform căreia comisionul de risc este un element al prețului contractului de credit și, potrivit art.4 din Directiva_ /CEE, apreciarea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului.
Aceasta întrucât, potrivit aceluiași text de lege, aprecierea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Ca atare, este obligatoriu ca ambele parti sa cunoasca clar, fara echivoc, noțiunea de comision de risc, pe care însă nici pârâta nu reușește să o explice pe deplin.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici apărarea pârâtei conform căreia clauza a fost negociată întrucât nu s-a făcut dovada în acest sens, această împrejurare fiind suficientă prin ea însăși să atragă nulitatea clauzei ca fiind abuzivă, caracterul preformulat al convenției fiind un indiciu în plus al lipsei de negociere.
În ceea ce privește celelalte apărări formulate de pârâtă referitor strict la art.5 lit.a din convenție, instanța apreciază că a răspuns întrucât apărările respective vizează aspectele analizate deja, referitor la faptul că comisionul de risc ar face parte din prețul contractului de credit și nu poate face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, că ar fi fost negociat și că nu creează un dezechilibru semnificativ.
Ca atare, pentru considerentele expuse, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanta va constata nulitatea absoluta a clauzei prevăzute la art. 5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/08.07.2008.
Referitor la cererea privind restituirea sumelor incasate de banca parata cu titlul de comision de risc, instanta reține ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, efectul constatarii nulitatii absolute fiind reprezentat de restituirea prestatiilor efectuate in baza acestor clauze.
Astfel, avand in vedere modul de solutionare a petitului referitor la valabilitatea clauzei prevazute art. 5 lit.a din conventie, se impune admiterea cererii accesorii privind restituirea sumelor de bani incasate de catre parata in temeiul acestei clauze, respectiv a sumei de 231,72 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat de la 08.07.2008 (data încheierii convenției) și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.2/05.11.2010.
In consecinta, pentru considerentele expuse, instanta va admite în cererea de chemare în judecată, va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit.a din convenția de credit nr._/08.07.2008 și va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 231,72 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat de la 08.07.2008 și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.2/05.11.2010.
Împotriva acestei sentinței a formulat recurs pârâta ., solicitând admiterea recursului, admiterea excepției privind prescripția dreptului la acțiune, modificarea sentinței recurate în sensul de a se constata că acțiunea este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, admiterea excepției privind lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulități art. 5 lit a din convenția de credit, modificarea sentinței în sensul, de a se constata că cererea reclamanților privind anularea clauzelor prev. de art. 5 lit a, ca rămasă fără obiect, ca urmare a modificării și eliminării clauzelor contestate prin asumarea actului adițional la convenția de credit și pe fond respingerea acțiunii
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat, arată că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților".
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, fără a aduce o motivare explicită,concretă și pertinentă acestei soluții.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut că sancțiunea prevăzută de lege, în cazul înserării de clauze abuzive în cuprinsul contractului este nulitatea absolută a acestor clauze,astfel că cererea reclamanților trebuie calificată în funcție de natura juridică a temeiului invocat și nu în raport de denumirea dată cererii introductive.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 din Decretul 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 9 de la data la care contractantul a cunoscut cauza anulării și întrucât convenția a fost încheiată al data de 08.07.2008, iar cererea a fost înregistrată în anul 2012, deci după expirarea termenului de trei ani, astfel că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă.
Pe de altă parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principală, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective, astfel că este prescrisă și cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamant.
In mod eronat instanța de fond a respins excepția prescripție dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate drept comision de risc din noiembrie 2007,apreciind că termenul de prescripție nu a început să curgă, nesocotind astfel dispozițiile legale potrivit cărora, dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulări actelor care stau la baza primirii lor, se prescrie într-un termen general de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil, astfel că prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume, va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
Deoarece acțiunea a fost introdusă la data de 08.07.2008, reclamanții nu s-ar afla în termen pentru solicitarea restituiri sumelor achitate băncii,având în vedere data încheierii contractului, respectiv în anul 2012,instanța apreciind că este legală restituirea acestor sume de bani, nu putea să le acorde de la data invocată de reclamanți, ci doar exact pe ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii.
Pe fondul cauzei a arătat că clauzele prevăzute în art. 5 lit a din contractul de credit nu sunt clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. A susținut că art.4 alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard, preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, acestea fiind abuzive numai cu îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat.
Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord .
Împrumutații au cunoscut de la data semnării contractului cât va fi cuantumul comisionului de risc de plătit pentru toată perioada de derulare a creditului. În plus, deși instanța nu putea analiza prețul, aceasta nu motivează în fapt nici măcar celelalte două condiții, rezumându-se doar să afirme că acestea sunt îndeplinite, dar o justificare concretă nu se reține, aceasta nu reușește să motiveze de ce aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Recurenta a susținut că au fost negociate clauzele pretins abuzive, că acestea nu creează un dezechilibru semnificativ, în mod eronat reținând instanța de fond că recurenta ar fi trebuie să justifice mai în detaliu cauzele perceperii comisionului de risc, întrucât apreciază că acesta reprezintă prețul contractului – care este lege a părților, și prin urmare comisionul de risc a fost un cost asumat și acceptat de către client.
