Rejudecarea după extrădare. Art.522 ind.1 C.p.p.. Decizia nr. 6/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 16-01-2014 în dosarul nr. 7579/100/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
Operator de date cu caracter personal 8428
DECIZIA PENALĂ NR.6/A/2014
Ședința publică din data de 09 ianuarie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. D. L., judecător
JUDECĂTOR: I. C. M.
GREFIER: : G. I.-B.
Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin procuror A. S.
Desfășurarea ședinței de judecată s-a înregistrat cu mijloace tehnice audio, conform prevederilor art.304 Cod procedură penală.
S-a luat spre examinare apelul declarat de către inculpatul T. V., împotriva sentinței penale nr.695 din data de 27 noiembrie 2013 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Maramureș, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de rejudecare formulată de condamnat, cu privire la dosarul nr.2920/1999 al Tribunalului Maramureș
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul T. V., în stare de arest, asistat de către apărător ales avocat I. B.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei,
Nefiind alte cereri de formulat sau excepții de ridicat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apărătorul condamnatului solicită admiterea apelului formulat, desființarea hotărârii penale prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de rejudecare și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureș.
Nu este de acord cu hotărâre atacată deoarece judecătorul a mers pe ideea deciziei pronunțate de ÎCCJ în cazul V.. Rațiunea modificării art.522 și 5221C.pr.pen. este asigurarea dreptului la un proces echitabil. Arată că inculpatul nu a luat la cunoștință despre acuzațiile aduse, care au determinat condamnarea și predarea sa.
Solicită instanței să aibă în vedere concluziile scrise depuse la dosarul cauzei și să admită apelul formulat în cauză.
Reprezentanta Ministerului Public apreciază că hotărârea instanței de fond este legală solicită respingerea apelului formulat. Din întreg dosarul cauzei reiese că ne aflăm în prezența unei persoane care cu știință s-a sustras de la urmărire penală, de la judecată și de la executarea pedepsei. Fiind audiat în fața organelor de urmărire penală inculpatul a știut de învinuirea care i se aduce. Acestuia i s-au adus la cunoștință toate drepturile și obligațiile procesuale care le are, însă acesta a ales să plece din țară în luna august 1998. Inculpatul a fost arestat în lipsă, a fost judecat în lipsă, a fost dat în urmărire internațională și s-a ajuns la încarcerarea a inculpatului ca urmare a admiterii cererii de extrădare. Precizează că inculpatul a avut un apărător ales, ceea ce înseamnă că prin intermediul familiei a știut în permanență de stadiul soluționării acestei cauze. Apreciază că, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil au fost respectate și a fost un risc pe care inculpatul și l-a asumat atunci când a plecat din țară, fără a încunoștința organele de urmărire penală sau instanța de judecată.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Inculpatul T. V. având ultimul cuvânt arată că nu a fost anunțat de derularea procesului, a dat declarația la poliție însă a fost pus de către tatăl său să i-a asupra sa acea faptă. Arată că a fost plecat în Anglia.
CURTEA
Deliberând reține că prin sentința penală nr.605 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, în temeiul art.5221 Cod procedură penală, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rejudecare formulată de condamnatul-petent T. V., cu privire la dosarul nr.2920/1999 al Tribunalului Maramureș.
În temeiul art.192 alin.2 Cod procedură penală, a fost obligat condamnatul-petent la plata către stat a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond la termenul de judecată din data de 27.11.2013, a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare formulată de condamnatul-petent T. V..
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare formulată, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr.347/09.11.2000 a Tribunalului Maramureș a fost condamnat inculpatul T. V. la o pedeapsă de 8 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a și b Cod penal pe o durată de un an, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.175 lit. i Cod penal, reținându-se în sarcina acestuia că la data de 31.05.1998, folosind un corp contondent dur, a aplicat mai multe lovituri în zona capului părții vătămate Ș. I., acceptând posibilitatea producerii decesului acesteia.
Sentința penală nr.347/09.11.2000 a Tribunalului Maramureș a rămas definitivă prin decizia penală nr.2536/17.05.2001 a Curții Supreme de Justiție, fiind emis mandatul de executare a pedepsei nr.453/01.06.2001.
