Plângere soluţii de neurmărire/netrimitere judecată. Art.340 NCPP. Decizia nr. 692/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 692/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 6804/105/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
DECIZIA Nr.692
Ședința publică din data de 23 iunie 2014,
Președinte: - C. G.
Judecător: - S. P. B.
Grefier: - M. M.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a fost reprezentat de procuror M. I..
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de contestatoarea I. E., domiciliată în . B, județul Prahova, împotriva sentinței penale nr.207/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care în baza disp.art.15 alin.1 din Legea 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de Procedură Penală raportat la disp.art.278/1 alin.1 si 8 litera b Cod Procedură Penală (legea veche) s-au admis plângerile formulate de petenții I. B., I. E., I. N. și I. V., împotriva Rezoluției nr.265/P/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, menținută prin Rezoluția nr.923/II/2/2013 a P. Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
S-au desființat rezoluțiile precizate mai sus și s-a trimis cauza Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova pentru a dispune începerea urmăririi penale față de intimații D. M., M. M., E. V. și S. C. M. sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la omor calificat, prev. și ped. de disp.art. 26 c.p. rap.la disp.art.174-176 litera c cod penal (legea veche), cu corespondent în legea nouă în art.48 cod penal raportat la disp.art. art.188 -189 litera e cod penal cu aplicarea disp.art.5 Cod Penal.
S-a luat act că petenții nu au solicitat cheltuieli judiciare de la intimați.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelanta-contestatoare I. E. personal, intimații E. Vioel, S. C. M., D. M., M. M. personal, lipsind intimații I. V., I. B., I. N.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apelanta-petentă I. E. depune la dosar o cerere prin care solicită acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei.
Curtea aduce la cunoștința părților prezente că față de dispozițiile tranzitorii definite de art.15 alin.1 din Legea 255/2013 și de dispozițiile imperative ale art.10 alin.2 din Legea 255/2012 s-a recalificat calea de atac din contestație în apel și pune în discuția părților excepția privind inadmisibilitatea căii de atac.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției și respingerea ca inadmisibil a apelului declarat de petenta I. E. împotriva sentinței penale nr.207/14 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, hotărârea este definitivă și nu mai poate fi reformată într-o cale extraordinară de atac.
Petenta-apelantă I. E. personal având cuvântul consideră că în mod greșit nu i s-a acordat cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 2.000 lei care reprezintă onorariu de avocat și precizează că nu a fost întrebată cu privire la aceste cheltuieli deoarece dezbaterile au fost ample.
Intimatul E. V. personal având cuvântul, declară că lasă la aprecierea instanței dar arată că este de acord cu admiterea excepției invocate din oficiu de instanță.
Intimatul S. C. având personal cuvântul, solicită respingerea căii de atac.
Intimatul D. M. având personal cuvântul, solicită respingerea căii de atac.
Intimatul M. M. având personal cuvântul, solicită respingerea căii de atac.
CURTEA:
Asupra apelului penal de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr.207/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în baza disp.art.15 alin.1 din Legea 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de Procedură Penală raportat la disp.art.278/1 alin.1 si 8 litera b Cod Procedură Penală (legea veche) s-au admis plângerile formulate de petenții I. B., I. E., I. N. și I. V., toți domiciliați în ., în contradictoriu cu intimații E. V., S. C. M., D. M. și M. M., împotriva Rezoluției nr.265/P/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, menținută prin Rezoluția nr. 923/II/2/2013 a P. Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
S-au desființat rezoluțiile precizate mai sus și s-a trimis cauza Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova pentru a dispune începerea urmăririi penale față de intimații D. M., fiul lui V. și M., născut la data de 25.11.1955, în localitatea P., județul Iași, domiciliat în Ploiești, . ..B ., M. M., fiul lui D. și I., născut la data de 8.03.1956, în localitatea Rîșca, județul Suceava, domiciliat în localitatea Ploiești ., .,., E. V., fiul lui P. și G. născut la data de 26.07.1965 în ., domiciliat în localitatea P., ., ., apartament 1, județul Prahova și S. C. M., fiul lui Z. și M., născut la data de 24.04.1968 în ., domiciliat în Ploiești, . B, județul Prahova sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la omor calificat, prev. si ped. de disp.art. 26 c.p. rap.la disp.art.174-176 litera c cod penal (legea veche), cu corespondent în legea nouă în art.48 cod penal raportat la disp.art. art.188 -189 litera e cod penal cu aplicarea disp.art.5 Cod Penal, urmând ca motivele pentru care se trimite cauza procurorului și faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și mijloacele de probă să fie indicate în considerentele prezentei sentințe.
S-a luat act că petenții nu au solicitat cheltuieli judiciare de la intimați.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin plângerea înregistrată pe rolul instanței sub nr._ petenții I. V., I. B., I. E. și I. N., toți domiciliați în ., au formulat plângere împotriva rezoluției nr.265/P/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, menținută prin Rezoluția nr. 923/II/2/2013 a P. Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
In motivarea plângerii petenții au arătat că sunt nemulțumiți de modul în care s-a desfășurat ancheta, nu s-a avut în vedere decizia privind examinarea aspectelor criticate în hotărârea CEDO, iar familia victimei dorește să se stabilească adevărul în cauză.