O altă critică invocată de recurentă a fost greșita aplicarea a normelor de drept european relevante în judecarea cauzei, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D. aceasta reprezentând prețul serviciului prestat de către bancă, ignorând apărările sale în ceea ce privește aplicarea art. 4 alin 2 al Directivei 93/13/CEE.
În drept au fost invocate disp. art. 304, art. 304 indice 1, art. 312 C.proc.civ., Directiva nr. 93/13/CEE precum și toate celelalte acte normative menționate în cererea de recurs.
Recursul a fost timbrat corespunzător.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței recurate,prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art.304 și 304 ind.1 c.p.civ ,tribunalul constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei referitoare la soluționarea greșită de către instanță a excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea în anulare și susținerile referitoare la incidența unei cauze de nulitate relativă, raportat la natura interesului ocrotit, sunt neîntemeiate, motivul de nulitate invocat de reclamant, acela al existenței unui caracter abuziv al clauzei contestate, fiind unul de nulitate absolută, atât timp cât prin instituirea normei ce îl sancționează se urmărește ocrotirea unui interes general, iar nu privat, care să fie dedus din raporturile contractuale ale părților.
Prin urmare, solicitându-se constatarea nulității absolute a unei clauze din convenția încheiată între părți, iar nulitatea fiind o sancțiune care constă in desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, îndreptându-se împotriva efectelor care contravin dispoziției legale încălcate și lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea, devine aplicabil în cauză principiul restituirii integrale a prestațiilor
De aceea, tribunalul apreciază caracterul imprescriptibil al acțiunii în anulare,și în mod corect, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit și excepția inadmisibilității cererii privind restituirea prestațiilor .
De asemenea ,tribunalul constată că este legală și soluția de respingere a excepției prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, întrucât dreptul reclamanților de a solicita restituirea comisionului de risc încasat de recurentă se naște la data la care instanța de fond a pronunțat hotărârea judecătorească prin care a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive,moment din care începe să curgă termenul legal de prescripție de 3 ani, iar cererea acestora este formulată în termenul legal de prescripție.
În speță, tribunalul nu constată existența unor motive de recurs ordine publică, pe care le-ar putea analiza din oficiu, iar criticile invocate de recurentă nu pot avea ca efect modificarea sau casarea hotărârii.
Instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate realizează o completă prezentare a situației de fapt, cât și o analiză elaborată a fiecărei cereri a reclamanților și apărare a pârâtei, aceasta constituind chiar o manifestare a rolului activ.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinate de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimații reclamanți la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
În ceea ce privește cuantumul sumei la a cărei restituire a fost obligată recurenta, se constată că acest cuantum a fost corect determinat de instanța de fond, ținându-se seama de sumele plătite cu acest titlu ,așa cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul de fond, și avându-se în vedere cursul de schimb valutar din ziua depunerii cererii de chemare în judecată,neputându-se reține nici criticile recurentei cu privire la aceste aspecte.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.
Este nefondată critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept intern și european incidente în cauză. Prevederile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot beneficia de un efect direct orizontal și nici chiar de un efect direct vertical decât în situația în care aceste prevederi nu ar fi fost transpuse sau ar fi fost greșit transpuse în legislația română.
În aceste condiții, față de faptul preluării exprese și literale a art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în conținutul Legii 193/2000 – art.4 alin.6, instanțele naționale, în aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale urmează să aibă în vedere dispozițiile legii interne, o eventuală transpunere defectuoasă, ceea ce însă nu se poate considera cu privire la dispoziția normativă sus-menționată, îndreptățind doar la o interpretare conformă, iar nu la un efect direct.
Mai mult chiar posibilitatea instanțelor naționale de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, poziție constantă exprimată de către CJUE în jurisprudența sa, se poate extinde chiar și asupra clauzelor referitoare la obiectul sau prețul contractului, precum clauza reglementând comisionul de risc, comision cu privire la care însăși recurenta susține că afectează valoarea D. a contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Acest fapt rezultă din interpretarea per a contrario a art.4 alin.6 Legea 193/2000, teza finală, text ce preia literal conținutul art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că banca a propus ulterior un act adițional, instanța o va înlătura apreciind că aceste aspecte nu au relevanță cât timp clauzele sunt în vigoare, simpla referire la existența actului adițional nefiind de natură să înlăture caracterul abuziv al acestor clauze.
Prin urmare, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile referitoare la greșita aplicare a legii, instanța de fond realizând o corectă stabilire a dispoziției aplicabile - art.4 alin.6 Legea 193/2000 și o corectă interpretare a conținutului acesteia.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurent pârât . cu sediul în sector 2, București, ., . 10, împotriva sentinței nr._/12.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți V. C., și V. C. M., ambii domiciliați în C., DOMICILIUL ALES CABINET DE AVOCAT G. A., ., ..3, ..
Obligă recurenta la 700 lei cheltuieli de judecată către intimați
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 01 Aprilie 2013
Președinte, C. I. C. | Judecător, I. O. | Judecător, O. P. A. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.C.I.C.
Tehbn.red./A.F. 04 Aprilie 2013
Red.jud.fond.C.C.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 180/2013. Tribunalul DOLJ | Pretenţii. Decizia nr. 287/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
