Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Sentința nr. 26/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 26/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 03-02-2014 în dosarul nr. 50/64/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția penală și pentru cauze cu minori
SENTINȚA PENALĂ NR. 26/F DOSAR NR._
Ședința publică din data de 03 februarie 2014
Instanța constituită din:
Complet de judecată CF6:
Președinte: C. G. – judecător
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror D. D. - din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pe rol fiind soluționarea plângerii formulate de petentul C. N., în temeiul art. 2781 Cod procedură penală, împotriva rezoluției procurorului din data de 10.12.2013 dată de P. de pe lângă Curtea de Apel B. în dosarul nr. 635/P/2013, menținută prin rezoluția nr. 1057/II/2/2013 din data de 13.01.2014 a procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, susținerile, întrebările și răspunsurile părților prezente, inclusiv cele ale președintelui completului de judecată, au fost înregistrate prin mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă petentul C. N., lipsă fiind intimata parte interesată M. A..
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Întrebați fiind, petentul C. N. și reprezentantul Ministerului Public, declară că nu au alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri de formulat, instanța în conformitate cu dispozițiile art. 2781 alin. 6 Cod procedură penală, acordă cuvântul la dezbateri.
Petentul C. N., având cuvântul, susține că a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului din data de 10.12.2013 dată de P. de pe lângă Curtea de Apel B. în dosarul nr. 635/P/2013, menținută prin rezoluția nr. 1057/II/2/2013 din data de 13.01.2014 a procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
În considerentele rezoluției din data de 10.12.2013 se afirmă că legiuitorul nu a urmărit să incrimineze ca faptă penală hotărârea judecătorească pe care o pronunță un magistrat judecător cât timp acesta se bucură de independență și autonomie, astfel încât motivarea pe care o dă magistratul în cuprinsul soluției pronunțate nu poate constitui obiectul infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 289 Cod penal și art. 264 Cod penal, eventualele critici aduse acesteia putându-se valorifica prin intermediul unei căi de atac, dacă aceasta este prevăzută de lege, iar în considerentele rezoluției dată de procurorul general din data de 13.01.2014 se afirmă că sentința penală pronunțată de judecătorul A. M. reprezintă convingerea profesională a acestuia, formată în urma administrării, analizării actelor de cercetare judecătorească, convingere motivată în fapt și în drept.
În opinia sa, petentul C. N. afirmă că atât doamna procuror general C. P. cât și doamna procuror C. C. D. denaturează sensul plângerii pe care a formulat-o, deoarece petentul susține că nu a făcut absolut nicio referire la hotărârea pronunțată și nici nu a formulat critici asupra sentinței pronunțate de către doamna judecător A. M., ci s-a referit în exclusivitate la atestarea de către aceasta a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu scopul de a zădărnici urmărirea penală față de doamna judecător S. F. și pe cale de consecință, solicită desființarea celor două rezoluții ale procurorului, restituirea dosarului la P. de pe lângă Curtea de Apel B. și efectuarea cercetărilor asupra doamnei judecător A. M. privind săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și favorizarea infractorului în conformitate cu dispozițiile art. 202 Cod procedură penală privind rolul activ al organului de urmărire penală.
Doamna judecător S. F. prin sentința penală nr. 132/F din data de 23 octombrie 2012 face afirmația că imobilul situat în B., .. 13 a reprezentat locuința comună a petentului și a fostei soții C. (fostă C.) V. C. Liviuca, imobil ce a făcut obiectul partajului între aceștia, soluționat prin sentința civilă nr._/02.12.2002, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4/R/MF/20.01.2006 prin care s-a atribuit numitei C. V. această cotă și a obligat-o la plata către petent a unei sulte.
Petentul solicită instanței a observa că se poate lesne constata că instanța a respins operațiunea de bază, respectiv formarea loturilor și s-a apreciat că imobilul nu poate fi împărțit și s-a atribuit cota de ½ din imobil și nici nu poate fi vorba despre partaj. Partajul presupune atribuirea în natură.
