Contestaţie în anulare. Conosament. Cambie. Vinculaţie.
| Comentarii |
|
Prescripţie extinctivă
Conosamentul reprezintă marfa indicată în textul său, iar transmiterea titlului echivalează cu transmiterea partidei de mărfuri.
Cu alte cuvinte, posesorul titlului este şi titularul dreptului real asupra lucrului.
întrucât expedierea mărfurilor s-a făcut pe adresa băncii corespondente din străinătate, cu acordul său prealabil, urmând ca aceasta să le predea cumpărătorului, numai contra plăţii preţului, sau dacă nu, să returneze marfa, între părţi a intervenit operaţiunea numită “vinculaţie".
(Secţia comercială, decizia nr. 628/1997)
Asupra contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea S.C.*“R.” -
S.A. în contradictoriu cu intimata B.C.C.R., împotriva deciziei nr. 160, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, la 29.03.1996, decizie prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatoare împotriva deciziei nr. 437, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia comercială, la 29.06.1994, invocându-se dispoziţiile art. 317 pct. 2 Cod proc. civ..
Examinând contestaţia în anulare formulată, curtea reţine, în primul rând, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 318 Cod proc. civ., condiţiile de admisibilitate ale acestui text fiind întrunite.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut şi motivat că recursul în care sunt invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 Cod proc. civ. este
nefondat, în cauză fiind de necontestat că reclamanta recurentă S.C. “R”
- SA. a livrat marfa către firma “I.B.” - SA. din San Jose, Costa Rica, în perioada noiembrie 1984 - februarie 1985 şi că acţiunea de faţă, prin care a cerut de la Banca Centrală a Republicii Costa Rica plata unor daune pentru neîncasarea preţului mărfii, a înregistrat-o la 22.07.1989, deci după aproximativ 4 ani şi 5 luni de la ultima livrare de marfă.
Susţinerea recurentei, în sensul că dreptul său de acţiune nu este prescris, întrucât în cauză ar fi aplicabil termenul de 10 ani, prevăzut de art. 947 din Codul comercial român, nu poate fi primită şi va fi respinsă.
Textul de lege invocat prevede, într-adevăr, că în materie comercială termenul de prescripţie este de 10 ani, dar numai în cazul în care Codul comercial sau alte legi nu au prevăzut un termen de prescripţie mai scurt, or este cunoscut că prin art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a stabilit un termen general de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile având un obiect patrimonial şi că, potrivit art. 26 din acelaşi decret, s-au abrogat orice dispoziţii legale contrare.
Prin urmare, art. 947 din Codul comercial român nu este aplicabil nu numai pentru că el trebuie considerat abrogat în întregime prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, ci şi pentru că decretul menţionat instituie un termen de prescripţie mai scurt de 10 ani, aplicabil în materie comercială.
în raport cu cele arătate, este evident că indiferent cum este caracterizată acţiunea reclamantei, fie o acţiune cambială, fie o acţiune în daune, întemeiată pe prevederile Codului civil român, îi este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut şi în Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi în Decretul nr. 167/1958, astfel că, în mod corect, instanţele de fond şi de apel au stabilit că dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.
Deci, cele două motive de recurs invocate de contestatoare au fost respinse în bloc, fără ca instanţa de recurs să observe că, din susţineri, era invocat un al treilea motiv, anume cel prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., anume “schimbarea de către instanţă a naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia”.
Faţă de această omisiune, curtea va admite contestaţia în anulare formulată şi va proceda la rejudecarea recursului, moment din care contestatoarea va fi denumită recurentă, iar B.C.C.R., intimată.
Examinând cele două motive de recurs invocate expres de recurentă, precum şi cel prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., rezultat din susţinerile acesteia, raportat şi la actele cauzei, curtea reţine următoarele:
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6.460, a admis, la 20.11.1992, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de intimată, considerentele reţinând că recurenta reclamantă a introdus în justiţie o acţiune prin care solicită obligarea intimatei pârâte la onorarea “obligaţiilor pe care debitorul “B.” şi le asumase pe calea unor cambii emise în anul 1985 şi acceptate la plată, în perioada februarie-iunie 1985".