Astfel, au arătat că la momentul când victima a fost introdusă în Arestul IJP Prahova pentru executarea unei sancțiuni contravenționale de 40 de zile, la controlul medical efectuat s-a stabilit că acesta prezenta leziuni mai vechi și că se află într-o stare de confuzie accentuată, urmare consumului frecvent de băuturi alcoolice.
Mai mult medicul care a examinat victima efectua acest consult pentru prima dată, iar victima se afla de asemenea pentru prima dată într-un loc de deținere astfel că sintagma „consum frecvent” nu se justifică.
De asemenea, au mai aratat că prin rezoluția Parchetului M. Ploiești, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați și care a fost infirmată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a hotărârii CEDO din data de 25.01.2011 apreciază că urmărirea penală trebuia refăcută și nu reanalizate probele existente în dosar, mai mult, în raport de fișa medicală a medicului de familie se impunea efectuarea unei expertize medico-legale care să precizeze diagnosticul corect.
Totodată, au arătat că motivarea privind faptul că arestul era suprapopulat iar gardienii nu au putut face o supraveghere corespunzătoare nu își găsește justificarea, întrucât supravegherea ce trebuia efectuată de aceștia consta în deschiderea vizetei la anumite intervale de timp indiferent de numărul deținuților din aceste camere.
În continuare, au mai arătat că nu s-a stabilit motivul pentru care victimei nu i s-au făcut investigațiile medicale prescrise de medic, mai mult gardienii cunoșteau starea gravă a stării de sănătate a victimei, în opinia sa apreciază că un deținut bolnav nu se introduce în celula de arest ci este ținut în dispensarul arestului.
De asemenea au arătat că medicamentele ce trebuiau administrate victimei au fost încredințate deținutului șef de cameră fără să se verifice dacă era respectată doza și intervalul de timp la care trebuiau administrate, existând astfel posibilitatea ca acesta să i le administreze pe toate odată și să se ajungă la doza letală și poate chiar administrarea necorespunzătoare a medicamentului să aibă o contribuție majoră la decesul victimei.
Au mai arătat totodată, că D. V. a negat constant comiterea faptei indicând altă persoană care fiind cea care a lovit victima respectiv D. F., unii martori și-au modificat poziția în instanță, astfel că ancheta penală este precară lăsând dubii asupra situației de fapt și a vinovăției celor implicați și în consecință se impunea a fi refăcută.
De asemenea victima a fost lovită și de polițiștii care l-au ridicat de la domiciliu și la introdus în arest lucru care nu a fost investigat, mai mult ancheta nu lămurește de ce un condamnat definitiv era deținut într-un loc destinat arestaților preventiv sau celor care se aflau în curs de cercetare penală, legea executării pedepselor prevăzând clar că, condamnații definitivi trebuiau deținuti separat de arestații preventiv, iar sancțiunile contravenționale se execută separat de pedepsele penale.
Totodată, au arătat că nu s-a avut în vedere că la raportul de dimineață victima pentru a face față raportului era susținut de brațe de alți doi deținuți, mai mult, seara gardienii au văzut victima culcată pe o pătură, s-au mulțumit cu răspunsul că acesta doarme deși acesta era în comă, aceștia știau că deținutul are probleme grave de sănătate și că i se administrează tratament prescris de medicul psihiatru însă nu au avut nicio reacție, nu au intrat în alertă, nu au întrebat ceilalți deținuți de cât timp doarme și nici nu au observat că acesta este cianotic la față.
Petenții au solicitat admiterea plângerilor ,desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale.
În dovedirea plângerii sale petenții au depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Instanța din oficiu a dispus atașarea dosarelor de urmărire penala,respectiv 265/P/2012 si 923/II/2013 ale Parchetului de pe lânga Tribunalul Prahova.
De asemenea, instanța a solicitat și a fost atașat la dosarul cauzei și dosarul penal nr. 4195/2003 al Tribunalului Hunedoara în care s-a pronunțat soluția de condamnare a autorului infracțiunii de omor ,față de victima I. M. .
Examinând actele si lucrările dosarului cat si înscrisurile depuse cu ocazia soluționării in fond a plângerilor, instanța de fond a apreciat că acestea sunt întemeiate, așa cum se va arăta în continuare:
Prin rezoluția din 26.06.2012 pronunțată în dosarul 265 /P/ 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus în temeiul art. 228 al.4 C.p.p., rap. la art. 10 lit. d C.p.p. neînceperea urmăririi penale față de intimații D. M., M. M., E. V. și S. M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la omor deosebit de grav, prev. de art. 26 Cp. rap. la art. 174-176 lit. c Cp.
Împotriva acestei soluții petenții au formulat plângeri care au fost conexate ,iar prin Rezoluția nr. 923/II/2/2013 acestea au fost respinse ca neîntemeiate de Primul Procuror al Parchetului de pe langa Tribunalul Prahova.
Ambele soluții au fost criticate de către petenți care au arătat că, întrucât personalul din cadrul Arestului I.P.J.Prahova nu a luat măsurile necesare pentru a asigura protecția persoanelor aflate în custodia statului ( în executarea unor pedepse ), deși li s-a cerut de către victima I. M., persoana lovită de alți deținuți să intervină .
De asemenea, petenții apreciază că deținuții care au lovit victima au fost instigați de agenți să îl lovească, iar aceste fapte trebuie sancționate prin trimiterea în judecată, fiind necesar a se relua demersul judiciar oficial al tragerii la răspundere penală.