Petentul afirmă că a studiat literatura de specialitate și este inadmisibil a se acorda cota ideală.
În concluzie, nu s-a realizat nici un partaj întrucât atribuirea ½ nu înseamnă partaj.
De asemenea, magistratul S. F. prin hotărâre afirmă că în fapt, nemulțumirea petentului este generată de modalitatea de realizare a partajului bunurilor comune de către instanța civilă.
Soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 15.128/2002 a Judecătoriei B. a fost menținută prin decizia civilă nr. 56/. 27 ianuarie 2004 și a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4/R/MF din data de 20.01.2006 a Curții de Apel B., semnată de magistrații judecători D. M. C., M. P. și M. L., care este singura hotărâre prin care se motivează în drept soluția deoarece nici la fond și nici în apel nu s-a motivat soluția de respingere.
Prin decizia nr. 4/R/MF/2006 se motivează în drept în sensul că acceptarea unei partajări în natură implică modificări structurale care reclamă o depreciere esențială a valorii imobilului, contravenind astfel dispozițiilor art. 741 alin. 2 cod civil prin îmbucățirea peste măsură a imobilului.
În concluzie, solicită organelor de urmărire penală să manifesta rol activ, astfel cum este prevăzut de art. 202 Cod procedură penală și să dispună alte procedee prin care să se demonstreze susținerile sale sau să se infirme privind afirmațiile mincinoase pe care le face magistratul judecător S. F..
Doamna procuror general C. P. afirmă că hotărârea pronunțată de judecătorul A. M. reprezintă convingerea profesională a acestuia formată în urma administrări actelor de cercetare judecătorească, convingere motivată în fapt și în drept.
Petentul C. N. menționează că a fost eliminată din textul art. 63 Cod procedură penală sintagma „convingere” tocmai pentru a se evita formarea unei convingeri pur subiective contrare adevărului, întemeiată în mod arbitrar doar pe o parte din probe.
Petentul susține că se încalcă principiul de bază în justiție potrivit căruia ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
În final, solicită desființarea celor două rezoluții atacate, restituirea dosarului la parchet pentru efectuarea cercetărilor cu privire la magistratul A. M., care a făcut afirmații necorespunzătoare adevărului prin hotărârea pronunțată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere ca nefondată a plângerii formulată de către petentul C. N., apreciind că rezoluția dată de P. de pe lângă Curtea de Apel B. în dosarul nr. 635/P/2013 este legală și temeinică și în mod corect a fost menținută prin rezoluția din data de 13.01.2014 a procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Deși au intrat în vigoare dispozițiile Noului Cod de procedură penală, raportat la data formulării plângerii de către petent, aceasta se soluționează pe dispozițiile Codului de procedură penală care a fost în vigoare la data formulării acesteia.
În raport de actele premergătoare efectuate, soluția de neîncepere a urmării penale față de magistratul judecător A. M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 264 din Codul penal este întemeiată, probele administrate conducând la concluzia că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a Cod procedură penală relativ la cele două infracțiuni pentru care a fost cercetat magistratul judecător A. M..
În raport de datele de fapt, criticile aduse de către petent relativ la modalitatea în care a fost instrumentată cauza și conținutul sentinței penale nu există vreo acțiune care să se circumscrie celor două infracțiuni reclamate.
Așa după cum s-a menționat și în motivarea rezoluției procurorului general prin care a fost menținută rezoluția dată în dosarul nr. 635/P/2013, activitatea criticată de către petent reprezintă motivarea unei hotărâri a unui judecător care a adoptat o anumită soluție.
Prin urmare, rezoluția dată în dosarul nr. 635/P/2013 și menținută prin rezoluția procurorului general este legală și temeinică și pune concluzii de respingere a plângerii formulate de către petentul C. N..