Cum acţiunea reclamantei a fost promovată la 22.07.1989 şi cum în cauză, a apreciat prima instanţă, ar fi aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, s-a admis excepţia prescripţiei extinctive, acţiunea fiind respinsă.
Tribunalul Bucureşti - secţia comercială, prin decizia nr. 437 din 20.06.1994, a respins apelul reclamantei, reţinând că, deşi este de necontestat că în temeiul unui acord comercial încheiat în 1984, s-a livrat de către reclamantă firmei “B.” din Costa Rica, produse textile în valoare totală de 354.188,71 USD, mărfurile au fost facturate sub nr. 30.204/a din
5.02.1985, 51.242 din 19.10.1984, 51.242/a din 19.10.1984 şi 30.204 din
5.02.1985, pentru sumele de 10.285,19 USD, 83.415,12 USD, 3.336,60 USD şi 257.129,80 USD, modalitatea de plată a fost stabilită ca fiind acceptată de cumpărător, corespondenţa ulterioară dintre părţi confirmând aceasta, iar înscrisurile la care s-a făcut trimitere îndeplinesc condiţiile de valabilitate a cambiei (act scris, purtând denumirea de “cambie” în conţinut, cu ordin necondiţionat de plată, cu numele trasului şi indicarea scadenţei).
Susţinerea că temeiul plăţii îl constituie conosamentul şi că în temeiul acestuia pârâta, având dreptul de proprietate al mărfurilor, avea datoria să asigure plata şi să nu le elibereze fără dovada plăţii, nu poate fi primită şi corect nu a fost primită nici de instanţa de fond.
Conosamentul reprezintă, într-adevăr, marfa indicată în textul său, iar transmiterea titlului echivalează cu transmiterea partidei de mărfuri.
Cu alte cuvinte, posesorul titlului este titularul dreptului real asupra lucrului, iar titlul se subrogă bunului şi circulă în locul lui.
Dar, în cazul de faţă, nici mărfurile şi nici documentele de transport nu s-au aflat în posesia pârâtei B.C. din Costa Rica, mărfurile fiind expediate şi puse, conform convenţiei, la dispoziţia firmei l.B.
De altfel, în chiar acţiunea formulată reclamanta arată că pârâta B.C. din Costa Rica s-a obligat să garanteze plata preţului mărfurilor livrate, iar în cambiile depuse în copii la dosar există menţiuni de acceptare la plată şi termenele de plată.
Aşa fiind, instanţa de fond a calificat cererea reclamantei ca o acţiune cambială directă, aceasta fiind şi aprecierea că, în conformitate cu art. 94 din Legea asupra cambiei din 1934, acţiunea este prescrisă.
Deci ambele instanţe au reţinut ca aplicabile în cauză normele ce se referă la instituţia juridică a cambiei.
Din examinarea art. 270 Cod comercial, care reglementează condiţiile esenţiale ale cambiei, rezultă: “Cambia cuprinde sau obligaţiunea de a plăti sau obligaţiunea de a face să se plătească la scadenţă o sumă hotărâtă înfăţişătorului, după formele stabilite în capitolul de faţă. Cambia cuprinzând obligaţiunea de a plăti se mai numeşte şi bilet de ordin. Cambia cuprinzând obligaţiunea de a face să se plătească se mai numeşte şi poliţă sau trată. Condiţiunile esenţiale ale cambiei sunt: 1) Data; 2) Numirea de cambie sau poliţă rostită în textul înscrisului; 3) Numele persoanei sau firma primitorului; 4) Clauza de ordin; 5) Arătarea sumei de plătit; 6) A scadenţei; 7) A locului plăţii; 8) Semnarea trăgătorului sau a emitentului, cu numele sau cu firma sa, ori a mandatarului său special. Cambia care cuprinde obligaţiunea de a face să se plătească (poliţa) trebuie să mai arate: 9) Persoana trasului, adică numele sau firma persoanei care are să facă plata. Nu se cere să se arate în cambie valoarea sau cauza, nici tragerea dintr-un loc într-altul”.