De asemenea au arătat că medicii au opinat pentru tratament la unități sanitare din București, victima a fost dusă din unitate în unitate, între Ploiești și București ,membrii familiei nu au cunoscut situația creată, iar tratamentele la care a fost supus au fost inumane .
Făcând analiza probatoriilor existente la dosar procurorul care a efectuat urmărirea penală a reținut următoarele:
La data de 12.03.2002 I. M. a fost introdus în Arestul I.P.J. Prahova în vederea executării unei pedepse de închisoare contravențională de 40 zile.
La controlul medical efectuat cu ocazia introducerii în Arest s-a reținut că prezintă leziuni și traumatisme vechi și este într-o stare de confuzie accentuată urmare a consumului frecvent de băuturi alcoolice.
Victima I. M. a fost încarcerat la cam.36 împreună cu persoane cercetate pentru comiterea de infracțiuni, unde șef cameră a fost numitul D. F..
La data de 13.03.2012 I. M. a primit tratament anticonvulsiv întrucât suferea crize de sevraj alcoolic.
S-a reținut că urmare a comportamentului său în sevraj I. M. a „deranjat" celelalte persoane lipsite de libertate din camera 36 și D. F. a încercat să-1 liniștească aplicându-i mai multe lovituri cu pumnii peste față și corp.
Având în vedere leziunile suferite, precum și comportamentul în sevraj, în noaptea de 15/16.03.2002 I. M. a fost prezentat la Spitalul Județean Ploiești - Secția Neurochirurgie pentru consult și îngrijiri medicale.
Întrucât personalul medical de specialitate nu a indicat internarea pacientului într-o unitate medicală I. M. a fost reîncarcerat însă lucrătorii de poliție, au dispus plasarea acestuia în cam.3, tot între persoane urmărite penal pentru comiterea de infracțiuni, șef cameră fiind D. V., fratele sus-numitului D. F..
S-a mai reținut că imediat după introducerea în cameră, I. M. a intrat în conflict cu persoanele lipsite de libertate și D. V. i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în față și 1-a lovit cu picioarele peste corp după care introdus cu forța sub pat, unde într-o stare de somnolență profundă a rămas pe parcursul întregii zile de 16.03.2002.
La apelul din dimineața zilei de 16.03.2002 I. M. a fost sprijinit de doi codeținuți pentru a putea menține ortostatismul.
În dimineața zilei de 17.03.2002 având în vedere starea de sănătate a numitului I. M., D. V. a anunțat lucrătorii de poliție din cadrul Arestului I.P.J. Prahova care au procedat la transferul acestuia la Spitalul de Urgență Ploiești și ulterior la Spitalul de Urgență Floreasca București unde la data de 21.03.2002 a decedat.
Raportul medico-legal efectuat în cauză a arătat că I. M. decedat urmare a leziunilor suferite în urma agresiunii fizice comise la 16.03.2002.
Pentru faptele comise D. V. a fost trimis în judecată de P. de pe lângă Tribunalul Prahova.
În privința lucrătorilor de lucrătorii de poliție din cadrul Arestul I.P.J. Prahova prin procesul-verbal din 17.03.2002 P. M. Ploiești s-a autosesizat și a format dosarul penal nr.l71/P/2002.
Prin rezoluția din 27.06.2002 P. M. Ploiești s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de gardienii subofițeri D. M. M. M., E. V. și S. M. pentru art.249 Cp.
Urmare a Hotărârii CEDO din 25.01.2011 în cauza I. și alții împotriva României, P. de pe lângă înalta Curte de Casației Justiție a reanalizat dosarul întocmit de P. M. Ploiești și prin ordonanța nr.200/C/11 a infirmat, în parte, ca nelegală soluția neîncepere a urmăririi penale și a dispus cercetarea celor patru gardieni subofițeri sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art.26-174,176 lit.c Cp. complicitate realizată prin neîndeplinirea obligației de supraveghere a deținutului I. M..
În motivarea acestei soluții s-a arătat că CEDO a reținut în hotărârea sa, faptul că ancheta desfășurată de P. M. Ploiești nu a fost efectivă întrucât procurorii parchetul militar sunt supuși principiului subordonării ierarhice deși conform art.132 din Constituție, întreg Ministerul Public este supus controlului ierarhic și se află sub autoritatea Ministerului Justiției.
Deasemeni, s-a reținut că reclamanții nu au beneficiat de posibilitatea
reală și efectivă de a contesta soluția de neîncepere a urmăririi penale față de gardieni, însă la dosar există petiții adresate în anul 2002 Președintelui României, P.-Ministrului și Procurorului General al României de persoanele aparținătoare care solicită reexaminarea soluției.
S-a mai reținut în motivarea acestei soluții de către Procurorul General al României că în cauza complicitatea gardienilor poate exista sub forma unor contribuții morale sau prin sprijinirea cauzalității fizice prin crearea unor condiții favorabile comiterii infracțiunii de omor deosebit de grav de către deținutul șef de cameră D. V..
