Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1173/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1173/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 20852/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8773/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1173
Ședința publică din data de 03.04.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Judecător N. R. I.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurentul I. R. A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul S. G. AL GUVERNULUI, având ca obiect „acțiune în răspundere patrimonială”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimatul a depus la dosar întâmpinare, la data de 27.01.2015, prin serviciul registratură al acestei secții, precum și faptul că acesta a solicitat soluționarea cauzei în lipsă, conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că prin întâmpinare s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
După luarea cauzei dar înainte de sfârșitul ședinței de judecată, se prezintă recurentul prin avocat P. Ș. A., ce depune la dosar note scrise și chitanță privind plata onorariului de avocat, căruia i se aduce la cunoștință că dosarul a rămas în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/19.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în temeiul prevăzute art. 406 NCPC, s-a luat act de cererea de renunțare la judecarea acțiunii formulată de reclamantul S. G. AL GUVERNULUI în contradictoriu cu pârâtul I. R. A..
S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că unul dintre principiile acțiunii civile este acela al disponibilității, în sensul că atât reclamantul, cât și pârâtul pot face acte de dispoziție cu privire la respectiva acțiune, acte al căror scop este în general oprirea procesului civil, fie în totalitate, fie cu privire la anumite capete ale cererii de chemare în judecată.
Astfel de acte sunt renunțarea la judecată, renunțarea la drept, achiesarea adică recunoașterea pretențiilor reclamantului și tranzacția.
Primele două sunt drepturi exclusive ale reclamantului în procesul civil.
Conform art. 406 NCPC, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
Renunțarea la judecata poate interveni în orice moment al judecății și orice fel de proces civil.
Ca act juridic, renunțarea la judecată este un act unilateral de voință, de aceea trebuie să fie necondiționat și trebuie să fie făcut de o persoană care are capacitate.
În cauză, se constată că manifestarea de voință a reclamantului a fost făcută printr-un înscris asumat prin semnătură și ștampila instituției, deci într-o formă simetrică cu cererea de chemare în judecată.
Deoarece nu există probe contrare, instanța prezumă relativ că voința reclamantului a fost liberă, neîndoielnică, neechivocă și lipsită de vicii, astfel că a luat act de renunțarea formulată de aceasta la judecata cererii de chemare în judecată de față.
În temeiul prevederilor art. 406 alin. 3 rap. la art. 451 și urm. NCPC, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
Aceasta deoarece renunțarea la judecată a fost determinată de un factor exterior voinței reclamantului, respectiv . Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice care exonerează inclusiv pârâtul în cauză de la plata oricărui debit față de angajator.
Nu s-a dovedit până la acest moment procesual nicio culpă procesuală a reclamantului care să atragă obligarea sa la plata unor cheltuieli care pot fi imputate doar dacă au fost determinate de un demers judiciar nefondat.
Nesoluționarea pe fond a cauzei nu permite instanței să verifice dacă demersul judiciar al reclamantului a fost fondat sau nu.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termen legal recurentul I. R. A..
În susținerea recursului arată că sediul materiei privind cheltuielile de judecată în caz de renunțare la judecată îl reprezintă prevederile art. 406 alin. 3 NCPC, interpretate sistematic cu prevederile art. 453 NCPC, care în această materie reprezintă norma de drept material.
Instanța de fond a pronunțat o sentință, care în privința cheltuielilor de judecată solicitate de către subsemnatul este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 406 alin. 3 NCPC.
Recurentul a apreciat că cerea sa de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi neîntemeiată, întrucât renunțarea la judecată a survenit la al patrulea termen, deci după ce cererea de chemare în judecată a fost comunicată. Așadar legea impune ca și criteriu temporal momentul comunicării cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, chiar dacă renunțarea la judecată se datorează unui factor exterior voinței reclamantului, respectiv . Legii 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, nedovedindu-se nicio culpă a reclamantului, instanța de judecată nu are prerogativa să facă astfel de distincții, dacă textul legii nu o face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Cu alte cuvinte, instanța nu are posibilitatea unei interpretări extensive a textului de lege alterând spiritul acestuia. Criteriul avut în vedere de legiuitor este restrictiv, forma verbală în articolul menționat fiind modul imperativ, instanța de judecată este obligată să aibă în vedere doar criteriul enunțat de textul de lege. Or, în cazul de față, potrivit art. 406 alin. 4 NCPC, renunțarea s-a putut face numai cu acordul pârâtului, dreptul de dispoziție cu privire la cheltuielile, astfel cum este firesc, aparține tot acestuia.