Întrucât mandatul de executare a pedepsei nu a putut fi pus în executare, condamnatul fiind plecat din țară și aflându-se într-un loc necunoscut, acesta a fost dat în urmărire generală și internațională, iar la data de 20.06.2008 Tribunalul Maramureș a emis un mandat european de arestare.
Din adresa nr._/03.10.2013 emisă de Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol a rezultat că mandatul european de arestare a fost pus în executare de autoritățile judiciare din Marea Britanie, condamnatul T. V. fiind predat către România la data de 01.10.2013, în prezent acesta aflându-se în detenție în P. G..
Potrivit dispozițiilor art.5221 Cod procedură penală, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.
Totodată, dispozițiile art.92 alin.2 din Legea nr.302/2004 fac trimitere în ceea ce privește rejudecarea persoanei predate în baza unui mandat european de arestare la prevederile art.5221 Cod procedură penală.
Din analiza dispozițiilor legale evocate se desprinde concluzia că pentru admisibilitatea cererii de rejudecare este necesară îndeplinirea mai multor condiții, respectiv existența unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranță privativă de libertate într-un anumit cuantum, să se fi solicitat predarea persoanei condamnate în baza unui mandat european de arestare, predarea să se fi realizat efectiv iar persoana să fie deținută pe teritoriul României și persoana să fi fost judecată și condamnată în lipsă.
În ceea ce privește primele condiții, instanța a reținut că acestea sunt îndeplinite, respectiv petentul din prezenta cauză a fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă la o pedeapsă de 8 ani închisoare, s-a solicitat predarea în baza unui mandat european de arestare, acesta a fost pus în executare, condamnatul fiind efectiv predat la data de 01.10.2013 și în prezent este deținut în P. G..
În ceea ce privește condiția ca persoana să fi fost judecată și condamnată în lipsă, instanța a reținut că dispozițiile art.5221 Cod procedură penală nu cuprind informații suplimentare referitoare la înțelesul acestei noțiuni, el fiind conturat prin jurisprudența în materie a instanțelor judecătorești.
S-a reținut în mod constant în jurisprudență, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în interpretarea textului art.5221 Cod procedură penală, trebuie pornit de la scopul reglementării procedurii de rejudecare după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare și anume, garantarea dreptului persoanei la un proces echitabil, cu respectarea în principal al dreptului la apărare. În consecință, s-a apreciat că dreptul persoanei condamnate la rejudecarea cauzei poate fi restricționat în cazul în care aceasta a avut cunoștință de desfășurarea procesului și cu toate acestea nu s-a prezentat în fața instanțelor, fiind vorba de o conduită procesuală culpabilă a persoanei în cauză.
Astfel, nu este considerată judecată în lipsă în sensul art. 5221 C.pr.pen. persoana care a luat la cunoștință de acuzația adusă și de declanșarea procedurilor judiciare împotriva sa, dar care renunță în mod benevol și neechivoc la dreptul de a compărea în persoană în fața instanței.
Această interpretare este sprijinită și de modul în care legiuitorul a înțeles să modifice dispozițiile art.5221 Cod procedură penală, în noul Cod de procedură fiind prevăzut la art.466 că „este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în nici un alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștiința instanța”.
Pe de altă parte, înțelesul noțiunii de „judecată și condamnată în lipsă” poate fi conturat și prin raportare la considerentele expuse de CJUE și CEDO, în hotărârile pronunțate în baza convențiilor internaționale la care România este parte.
Astfel, în cauza Stefano Melloni (Hotărâre CJUE din 26 februarie 2013, în cauza C-399/11, paragraful 52) Curtea a statuat, în interpretarea motivelor în care poate fi refuzată executarea unui mandat european de arestare emis de către un stat membru, că articolul 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, prevede la literele (a) și (b) condițiile în care o persoană trebuie să fie considerată că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces. Aceasta este situația fie, astfel cum prevede alineatul (1) litera (a), în cazul în care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la proces, deși a fost citată personal sau a fost informată oficial cu privire la data și locul stabilite pentru acesta, fie, astfel cum prevede același alineat la litera (b), în cazul în care, având cunoștință de procesul stabilit, a ales să fie reprezentată de un avocat în loc să se prezinte în persoană.