S-a mai arătat că acest gen de complicitate poate fi reținută urmare a unor acțiuni(complicitate comisivă) sau inacțiuni(complicitate omisivă) precum si faptul că esențial, în toate aceste variante este latura subiectivă, care poate fi numai intenția sub cele două forme directă sau indirectă, adică persoana în cauză să fi cunoscut sau să-și dea seama că prin acele acte contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
S-a mai reținut de procurorul de caz următoarele:
Arestul I.P.J. Prahova avea o capacitate de 33 camere prevăzute cu 88
de paturi iar la data de 16.03.2002 se aflau în custodie 201 persoane din care 4 sancționate contravențional(2 bărbați și 2 femei).
Se reține că în aceste condiții fortuite era evident că personalul polițienesc nu a putut asigura separarea persoanelor lipsite de libertate conform criteriilor de separațiune, ce țin cont de gravitatea faptei comise, iar plasarea numitului I. M. la camera 36 s-a realizat funcție de gradul momentan de aglomerare a camerelor, reținându-se că în aceasta camera deși s-au comis violențe fizice asupra victimei, acestea nu au fost de amploare și intensitate de natură a-i pune viața în pericol.
S-a mai reținut că lucrătorii de poliție observând starea de sănătate numitului I. M. nu este corespunzătoare, în noaptea 15/16.03.2002, în jurul orelor 02,00 au hotărât prezentarea acestuia la o unitate medicală din afara sistemului carceral, respectiv Spitalul I Urgență Ploiești - Secția neurochirurgie.
Prezentarea deținutului la un medic de specialitate a fost determinată de agitația sa psihomotorie specifică unei persoane în sevraj alcoolic și subsidiar pentru leziunile suferite urmare a violențelor fizice coral asupra sa.
În noaptea de 15/16.03.2002 în schimbul III erau de serviciu subofițerii de poliție D. M.(șef schimb), M. M., Enes V. și S. M., iar inițiativa prezentării deținutului pentru control medical a aparțin subofițerului E. V. și după raportarea ierarhică s-a aprobat deplasarea cu escortă.
S-a mai arătat că schimbarea camerei de detenție a fost explicată în mod credibil lucrătorii de poliție care au arătat că, pe de o parte deținuții de la cam. 36 nu se putuseră odihni în nopțile anterioare și există o stare încordată conflictuală cu I. M. iar pe de altă parte această cameră se afla aproape de "Corpul de Gardă" și deținutul putea fi mai ușor supravegheat chiar dacă în fapt acest lucru nu s-a realizat.
S-a reținut de asemenea că prin sentința penală nr. 167/2004 a Tribunalului Hunedoara, decizia penală nr.297/A/2004 a Curții de Apel A. I. decizia penală nr.288/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe un amplu material probator s-a stabilit că în noaptea de 15/16.03.2002 după introducerea victimei în camera 3, D. V. a lovit-o de multe ori cu pumnii în față și cu picioarele peste cap și corp, producându-i leziuni care au condus la deces.
S-a mai arătat că violențele au fost comise în cadrul unui conflict spontan victima având o atitudine injurioasă față de codeținuți și nerespectând „condițiile impuse de șeful de cameră de a nu atinge pereții proaspăt zugrăviți.
În motivarea soluției de neîncepere a urmăririi penale față de intimați procurorul de caz a reținut că acest conflict născut spontan și derulat în scurt timp (circa 2 minute conform declarațiilor martorilor în cauză) nu a putut fi prevăzut de lucrătorii de poliție și cu atât mai puțin au urmărit sau acceptat urmările care s-au produs.
În sensul arătat, aprecierile subiective ale persoanelor lipsite de libertate conform cărora lucrătorii de poliție puteau auzi cu ușurință zgomotul conflictului din camera 3 și că au dovedit superficialitate în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu pot fi preluate și însușite în cauză, urmând a fi avut în vedere și faptul că acest conflict s-a derulat relativ rapid iar agenții de poliție aveau în supraveghere 33 de camere.
S-a mai arătat cu privire la inculpatul D. V. (ca de altfel și alți șefi de cameră) mențineau ordinea și disciplina în spațiul de detenție întrebuințând violențe fizice, iar acest aspect ținea de o cultură penitenciară din momentul respectiv și nu privea în mod special camera 3. În același sens trebuie privit și faptul că D. V. distribuia medicamente și a existat permanent o grijă a deținuților din camera 3 ca lucrătorii de poliție să nu afle de situația existentă în cameră.
S-a mai reținut că la raportul de dimineață din 15.03.2002 I. M. a fost sprijinit pentru a sta în picioare de doi deținuți iar ulterior pentru că se murdărise urmare a necesităților fiziologice l-au spălat și l-au îmbrăcat cu haine din propriul cazarmament, iar această situație este un indiciu important că nu a existat o înțelegere între gardieni și deținuți în ce privește comiterea infracțiunii de omor asupra victimei I. M..
La apelul din seara zilei de 15.03.2002 lucrătorii de poliție au întrebat deținuții din camera 3 care e situația lui I. M. care era întins pe podea pe o pătură și au fost informați că „doarme", iar faptul că deținutul era întins jos, pe podea, pe o pătură nu putea evident să trezească suspiciuni în condițiile unei cronice supraaglomerari.
S-a mai arătat că instanțele care l-au judecat pe D. V. au reținut că omorul a fost comis a fost comis și urmare conduitei culpabile a gardienilor și personalului medical din cadrul Arestului I.P.J. Prahova însă niciuna din cele trei instanțe nu a reținut ca având relevanță penală această atitudine.