De asemenea, a apreciat recurentul că prin acordul dat, în ceea ce privește renunțarea la judecată formulată de către reclamant, a urmărit limitarea cheltuielilor de judecată, însă a solicitat, așa cum este just și echitabil, acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate până la acel moment (onorariu avocațial și de expert). Mai mult, recurentul a arătat instanței de recurs că în prezenta cauză au fost încuviințate probe care au generat anumite cheltuieli, fără să se pună în vreun fel problema unei culpe procesuale.
În aceste condiții a apreciat că este just, echitabil și întemeiat să fie acordate cheltuieli de judecată recurentului, interpretarea dată de instanța de fond textului de lege invocat fiind una ce excede rațiunii legii, dând, astfel sentinței atacate un caracter de nelegalitate.
Menționează că nu solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, aceasta fiind deja administrată în faza fondului.
Cercetând recursul declarat, Curtea constată că acesta este fondat.
Într-adevăr, art.406(3) din Noul Cod de procedură civilă consacră autonom obligația reclamantului de plată a cheltuielilor de judecată, când renunțarea s-a făcut după comunicarea acțiunii. Textul nu distinge după motivul desistării (care nu poate fi decât de ordin personal, câtă vreme nicio lege, -în speță a amnistiei fiscale-, nu poate obliga la aceasta, chiar dacă conținutul sau motivația ei ar fi alimentat – dar tot subiectiv, actul reclamantului), ori după culpa procesuală în promovarea unui demers nefondat (pentru simplul motiv, aprioric, că nici nu se ajunge la soluționarea fondului).
Singura condiție pe care norma specială evocată o presupune, ține de cererea pârâtului de a fi dezdăunat pentru cheltuielile de judecată deja avansate la momentul renunțării, situația în speță a onorariului achitat cu chitanța nr.503/22.05.2014, în valoare de 1000 lei, rezonabilă, pe media onorariilor practicate de avocați pentru acest gen de cauze, raportat la obiectul procesului și întinderea lui, problematica juridică și munca de depus de către apărător.
În consecință, în conformitate cu prevederile art.406(3) și printr-o aplicare corespunzătoare a art.498(1) raportat la art.496 din Noul Cod de procedură civilă la chestiunea cheltuielilor de judecată neacordate în caz de renunțare, Curtea va admite recursul și rejudecând cauza în limitele căii de atac, va modifica în parte sentința, în sensul de a obliga pe reclamant să plătească pârâtului suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată achitate cu titlu de onorariu avocat la fond.
În temeiul art.453(1) raportat la art.451(2) din același act normativ, va obliga pe intimată să plătească recurentului și cheltuilelile de judecată avansate în recurs, considerând însă valoarea de 500 lei, dintr-un total de 1000 plătit conform chitanței nr.517/03.04.2015, suficientă pentru a fi pusă în sarcina părții căzute în pretenții, pentru aceleași motive legate de obiectul recursului, miza și valoarea acestuia (adică 50% din întinderea obiectului reclamat), previzibilitatea soluției, dificultatea problematicii și angajamentul avocatului, în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul I. R. A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul S. G. AL GUVERNULUI.
Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că obligă pe reclamant să plătească pârâtului suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat achitat la fond.
Menține în rest sentința.
Obligă pe intimata să plătească recurentului cheltuieli de judecată în valoare de 500 lei, parte din onorariul de avocat avansat în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. G. C. D. E. O. N. R. I.
GREFIER,
N. C.
Red.I.N.R/07.05.2015
Tehnored.C.C./2 ex./ 07.04.2015
Jud.fond: C. F. I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 993/2015.... | Pretentii. Decizia nr. 1797/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
