Contract de furnizare energie electrică. Penalităţi de întârziere. Caracterul dispoziţiilor Legii nr. 76/1992
| Comentarii |
|
Legea nr. 76/1992 reglementează raporturi juridice comerciale ce fac parte din dreptul privat, ale cărui norme au, în principiu, un caracter supletiv, aceasta însemnând că părţile sunt în drept să stipuleze, în mod liber, drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceste raporturi.
(Secţia comercială, decizia nr. 320/1995)
Prin acţiunea înregistrată Ia Tribunalul Teleorman, reclamanta Regia Autonomă “S.” - Tumu Măgurele a chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială “C.” - SA. Tumu Măgurele, solicitând a se dispune obligarea pârâtei la 12.666.213 lei, penalităţi de întârziere pentru plata peste termen a contravalorii energiei electrice furnizate acesteia în anul 1993.
Prin sentinţa civilă nr. 71 din 19.01.1995, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei solicitate, împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia comercială a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis, în parte, acţiunea introdusă de reclamantă şi a obligat pâfâta Ia 10.000 lei, cheltuieli de judecată, respingând cererea de plată a penalităţilor.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, întrucât în contractul dintre părţi nu s-a convenit şi plata de penalităţi în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate, nici una dintre părţi nu poate fi obligată la penalităţi.
S-a arătat că, prin art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/1992 s-a prevăzut, printre altele, că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, agenţii economici vor plăti, în afara sumei datorate, şi o penalitate de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, cu excepţia situaţiei în care, în convenţii sau alte acte, au fost stipulate penalităţi mai mari. De asemeni, s-a arătat că, în alin. 2 al aceluiaşi articol s-a prevăzut că, în convenţii comerciale părţile au obligaţia de a prevedea penalităţi de întârziere, în afara altor penalităţi contractuale ce pot fi stipulate.
S-a mai arătat că, este în afară de orice îndoială că Legea nr. 76/1992 reglementează raporturi juridice comerciale ce fac parte din dreptul privat, ale cărui norme au, în principiu, un caracter supletiv, aceasta însemnând că părţile sunt în drept să stipuleze, în mod liber, drepturile şi obligaţiile ce decurg din aceste raporturi.
Astfel, în cazul în care nu s-a convenit deloc asupra plăţii de penalităţi, partea care nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi obligată automat la plata de penalităţi.
Obligaţia plăţii de penalităţi nu trebuie considerată ca o clauză de drept în contractele comerciale, în lipsa unei înţelegeri a părţilor.
Dacă s-ar proceda aşa, s-ar ajunge la situaţii nefireşti, ca părţile să cadă de drept în pretenţii sub forma de penalităţi de întârziere, chiar şi în cazurile în care n-au fost stipulate astfel de obligaţii în contractele comerciale.
Notă: Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 404/1996 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia comercială.
| ← Contract de închiriere. Spaţiu comercial. Reorganizarea... | Contract de furnizare energie termică. Obligaţia beneficiarului → |
|---|