In final, s-a conchis că deși era evident că o persoană lipsită de libertate a fost agresată fizic în Arestul I.P.J. Prahova și urmare a leziunilor suferite a decedat, supraveghea efectuată de lucrătorii de poliție nu a fost corespunzătoare însă din actele dosarului nu rezultă date conform cărora, sub raportul laturii subiective aceste acțiuni și inacțiuni au avut ca scop urmărit sau acceptat înlesnirea acțiunii numitului D. V. de ucidere a codeținutului I. M..
Analizând plângerile petenților, primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a reținut că procurorul de caz i-a audiat pe agenți si au fost verificate declarațiile date la judecata în fond și căile de atac cu privire la fapta de omor comisă de inculpatul D. V., condamnat pentru omor deosebit de grav prin sentința penală 167/2004 a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă .
De asemenea, au fost analizate pentru corecta stabilire a situației de fapt și înscrisurile depuse în faza de urmărire penală privind administrarea locului de deținere în care s-a aflat victima I. M., dar și acte medicale întocmite la unitățile sanitare unde aceasta a fost prezentată ori internată în perioada dintre agresarea sa și data decesului (15/16.03.2002 și 21.03.2002).
În cauză nu au putut fi identificate probe certe care să fundamenteze începerea urmăririi penale față de cei patru făptuitori pentru complicitate la omor deosebit de grav, respectiv a rezultat că agenții au efectuat supravegherea unui mare număr de deținuți în condițiile existente la acel moment și necontestate: un loc de arest supraaglomerat, lipsa semnalării de către deținuți în timp util a agresiunii ( de altfel derulate într-un timp foarte scurt, de doar două minute ) . Nu s-au administrat probe certe că victima ar fi cerut agenților de penitenciar să îl scoată din camera de arest în care a fost agresat și aceștia ar fi refuzat sau întârziat luarea unei măsuri .
S-a concluzionat că omisiunile agenților de a interveni nu pot fi puse in legătura directa cu acțiunea agresorului, motive pentru care s-au respins plângerile formulate de către petenți.
Instanța de fond, analizând probatoriile existente la dosar susținerile părților, cât si înscrisurile depuse de aceștia, a reținut că în cauză se impune începerea urmăririi penale față de intimați sub aspectul infracțiunii pentru care au fost cercetați pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
La data de 25 ianuarie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea sa în cauza I. și alții împotriva României (hotărâre rămasă definitivă la data de 25 aprilie 2011) prin care a constatat încălcarea articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viață, atât sub aspect material, cât și procedural.
Petenții I. B., I. N. și E. D. au invocat încălcarea articolului susmenționat, arătând faptul că autoritățile naționale nu au luat toate măsurile necesare pentru a proteja viața fiului și, respectiv, a fratelui lor, I. M., și nici nu au efectuat o anchetă efectivă în legătură cu cauzele decesului acestuia.
În motivarea hotărârii sale, Curtea Europeana a reținut că I. M. a fost introdus la data de 12 martie 2002 în arestul Inspectoratului Județean Prahova în vederea executării unei pedepse de închisoare contravențională de 40 zile, aplicată de instanța judecătorească prin înlocuirea amenzii în cuantum de 800.100 lei vechi (aproximativ 20 euro la data faptelor), pe care acesta nu o plătise.
Din probatorii rezultă că înainte de a fi încarcerat, I. M. a fost supus unui control medical în urma căruia s-a stabilit că acesta prezenta un traumatism cerebral vechi hematom mediu la nivelul toracelui, aflându-se într-o stare accentuată de confuzie.
S-a reținut că I. M. consuma în cantități mari și în frecvent băuturi alcoolice, apreciindu-se însă că, în ciuda acestor aspecte, acesta este apt de a fi încarcerat.
La data de 13 martie 2002, la o zi după ce a început regimul de detenție I. M. a suferit o criză de sevraj alcoolic, medicul Inspectoratului de Poliție a Județului Prahova prescriindu-i un tratament anticonvulsiv care i-a fost administrat de către codeținuți și gardieni.
Victima a fost încarcerat inițial în camera nr. 36, alături de alte 14 persoane arestate sau condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni grave de violență (tâlhărie, omor sau viol). Acesta a fost lovit de șeful de cameră D. F., condamnat la pedeapsa închisorii de patru ani pentru șantaj și de ceilalți codeținuți, fără ca gardienii, plasați în imediata apropiere a celulei să intervină în acest incident.
Urmare leziunilor suferite, I. M. a fost prezentat în noaptea de 15/16 martie 2002 la Spitalul Județean Ploiești, unde s-a constatat faptul că acesta prezenta numeroase echimoze la nivelul toracelui, al feselor și al ochilor. Cu acestea și în absența efectuării unei examinări neurologice sau unei encefalograme, recomandate de medici, în cursul zilei de 16 martie 2002, I. e M. a fost readus în arest, fiind încarcerat în camera nr. 3 unde șef de camera D. V. (fratele șefului de cameră din celula r r. 36), condamnat pentru omor la pedeapsa de nouă ani închisoare.
După introducerea sa în camera nr. 3, I. M. a fost lovit de D. V. și de către alți deținuți fără ca gardienii să intervină în a incident, deși camera acestora era plasată în imediata apropiere a celulei nr. 3.