De asemenea, CEDO a statuat în jurisprudența sa constantă că dreptul de a compărea în persoană, circumscris dreptului la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, este un drept la care se poate renunța, în măsura în care renunțarea este fără echivoc (cauza Colozza și Rubinat c. Italia, Hotărârea din 12 februarie 1985) și că judecarea în lipsă este admisă cu condiția ca statul să fi depus eforturi rezonabile pentru a găsi persoana acuzată și de a o cita conform procedurii. Curtea a arătat că prin eforturi rezonabile se înțelege o notificare personală, oficială și într-un termen rezonabil cu privire la desfășurarea procedurilor (cauza Stamoulakatos c. G., T. c. Italia).
În raport de aspectele expuse, instanța a reținut că dreptul persoanei predate în baza unui mandat european de arestare de a obține rejudecarea cauzei este subordonat condiției ca acea persoană să fi fost judecată și condamnată în lipsă, respectiv aceasta să nu fi avut cunoștință de procedurile judiciare exercitate împotriva sa din motive independente de culpa sa și să nu se fi sustras de la acestea.
În cauza de față, instanța a constatat că petentul-condamnat a avut cunoștință de procedurile judiciare desfășurate împotriva sa și s-a sustras de la urmărire penală, judecată și ulterior, de la executarea pedepsei, cererea de rejudecare întemeiată pe dispozițiile art.5221 Cod procedură penală fiind inadmisibilă.
Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că organele judiciare, respectiv Poliția Orașului B., au fost sesizate la data de 01.06.1998 de către spitalul din aceeași localitate, că în aceeași zi a fost internat numitul Ș. I., prezentând urmele unei agresiuni (fila 2 d.u.p.). În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că în noaptea de 31.05.-01.06.1998, numitul Ș. I. a fost victima unei agresiuni la care au participat mai multe persoane, printre care și petentul T. V. și a fost constituit dosarul penal nr.657/P/1998 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. de Sus.
La data de 04.06.1998, petentul T. V. a dat o declarație olografă în fața organelor de cercetare penală, arătând că a avut un conflict cu partea vătămată Ș. I. și că l-a lovit pe acesta în cap cu o bucată de lemn ruptă dintr-un gard (fila 22 d.u.p.).
La aceeași dată, 04.06.1998, petentul a fost audiat de organele de cercetare penală, declarația acestuia fiind consemnată pe un formulat tipizat și fiind efectuate mențiuni privind aducerea la cunoștință a acuzației de a-l fi lovit cu o scândură pe numitul Ș. I., în noaptea de 31.05.1998 (fila 23 d.u.p.).
Ulterior, la data de 16.06.1998, s-a dispus în dosarul nr.657/P/1998 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. de Sus, începerea urmăririi penale față de petent, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art.182 Cod penal (fila 4 d.u.p.).
La aceeași dată, 16.06.1998, petentul T. V. a fost audiat în calitate de învinuit, iar potrivit mențiunilor cuprinse în formularul de declarație i s-a adus la cunoștință fapta de care era învinuit, respectiv că „i-a aplicat lovituri părții vătămate, cauzându-i leziuni primejdioase pentru viată” și dreptul la un apărător, acesta precizând că nu solicită un avocat la acel moment. Prin declarația dată, petentul a recunoscut comiterea faptei, arătând că l-a lovit pe Ș. I. și că regretă incidentul (fila 21 d.u.p.).
Corespund realității cele susținute de petent, în sensul că la data de 16.06.1998, sora părții vătămate I. A. a formulat o plângere adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a petentului T. V. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor, referindu-se la același incident din noaptea de 31.05.1998.
Urmare a acestei plângeri a fost constituit dosarul penal nr.215/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, la care, fără a se putea stabili mijlocul procesual, a fost preluat dosarul nr. 657/P/1998 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V. de Sus.
La data de 09.07.1999 s-a dispus de către procuror arestarea în lipsă a inculpatului T. V., iar prin rechizitoriul nr.215/P/1998 din data de 09.07.1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, trimiterea acestuia în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.174 Cod penal.