Pentru existenţa raporturilor juridice cambiale între părţi este obligatorie existenţa unui înscris semnat de părţile contractante.
în speţă, intimata pârâtă, deşi a afirmat aceasta, nu a depus un astfel de înscris la dosar.
Dimpotrivă, în primele sale apărări intimata afirmă: “în legătură cu acţiunea ce formează obiectul dosarului, considerăm că instanţa nu este competentă a judeca acest litigiu, nerezultând din nici un act că ar exista relaţii directe între noi, vreun contract de orice natură, care să justifice competenţa instanţei române”.
Chiar mai mult decât atât, din înscrisurile depuse ar rezulta existenţa unor relaţii comerciale izvorâte din contractul de cambie între intimată şi firma “I.B.” - S.A., firmă ce nu este parte în prezenta cauză.
în realitate, împrejurarea de fapt se reţine din întâmpinările depuse de pârâtă în faza iniţială a procesului, precum şi concluziile scrise depuse cu prilejul soluţionării apelului, urmare a unor acorduri guvernamentale reciproce, în baza cărora recurenta a livrat intimatei mărfuri, parte din valoarea acestora nefiind achitată de B.C. Costa Rica, anume tocmai “suma pretinsă prin acţiune şi necontestată”.
Această situaţie de fapt reiese nu numai din recunoaşterile intimatei, ci şi din copiile actelor în baza cărora s-a făcut transportul cantităţilor respective, facturile emise, precum şi ordinele de plată emise către intimată, ordine în parte onorate şi din care rezultă că vânzarea s-a făcut de recurentă prin intermediul instituţiei conosamentului, document ce dovedeşte, implicit, existenţa contractului între părţi, în conosament fiind înscris ca destinatar intimata B.C. COSTA RICA.
Dacă se analizează şi mai temeinic acest contract, se ajunge la concluzia că între părţi a intervenit ceea ce se numeşte în dreptul comercial internaţional “vinculaţie”, adică expedierea mărfurilor s-a făcut pe adresa băncii corespondente B.R.C.E. din Costa Rica (aceasta fiind chiar intimata), cu acordul său prealabil, urmând ca aceasta să le predea cumpărătorului (firma l.B. - S.A., San Jose - Costa Rica), numai contra plăţii preţului, sau dacă nu să retumeze marfa.
îndeplinirea defectuoasă a acestei obligaţii contractuale (predarea mărfii, fără plata preţului) constituie tocmai culpa intimatei.
Nu are relevanţă apărarea invocată la un moment dat, în sensul că firma B. a intrat în faliment.
Deci, cum în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 270 Cod comercial, ci dispoziţiile art. 969 şi urm. Cod civil, privind convenţiile între părţi şi răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate, curtea reţine că implicit sunt aplicabile dispoziţiile art. 947 Cod comercial, potrivit căruia “Prescripţiunea ordinară în materie comercială este de 10 ani, în toate cazurile în cari acest codice sau prin alte legi nu s-a stabilit o prescripţiune mai scurtă” (Decretul nr. 167/1958 fiind abrogat în această materie).
în consecinţă, conform art. 316 raportat la art. 296 Cod procedură civilă şi art. 318 Cod procedură civilă, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod, se va admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. “R.” - S.A., va fi desfiinţată decizia nr. 160/29.03.1996, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -secţia comercială, va admite recursul, iar pe fond va admite apelul şi va obliga pârâta la plata sumei de 354.166,71 USD, plus dobânda liberă la data negocierii, sumă depusă la BANCOREX.
| ← Contestaţie în anulare. Art. 318 alin. 1 teza a II-a Cod... | Contract de comision. Obligaţia comitentului → |
|---|