Urmare leziunilor suferite, I. M. a rămas mobilizat sub pat aflându-se într-o stare de inconștiență, astfel că, în ziua următoare, acesta avut nevoie de ajutorul altor doi codeținuți pentru a se prezenta la apel, fiind lovit din nou de D. V. și introdus cu forța sub pat.
Din declarațiile codeținuților a rezultat că acesta i-a administrat medicamentele lui I. M. pentru a-i calma crizele de sevraj, urmând instrucțiunile gardienilor în acest sens.
În cursul zilei de 16 martie 2002, I. M. s-a aflat într-o stare de somnolență profundă, stând culcat, având probleme respiratorii și prezentând culoare cianotică la nivelul feței.
Gardienii au deschis de mai multe ori ușa celulei, întrebându-1 pe D. V. dacă I. M. se simțea bine, iar acesta le-a răspuns că „l-a calmat", aspect care a stârnit amuzamentul acestora, care nu au verificat afirmațiile șefului de celulă.
În noaptea de 16/17 martie 2002, I. M. a rămas imobilizat în aceeași poziție, fără ca nimeni să se îngrijoreze cu privire la situația sa și fără a primi îngrijiri medicale.
În dimineața zilei de 17 martie 2002 s-a procedat la transferarea acestuia la Spitalul de Urgență din Ploiești, unde medicii au reținut că I. M. prezenta multiple contuzii hemoragice și fracturi la nivelul cutiei craniene, precum și edem cerebral difuz. Având în vedere gravitatea leziunilor, acesta a fost transferat la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde I. M. a decedat la data de 21 martie 2002.
Din analiza raportului de autopsie reiese că decesul lui I. M. a intervenit ca urmare a loviturilor repetate aplicate victimei cu un corp dur, lovituri care puteau data din 16 martie 2002.
Inculpatul D. V. a fost trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prin rechizitoriul nr.359/P/2002 din 28 noiembrie 2002 iar prin sentința penală nr.167/2002 a Tribunalului Hunedoara, astfel cum aceasta a fost modificată prin exercitarea căilor de atac, s-a dispus condamnarea inculpatului D. V. la pedeapsa închisorii de 18 ani pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav (art.174-176 lit.c Cod penal), reținându-se că acțiunile acestuia au condus la decesul numitului I. M..
De menționat că prin soluția sa Curtea Europeană a reținut atât încălcarea articolului 2 din Convenție sub aspect material, reținând ca autoritățile penitenciare cunoșteau dependenta alcoolica a victimei si puteau prevede in mod rezonabil,consecințele consumului de alcool, element esențial cu privire la încarcerarea dintr-o celulă sau alta, cât și sub aspect procedural în sensul ca ancheta efectuata de autoritățile naționale nu a fost efectivă.
Având în vedere practica constanta a Curții Europene a drepturilor Omului cu privire la necesitatea efectuării în astfel de situații a unor anchete oficiale și efective, precum și datoria autorităților penitenciare de a proteja integritatea fizica a deținuților și de a supraveghea persoanele private de libertate si a împiedica să fie aduse atingere integrității fizice a acestora, instanța de fond a apreciat că în cauză pentru a se stabili dacă a existat sau nu un ajutor material sau moral din partea intimaților dat autorului comiterii infracțiunii de omor, respectiv D. V.,așa cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat de către Tribunalul Hunedoara, prin sentința definitivă la care s-a făcu referire mai sus.
În concret, s-a apreciat că urmează a se stabili următoarele împrejurări faptice:
- de ce nu a intervenit nici unul dintre subofițerii de serviciu atunci când țipetele victimei se auzeau de pe hol,urmare loviturilor primite din partea inculpatului D. V., întrucât martorii Fatu V. a arătat că “ țipetele lui I. M. puteau fi percepute de pe hol și nici unul dintre subofițeri nu a dat importanță acestui lucru și nici nu a intervenit în vreun fel, respectiv nu au deschis vizeta să vadă ce se întâmplă în interior”, iar martorul S. G. a precizat că “vizeta de la camera era deschisă inclusiv pe timp de noapte iar din arest se putea auzi orice zgomot, cu atât mai mult cu cât camera respectivă era situată lângă biroul șefului de schimb”.
Pe aceste aspecte urmează a fi reaudiați martorii arătați si confruntați cu intimații, pentru stabilirea adevărului faptic.
- dacă intimații i-au spus inculpatului D. V. sa ia masuri de potolire a victimei în condițiile în care martorul M. Romi B. a arătat în declarația sa că a auzit când polițiștii i-au spus inculpatului să o potolească pe victimă și el este convins (martorul) că în mod cert loviturile s-au auzit cu atât mai mult cu cât era noapte si pe arest orice zgomot este amplificat.
Lămurirea acestei situații prin reaudierea acestui martor și confruntarea sa cu intimații și alți martori care vor rezulta din cercetare se impune mai ales pentru faptul că acesta a mai afirmat că vizeta a rămas deschisă până dimineața, victima sângera la una din urechi dimineața, având leziuni vizibile și la față, iar polițiștii nu au discutat cu victima si au preferat să-l întrebe pe D. V. cum se simte aceasta din urmă.