La dosarul de urmărire penală este depusă o delegație a unui apărător ales pentru inculpatul T. V. datată 07.10.1998, fiind făcută mențiunea angajării acestuia de către fratele petentului (fila 19 d.u.p.).
Pe tot parcursul urmăririi penale și ulterior al judecării cauzei, inculpatul T. V., asistat de același apărător ales, a fost citat la domiciliul din România și, ca urmare a comunicării de către apărător a faptului că petentul era plecat din țară, prin afișare la sediul Consiliului local în a cărui rază teritorială fusese săvârșită infracțiunea.
Prin sentința penală nr. 347/09.11.2000 a Tribunalului Maramureș a fost condamnat inculpatul T. V. la o pedeapsă de 8 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a și b Cod penal pe o durată de un an, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.175 lit. i Cod penal, aceasta rămânând definitivă prin decizia penală nr.2536/17.05.2001 a Curții Supreme de Justiție.
În raport de aspectele expuse, instanța a reținut că inculpatul a avut cunoștință de procesul pornit împotriva sa și a renunțat în mod benevol și neechivoc la dreptul de a compărea în persoană, judecarea cauzei desfășurându-se în lipsa sa din cauza propriei sale conduite procesuale.
Astfel, rezultă în mod neîndoielnic din actele și lucrările dosarului că petentului i s-a adus la cunoștință, în mod oficial, ulterior începerii urmăririi penale, acuzația de a fi exercitat acte de violență asupra părții vătămate Ș. I., cauzându-i leziuni corporale care au fost primejdioase pentru viață.
Instanța a apreciat că notificarea oficială privind comiterea unei infracțiuni, necesară pentru a se putea constata că persoana avea cunoștință de existența unui proces împotriva sa este condiționată de aducerea la cunoștința acesteia a faptei de care este acuzat în materialitatea ei și caracterul penal al acesteia, iar nu a încadrării exacte juridice, care poate fi modificată pe parcursul procedurii.
Or, conduita procesuală a petentului era determinată de urmărirea penală ce se desfășura împotriva sa, pentru acuzația de a fi lovit o altă persoană în zona capului cu o bucată de lemn dintr-un gard, iar nu de încadrarea juridică dată faptei, indiferent dacă aceasta era sau nu corectă.
Cu toate acestea, din actele depuse la dosar a rezultat că deși cunoștea natura acuzației ce îi era adusă, fiind audiat nemijlocit de organele de cercetare penală care i-au adus la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale, petentul T. V. a părăsit teritoriul României în luna august 1998, fără a comunica o altă adresă unde ar putea fi citat.
În plus, instanța a reținut că deși acesta a susținut că s-a stabilit în Anglia cu respectarea condițiilor legale, nici apărătorul său și nici rudele sale care îl angajaseră pe acesta din urmă nu au comunicat organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată învestite cu soluționarea dosarului noua adresă unde ar fi putut fi îndeplinită procedura de citare.
Având în vedere aceste aspecte și coroborându-le cu faptul că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă a fost nevoie de mai mulți ani pentru descoperirea locului în care petentul se afla, deși era dat în urmărire generală și internațională, instanța a constatat că acesta a avut cunoștință permanent, prin intermediul familiei sale de stadiul procedurilor judiciare ce îl vizau și, în mod constant s-a sustras de la urmărire penală, judecată și ulterior de la executarea pedepsei.
Instanța a reținut ca fiind lipsită de probabilitate împrejurarea ca petentul să nu fi cunoscut existența procesului penal pornit împotriva sa, de vreme ce avea cunoștință că fusese începută urmărirea penală, iar membrii familiei sale, care au rămas în România i-au angajat un apărător care l-a reprezentat în ciclurile procesuale, dreptul la apărare fiind exercitat în mod efectiv și calificat.
În consecință, deși este cert că petentul-condamnat T. V. a lipsit de la toate termenele de judecată la instanțele de fond, apel și recurs, precum și de la pronunțarea hotărârii de condamnare, însă instanța de fond a reținut cu ocazia soluționării prezentei cereri, că acesta a fost prezent la momentul începerii urmăririi penale când a luat la cunoștință de procesul pornit împotriva sa și că ulterior acestui moment, cunoscând existența unui proces împotriva sa, s-a sustras de la procedură judiciară, renunțând în mod benevol și neechivoc la dreptul de a compărea în persoană, astfel încât acesta nu poate beneficia de rejudecarea cauzei în condițiile art.5221 Cod procedură penală.