Petentul C. N., în replică, având cuvântul, susține că la pagina 2 din hotărâre, magistratul A. M. face afirmația că soluționarea partajului bunurilor comune ale foștilor soți C. s-a realizat pe cale civilă prin sentința civilă nr._/2002 a Judecătoriei B., astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4/R/MF/2006, astfel că judecătorul S. F. face referire în sentința penală nr. 132/2012 la acestea, or aceste susțineri sunt halucinante. Se afirmă că s-a realizat partajul și se denaturează adevărul. Nu se poate afirma că s-a făcut partajul. Toate aceste afirmații se face pentru a împiedica urmărirea penală față de magistratul S. F., care a întărit convingerea că s-a realizat partajul și hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4/R/MF/2006.
Petentul susține că nu critică soluția pronunțată. Nimeni nu poate fi mai presus de lege. Fapta penală constată tocmai în atestarea unei împrejurări necorespunzătoare adevărului; pentru aceste susțineri neconforme adevărului că s-a realizat partajul, care de fapt nu s-a făcut.
CURTEA,
Constată că prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel B. la data de 28.01.2014, petentul C. N. a atacat rezoluția din data de 10.12.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B., dată în dosarul nr. 635/P/2013 al acestuia, menținută prin rezoluția nr. 1057/II/2/2013, din data de 13.01.2014, a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Prin rezoluția din data de 10.12.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B., dată în dosarul nr. 635/P/2013 al acestuia s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul M. A. – judecător în cadrul Curții de Apel B., pentru săvârșirea infracțiunilor de pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și de art. 264 Cod penal, întrucât faptele reclamate nu există.
S-a reținut în esență că persoana vătămată C. N. susține că în cuprinsul sentinței penale nr. 77/F/03.07.2013, dată în dosarul nr._ al Curții de Apel B., magistratul judecător ar fi atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu scopul de a zădărnici urmărirea penală față de doamna judecător F. S..
În rezoluția procurorului s-a motivat că în sarcina magistratului judecător M. A. nu se poate reține comiterea infracțiunii prevăzute de art. 289 Cod penal și de art. 264 Cod penal, deoarece criticile aduse de petent vizează argumente care au stat la baza convingerii profesionale a judecătorului, formată în urma analizării probelor existente la dosarul cauzei. Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție își desfășoară întreaga activitate în temeiul legii și își îndeplinesc atribuțiile ce le revin prin pronunțarea unor soluții pe care le apreciază ca legale și temeinice, în raport cu probele administrate și conform interpretării pe care o dau dispozițiilor legale și procedurale.
Aceleași argumente au fost reținute, în esență, și în rezoluția nr. 1057/II/2/2013, din data de 13.01.2014, a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B., prin care s-a respins plângerea petentului împotriva rezoluției din data de 10.12.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
În plângerea formulată împotriva acestei rezoluții petentul C. N. susține că procurorul, în rezoluția dată în data de 10.12.2013, susține că soluția dată reflectă convingerea profesională a doamnei judecător, formată în urma administrării analizării actelor de cercetare judecătorească. Se arată că atât procurorul de caz cât și procurorul general denaturează sensul celor susținute de petent, deoarece el nu a făcut referire la hotărârea pronunțată și nici nu a formulat critici asupra sentinței pronunțate de d-na judecător A. M., ci s-a referit în exclusivitate la atestarea de către aceasta a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu scopul de a zădărnici urmărirea penală față de d-na judecător S. F.. În plus, se arată că sintagma „convingere” a fost înlăturată din cuprinsul articolului 63 alin. 2 Cod procedură penală. Pe cale de consecință se solicită desființarea celor două rezoluții ale procurorului și efectuarea de cercetări asupra doamnei judecător M. A., cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și de favorizarea procurorului.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că plângerea petentului nu este întemeiată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele motive.