În sensul celor arătate, urmează a se stabili ce măsuri au luat intimații în condițiile în care leziunile provocate victimei au fost vizibile cu ocazia efectuării apelului, iar martorul M. Romi B. a afirmat că nici un lucrător de politie nu s-a interesat de starea deținutului si nici nu au încercat să-l miște pentru a stabil pentru a stabili din ce motiv se află în acea poziție.
Sub aspectele arătate, urmează a fi reaudiați si martorii S. A. care a văzut-o pe victima prezentând semne vizibile de agresiune cat si martorii A. C., care a declarat că vizeta a fost deschisă în noaptea respectiva, iar încăperea unde a avut loc . era situata lângă biroul sefului de schimb, astfel încât pe timp de noapte se auzea orice zgomot, precum și martorul G. L. F., care a arătat “ că până la momentul apelului, de doua sau trei ori a fost deschisa vizeta si polițistul supraveghetor de serviciu a întrebat cum se simte deținutul I., dar i-a răspuns inculpatul D. V. “că-l va face bine” iar martorul a înțeles că acesta se referea la descurajarea victimei prin violență.
Același martor a mai arătat ca “ nici un polițist nu a intrat în camera pentru a constata în mod direct starea în care se afla victima, această situație urmând a fi lămurită prin reaudierea martorilor arătați, a intimaților și realizarea unor confruntări pentru a se stabili cu certitudine dacă în condițiile arătate intimații puteau si trebuiau să acționeze pentru a înlătura agresarea victimei, ori dimpotrivă a existat o înțelegere între intimați și inculpatul D. V. pentru “potolirea “ victimei ,situație care în final a dus la decesul acestuia.
De asemenea, urmează a se reaudia martorii D. F., F. N., D. I., Scorteanu C., C. I. și alți martori pentru a se stabili dacă agenții (intimații) s-au limitat doar la verificarea situației victimei prin intermediul șefului de cameră, fără a intra în celulă, în condițiile în care s-ar fi impus o atenție sporită din partea acestora, ținând seama de faptul că victima fusese deja agresată de către codeținuții în celula în care fusese anterior încarcerat, fiindu-i administrate si sedative de natura de a-i slabi capacitatea de a se autoapăra, iar autoritățile penitenciare au ales să o plaseze pe victima într-o celulă suprapopulată, pe care acesta trebuia să o împartă cu alți deținuți condamnați pentru infracțiuni de violentă, încălcându-se dispozițiile de la acea dată a Ordinului nr.0901/10 mai 1999 al Ministrului de Interne.
Organele de urmărire penală urmează a stabili pe baza declarațiilor date de martori a confruntărilor efectuate în cauza cât și a altor probatorii necesare stabilirii adevărului, dacă în speță a existat o complicitate morală a intimaților la realizarea elementului material a infracțiunii de omor deosebit de grav săvârșită de inculpatul D. V. în condițiile în care din probatoriile administrate până în prezent (declarații de martori) reiese că inculpatul beneficia de mai multe avantaje din partea gardienilor,care îi permiteau sa aibă asupra lui obiecte interzise, inclusiv obiecte cu potențial letal, ceea ce îl făcea de temut printre ceilalți deținuți, acesta administrând direct medicamente altor deținuți.
În concret, urmează a se stabili dacă a existat o omisiune a acestora de a interveni pentru a înlătura agresarea victimei de către inculpat și dacă victima a fost prezentată în timp util cadrelor medicale pentru a se evita decesul acesteia.
De asemenea urmează a se stabili daca suprapopularea carcerală existenta la momentul respectiv, îi dispensa pe gardieni (intimați) de obligația de a asigura o supraveghere efectivă, întrucât persoanele încarcerate sunt în întregime sub comanda autorităților și dată fiind aceasta vulnerabilitățile autorităților în mod efectiv a protejat-o pe victimă.
În raport de argumentele expuse pe larg mai sus instanța apreciază ca în cauză în condițiile în care victima se afla în custodia autorităților la data agresării acestuia acțiune care a condus la deces, se impune efectuarea unei anchete efective si eficiente atât cu privire la împrejurările morții deținutului I. M. cât si la stabilirea eventualelor persoane care l-au ajutat material sau moral pe inculpatul D. V. la acțiunea de ucidere a victimei I. M., și dacă printre aceste persoane s-au aflat, ori nu și intimații din prezenta cauză.
În vederea aflării adevărului cu privire la implicarea sau nu a intimaților sub aspectul „ajutorului material ori moral” dat inculpatului D. V. la uciderea victimei I. M., organele de urmărire penală vor administra orice alte probatorii prevăzute de legislația în vigoare, apreciate ca fiind necesare în cauză, astfel încât soluția ce urmează a fi dată în speță să fie rezultatul unei anchete oficiale și efective prin care să se lămurească toate aspectele și împrejurările la care s-a făcut referire mai sus.
Față de considerentele expuse anterior, instanța de fond în baza disp.art.15 alin.1 din Legea 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de Procedură Penală raportat la disp.art.278/1 alin.1 si 8 litera b Cod Procedură Penală (legea veche), a admis plângerile formulate de petenții I. B., I. E., I. N. și I. V., toți domiciliați în ., în contradictoriu cu intimații E. V., S. C. M., D. M. și M. M., împotriva Rezoluției nr.265/P/2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, menținută prin Rezoluția nr. 923/II/2/2013 a P. Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova .
Pe cale de consecință a desființat rezoluțiile precizate mai sus și va trimite cauza Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova pentru a dispune începerea urmăririi penale față de intimații D. M., M. M., E. V., și S. C. M. sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la omor deosebit de grav, prev. si ped. de disp.art. 26 c.p. rap.la disp.art.174-176 litera c cod penal (legea veche), cu corespondent în legea nouă în art.48 cod penal raportat la disp.art. art.188 -189 litera e cod penal cu aplicarea disp.art.5 Cod Penal, respectiv de complicitate la omor calificat, urmând a se efectua o ancheta efectivă si eficientă cu privire la faptele si împrejurările arătate pe larg mai sus, ce urmează a fi constatate prin mijloacele de probă indicate în considerentele prezentei sentințe, cât și prin orice alte probatorii pe care organul judiciar le va considera necesar a fi administrate potrivit legii în vigoare.
Instanța de fond a luat act că petenții nu au solicitat cheltuieli judiciare de la intimați, iar în privința cheltuielilor judiciare avansate de stat acestea urmează a rămâne în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentințe, la data de 15.04.2014, petenta I. E. a formulat cale de atac, intitulată contestație, în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor judiciare în sumă de 2.000 lei reprezentând onorariu avocat.
A susținut petenta că în mod greșit instanța de judecată nu a dispus obligarea intimaților la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat, conform chitanței . nr.029/09.12.2013 eliberată de Cabinetul Individual Avocațial care a acordat asistență juridică (fila 31 dosar apel).
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul curții de apel la 19 mai 2014, iar prin încheierea 3 iunie 2014 s-a dispus în baza art.15 alin.1 rap. la art.10 alin.2 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, recalificarea căii de atac din contestație în apel.
În acest sens, s-a observat din oficiu că soluția atacată a fost pronunțată în cazul situației tranzitorii definite de art.15 alin.1 din Legea 255/2013 și deci, față de dispozițiile imperative, ale art.10 alin.2 din Legea 255/2013 se impune recalificarea căii de atac din contestație în apel, sens în care s-a acordat termen de judecată în procedură contradictorie, respectiv în ședință publică și s-a dispus înregistrarea completului de judecată, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești .
Examinând calea de atac astfel recalificată, Curtea constată că, aceasta este inadmisibilă, după cum se va arăta în continuare:
După cum rezultă din conținutul și dispozitivul sentinței atacate, aceasta a fost pronunțată în baza art.15 alin.1 din Legea 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, dispoziții care stabilesc că „plângerile împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii noi, continuă să se judece de către instanțele competente potrivit legii vechi, conform regulilor prevăzute de aceeași lege.”
Fiind incidentă deci această situație tranzitorie privitoare la aplicarea normelor de procedură, curtea constată, așadar, că dispozițiile legale aplicabile sunt cele prevăzute în legea veche, instituindu-se prin această situșție tranzitorie o excepție de la regula activității legii procesual penale în timp.
Conform art.13 alin.1 Cod procedură penală adoptat prin Legea 135/2010 și aflat în vigoare de la 1 februarie 2014 „ legea procesuală penală se palică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la . și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii”.
Așadar, cum situația tranzitorie definită de art.15 alin.1 din Legea 255/2013 reprzintă o excepție de la regula activității imediate a legii procesual penale, se constată că examinarea admisibilității căii de atac prezente urmează a se efectua în rpaort de dispozițiile legii vechi, întrucât sentința atacată a fost pronunțată în cadrul situații tranzitorii susarătate.
Or, potrivit art.278/1 alin.11 cod procedură epnală din 1969, (normă de procedură sub imperiul căreia s-au declanșat raporturile de drept deduse judecății), hotărârea judecătorească pronunțată potrivit art.278/1 alin.8 cod procedură epnală este definitivă.
Prin urmare, curtea constată că prezenta cale de atac este exercitată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, în cadrul căreia legea nu prevede posiiblitatea formulării unei căi ordinare de atac, deoarece precizarea că hotărârea judecătorească pronunțată conform art.278/1 alin.8 cod procedură epnală din 1969 este definitivă, conduce în mod cert la concluzia inadmisibilității unei căi de atac în această materie.
În consecință, curtea constată că ne aflăm în câmpul de palicare al unei situații tranzitorii care exclude posibilitatea atacării soluției pronunțate în cadrul rpocedurii desfășurate potrivit art.278/1 cod rpocedură epnală, astfel încât prezenta cale de atac este inadmisibilă deoarece legea nu prevede posibilitatea exercitării ei, remediul procesual al situației invocate de petentă putând fi acela al pronunțării unei încheieri de înlăturare a omisiunii vădite de către instanța de fond.
Pentru aceste considerente, curtea va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de petenta I. E. împotriva sentinței penale nr. 207/14 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Văzând și disp. Art.275 alin.2 cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de petenta I. E. împotriva sentinței penale nr. 207/14 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Obligă apelanta petentă la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,astăzi, 23 iunie 2014.
Președinte, Judecător,
C. G. S. P. B.
Grefier,
M. M.
Fiind în concediu de odihnă
semnează
Primul grefier
Red.GC/MM
4 ex./07.07.2014
d.f._, Tribunalul Prahova
j.f. V.M.
operaator de date cu caracter personal
număr ntoificare 3113/2006
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 306/2014.... | Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... → |
|---|