Față de cele expuse și reținând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art.5221 Cod procedură penală, instanța a respins cererea de rejudecare formulată de condamnatul-petent T. V. ca inadmisibilă și l -a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul legal condamnatul T. V. solicitând admiterea apelului formulat, desființarea hotărârii penale prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de rejudecare și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureș.
În motivarea apelului se rată că rațiunea modificării art.522 și 5221C.pr.pen. este asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar inculpatul nu a luat la cunoștință despre acuzațiile aduse, care au determinat condamnarea și predarea sa, i s-a încălcat dreptul la apărare.
Singura condiție impusă de legiuitor este cea ca persoana să fie predată și textul legal nu face distincție între persoana care se sustrage de la judecată părăsind teritoriul țării, iar ulterior este extrădată și persoana care după ce săvârșește o infracțiune este trimisă în judecată și condamnată fără să fi cunoscut faptul declanșării procedurilor judiciare.
Examinând probele dosarului, Curtea va constata că recursul în cauză este nefondat.
Instanța de fond a procedat la o analiză obiectivă și detailată ( care nu se mai impune a fi reiterată ) a condițiilor de formă și de fond impuse de textul art. 522 indice 1 C.p.p. și mai mult avându-se în vedere și jurisprudența CEDO, CJCE dar și a ÎCCJ în această materie.
Scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după predare este acela al garantării dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare, iar o nouă procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată și condamnată în lipsă, nu a avut cunoștință de procesul pornit împotriva sa și, prin urmare, nu a fost în măsură să-și facă apărările.
În acest context în mod corect instanța de fond a apreciat prin prisma probelor că condamnatul T. V. a lipsit de la toate termenele de judecată la instanțele de fond, apel și recurs, precum și de la pronunțarea hotărârii de condamnare, însă acesta a fost prezent la momentul începerii urmăririi penale când a luat la cunoștință de procesul pornit împotriva sa și că ulterior acestui moment, cunoscând existența unui proces împotriva sa, s-a sustras de la procedură judiciară, renunțând în mod benevol și neechivoc la dreptul de a compărea în persoană, astfel încât acesta nu poate beneficia de rejudecarea cauzei în condițiile art.5221 Cod procedură penală.
Din actele dosarului rezultă că s-au depus diligențe de către organele judiciare pentru a se asigura prezența condamnatului fiind legal citat, de la adresa pe care acesta a indicat-o în cursul urmăririi penale, mai mult a fost reprezentat de un către un apărător ales, apărător care formulat și cereri în probațiune și care a uzat și de căile de atac, ale apelului și respectiv a recursului, astfel că se remarcă că acesta a beneficiat de un proces echitabil în concordanță cu disp. art.6 ale CEDO.
Este superfluă și susținerea apărătorului inculpatului în sensul că singura condiție impusă de legiuitor este cea ca persoana să fie predată, în speță în baza unui mandat european de arestare, fiind necesar să fie îndeplinită și condiția ca persoana predată să fie judecată în lipsă, actele și probele dosarului infirmă acest lucru.
Ca atare, prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, iar Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de către condamnatul T. V., aflat in prezent in P. G., împotriva sentinței penale nr. 605 din 27 noiembrie 2013 a Tribunalului Maramureș.
Va obligă pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 250 lei cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de către condamnatul T. V., aflat in prezent in P. G., împotriva sentinței penale nr. 605 din 27 noiembrie 2013 a Tribunalului Maramureș.
Obligă pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 250 lei cheltuieli judiciare.
Cu drept de recurs in termen de 10 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 ianuarie 2014 .
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. D. L. I. -C. M.
GREFIER
G. I.-B.
red.I.C.M./S.M.D.
2 ex./29.07.2014
jud.fond. A. C. R.
| ← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 689/2014. Curtea de... | Măsuri şi excepţii dispuse de judecătorul de cameră... → |
|---|