În primul rând trebuie precizat că activitatea instanțelor de judecată se desfășoară potrivit unui set de reguli, având la bază principiile legalității, contradictorialității, publicității ș.a.. În activitatea de judecată instanța administrează probele necesare, potrivit regulilor procedurale aplicabile, pe care judecătorul magistrat le evaluează și în urma unui proces de deliberare stabilește soluția pe care o pronunță în cauză. Legea a luat în considerare posibilitatea producerii unor erori de judecată în tot acest proces judiciar și de aceea a stabilit un sistem de exercitare a căilor legale de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în care se pot îndrepta eventualele erori de judecată sau de procedură care s-au produs în cursul judecării în primă instanță sau la instanța de apel. Pentru aceste motive, având în vedere specificul activității judiciare, nu se poate susține că orice eroare de judecată sau de procedură, chiar dacă ar fi rezultatul unei greșite aplicări a legii, ar constitui infracțiunea de abuz în serviciu, pentru judecătorul magistrat care a soluționat cauza, deoarece partea interesată poate invoca aceste aspecte doar în căile legale de atac. Nu este exclusă răspunderea penală a magistratului judecător pentru încălcarea legii în activitatea de judecată, însă aceasta nu poate surveni ca urmare a unei erori de judecată sau de procedură, ce putea fi îndreptată în căile legale de atac.
În speță se constată că doamna judecător M. A. a pronunțat o sentință penală în dosarul nr._ al Curții de Apel B., în cadrul căreia a motivat în mod detaliat soluția adoptată.
Argumentele doamnei judecător nu pot constitui elementul material al infracțiunii de fals intelectual, deoarece petentul le putea combătea în cadrul căilor legale de atac împotriva soluției adoptate.
De asemenea, în speță nu există nici un indiciu că magistratul judecător ar fi adoptat soluția criticată pentru a îngreuna sau zădărnicii urmărirea penală față de doamna judecător M. A.. De altfel, pentru a se putea reține infracțiunea de favorizarea infractorului este necesar ca persoanele favorizate să fi fost condamnate pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, or în speță nu s-a dispus o astfel de soluție.
Nu se poate disocia activitatea de judecată de activitatea magistratului judecător, care a adoptat soluția pe baza probelor administrate în cadrul dosarului de urmărire penală și de modul în care acesta își motivează soluția. Modul în care un judecător argumentează soluția de respingere a plângerii împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată nu poate constitui infracțiunea de fals intelectual și nici infracțiunea de favorizarea infractorului. Afirmațiile făcute de acesta în motivarea hotărârii pot fi întemeiate sau nu, dar ele nu pot constitui elementele infracțiunii de fals intelectual sau de favorizarea infractorului.
Faptul că art. 63 Cod procedură penală ar fi fost modificat, nu exclude dreptul judecătorului de a pronunța soluțiile pe baza probelor administrate în cauzele soluționate, așa cum acesta și-a format convingerea în urma examinării acestor probe. Convingerea judecătorului este un factor inerent activității de judecată, iar sensul modificării art. 63 Cod procedură penală este acela că această convingere trebuie formată pe bază de probe. Or în speță, doamna judecător a argumentat soluția adoptată, indicând totodată probele care au stat la baza adoptării acesteia. Convingerea magistratului este dedusă așadar din motivarea de către acesta a soluției și din argumentele expuse.
Pentru aceste considerente,
În numele legii,
HOTĂRĂȘTE:
În temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a Cod procedură penală respinge ca nefondată plângerea formulată de petentul C. N., împotriva Rezoluției din data de 10.12.2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B., dată în dosarul nr. 635/P/2013 al acestuia, menținută prin Rezoluția nr. 1057/II/2/2013 din data de 13.01.2014 a Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Obligă petentul la plata sumei de 50 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.02.2014.
PREȘEDINTE
C. G.
Grefier
D. S.
Red.CG/13.02.2014
Tehnoredact.DS/14.02.2014/2 ex.
| ← Omorul calificat. Art.189 NCP. Decizia nr. 289/2014. Curtea de... | Ucidere din culpă. Art.192 NCP. Decizia nr. 586/2014. Curtea de... → |
|---|
