Competenţa generală. Litigiu între o societate comercială şi o cooperativă meşteşugărească
| Comentarii |
|
Litigiul între o societate comercială şi o cooperativă meşteşugărească este de competenţa instanţei judecătoreşti.
(Secţia comercială, decizia nr. 1/1994)
Prin hotărârea nr. 25/17.03.1993, Comisia de Arbitraj din Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti a admis acţiunea înregistrată de reclamanta S.C. “I.” - S.A. şi a obligat pe pârâta C.M.A. la plata sumei de 19.945.175 lei, contravaloare marfă, la 2.189.555 lei, daune din dobânzi bancare şi la 2.211.013 lei, cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată la UCECOM pârâta a cerut rearbitrarea litigiului şi a susţinut că acţiunea reclamantei este nefondată.
După ce judecarea cererii de rearbitrare s-a amânat de mai multe ori şi părţile au depus la dosar punctele lor de vedere asupra litigiului, Comisia de Arbitraj din UCECOM a cosiderat că nu mai are competenţa să soluţioneze cererea de rearbitrare formulată de pârâtă, deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 59/1993, hotărârile arbitrale sunt definitive şi nu pot fi desfiinţate decât pe calea acţiunii în anulare la Tribunalul Bucureşti, comunicând această hotărâre pârâtei.
Pârâta a depus la Curtea de Apel Bucureşti o acţiune în anulare întemeiată pe prevederile art. 364 lit. e şi i Cod procedură civilă, împotriva ambelor hotărâri ale Comisiei de Arbitraj UCECOM.
în acţiunea în anulare pârâta a arătat că pentru marfa efectiv primită şi recepţionată datorează reclamantei suma de 13.748.349,50 lei şi este de acord să plătească această sumă, susţinând că, în mod greşit, prin hotărârea arbitrajului a fost obligată să suporte în plus o diferenţă de curs valutar nedatorată şi să plătească pentru marfă, pe care în realitate nu a primit-o.
Reclamanta a arătat că acţiunea în anulare este inadmisibilă, deoarece nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute de art. 364 Cod procedură civilă, este tardiv formulată, aceasta putând fi înregistrată în cel mult o lună de la data când a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 şi este neîntemeiată, deoarece diferenţele cantitative în minus invocate de pârâtă sunt ireale şi nedovedite, iar între părţi nu a existat un contract şi nu s-au stabilit preţuri ferme, marfa fiind livrată şi facturată la un preţ raportat la cursul dolarului din acel moment şi pârâta a primit marfa şi a folosit-o; după pronunţarea hotărârii arbitrale a şi făcut plata parţială a facturilor, iar pentru refuzul de plată trebuie să suporte daunele rezultate din dobânzile plătite băncii pentru întârzierea restituirii creditului.
Curtea de Apel Bucureşti, examinând acţiunea în anulare în raport cu prevederile Codului de procedură civilă, inclusiv modificările aduse acestuia prin art. 1 din Legea nr. 59/1993, a constatat că este admisibilă şi este înregistrată în termenul legal.
S-a arătat că, potrivit prevederilor art. 21 din Constituţie, nici o lege nu poate îngrădi dreptul oricăror persoane, deci şi a persoanelor juridice, de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime.
S-a constatat că, deşi nu s-a menţionat expres în adresa prin care a comunicat hotărârea sa, arbitrajul a avut în vedere dispoziţiile art. 363 alin. ultim şi art. 364 din Codul de procedură civilă, în redactarea dată prin Legea nr. 59/1993.
Aceste dispoziţii privesc însă hotărârile pronunţate de tribunalele arbitrale constituite conform Cărţii a IV-a “Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă, modificat, dat ţinând seama că şi înainte de modificare soluţionarea litigiilor se putea face de către arbitrii, în temeiul Cărţii a IV-a “Despre arbitrii” din Codul de procedură civilă, ori de către organele administrative, în temeiul art. VII din Decretul nr. 81/1985, urma să se examineze dacă acţiunea putea fi primită şi soluţionată de Comisia de Arbitraj UCECOM şi dacă acţiunea în anulare este admisibilă şi a fost înregistrată în termen legal.
S-a arătat că prevederile art. VII din Decretul nr. 81/1985, potrivit cărora litigiile patrimoniale dintre unităţile subordonate aceluiaşi organ central se soluţionează de acesta, au-fost abrogate implicit prin art. 51 din Legea nr. 15/1990, care a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun soluţionarea litigiilor de orice fel, în care sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale, şi expres, prin Legea nr. 1/1992. Din acest punct de vedere acţiunea nu putea fi soluţionată de Arbitrajul UCECOM, chiar dacă părţile fac parte din sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti. *
în cauza de faţă, litigiul se poartă între o societate comercială şi o cooperativă meşteşugărească, competenţa revenind instanţelor judecătoreşti.
Curtea a constatat că învestirea Comisiei de Arbitraj UCECOM nu a fost legală, acţiunea în constatarea nulităţii hotărârii pronunţată de acel arbitraj fiind deci admisibilă în temeiul art. 368 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în vigoare la apariţia Legii nr. 59/1993, cât şi în temeiul art. 364 lit. a din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I al Legii nr. 59/1993.
Potrivit art. 342 şi 343 Cod procedură civilă, în vigoare la data sesizării arbitrajului şi pronunţării hotărârii, părţile, sub pedeapsa nulităţii, trebuiau să numească arbitrii şi să stabilească obiectul litigiului printr-un act scris, autentificat de judecătorie.
La dosar nu există nici o dovadă în acest sens, reclamanta recunoscând, prin întâmpinarea depusă, că între părţi nu a existat un contract pentru livrarea mărfurilor, deci nu există nici o clauză compromisorie, pentru a se susţine că, cerinţele legii în privinţa sesizării arbitrajului ar fi fost îndeplinite.
Faţă de cele arătate, de valoarea obiectului litigiului, precum şi de prevederile art. 365 raportat la art. 342 şi 343 pct. 1 lit. a din Codul de procedură civilă, modificat, curtea a apreciat că este competentă să judece acţiunea în anulare, acţiunea care a fost apreciată ca întemeiată, Comisia de Arbitraj soluţionând litigiul fără a fi legal învestită.
Constatând că în cauză nu există o convenţie arbitrală, curtea a apreciat că după admiterea acţiunii în anulare nu va putea trece la judecarea litigiului în fond, cum prevăd dispoziţiile art. 366 Cod procedură civilă. Drept consecinţă, nu a analizat criticile privind fondul pricinii, soluţionarea litigiului neputând fi făcută decât de instanţele judecătoreşti, fapt pentru care a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti - secţia comercială, competent material să o judece, această instanţă urmând a avea în vedere susţinerile părţilor privind fondul pricinii.
| ← Competenţa generală. Clauza compromisorie. Invocare direct în... | Competenţa teritorială. Obligaţie comercială → |
|---|
