Obligaţie de a face. Decizia nr. 1136/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1136/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 25607/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8233/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1136
Ședința publică din data de 03.04.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE D. E. O.
Judecător C. G. C.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelantul C. D., împotriva sentinței civile nr.7711 din data de 08.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul M. A. EXTERNE, având ca obiect „pretenții”.
Dezbaterile asupra cauzei de față au avut loc în ședința publică din data de 20.03.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 27.03.2015 și apoi la data de 03.04.2015 când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7711 din data de 08.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a fost respinsă cererea privind pe reclamantul C. D., în contradictoriu cu pârâtul M. A. Externe, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în calitate de angajat al pârâtului, reclamantul a fost trimis prin Ordinul MAE nr.1441/14.09.1993 în misiune permanentă la Ambasada României la Paris, începând cu data de 15.08.1993.
Din susținerile ambelor părți, instanța a mai reținut că, urmare a acestei numiri pe un post în străinătate, reclamantul a fost obligat să constituie o garanție materială în cuantum de 7.500 franci francezi, în temeiul Legii nr.22/1969.
Prin Ordinul MAE nr.1417/01.09.1997, începând cu data de 06.07.1997, reclamantul a fost rechemat în Centrala MAE, la Direcția Finanțe și Drepturi Personal.
Reclamantul a solicitat restituirea garanției prin două cereri înregistrate la pârât sub nr.9480/16.06.2004 și nr.5616/27.07.2012.
Prezenta cauză are ca obiect principal cererea reclamantului de restituire a garanției de 7.500 de franci francezi, depusă de reclamant ca urmare a trimiterii sale în misiune permanentă la Ambasada României la Paris, iar faptul că, pentru restituirea acestei garanții, pârâtul ar trebui să-i înmâneze reclamantului carnetul de depunere a garanției, reprezintă un simplu fapt material de predare, care nu poate constituie un capăt distinct de cerere.
Cum dreptul solicitat de reclamant are o valoarea pecuniară și este exprimat în bani, rezultă că dreptul solicitat de reclamant reprezintă un drept patrimonial, de creanță, în virtutea căruia reclamantul poate solicita restituirea sumei de bani, în cadrul termenului de prescripție.
Întrucât garanția solicitată de reclamant a fost constituită în virtutea relațiilor de muncă, stabilite între reclamant, în calitate de salariat și pârât, în calitate de angajator, rezultă că raporturilor juridice dintre părți li se aplică legislația specială a muncii, iar nu cea generală privind raporturile juridice civile.
Deoarece, reclamantul a fost trimis în misiune permanentă la Ambasada României la Paris în perioada 15.08._97, rezultă că termenul de prescripție pentru relațiile patrimoniale dintre părți este cel prevăzut de Legea nr.10/1972, act normativ care deși a fost abrogat începând cu data de 01.03.2003, prin art.281 alin.2 din Legea nr.53/2003, era în vigoare la data la desfășurării raporturilor juridice deduse judecății.
Potrivit art.176 alin.2 din Legea nr.10/1972: "Pentru orice pretenții bănești ale persoanelor încadrate în munca fata de unitate - prejudicii suferite sau drepturi neacordate - termenul de sesizare este de 3 ani de la data producerii pagubelor sau de la dată când drepturile trebuiau să le fie acordate".
Prin urmare, reclamantul ar fi putut solicita restituirea garanției de la fostul său angajator, în cadrul unui termen de prescripție special, de trei ani, care ar fi început să curgă de la dată când drepturile ar fi trebuit acordate, în cazul reclamantului, de la data rechemării sale în țară, respectiv de la data de 06.07.1997, termenul împlinindu-se la data de 06.07.2000, deoarece niciuna dintre părți nu a dovedit existența vreunui caz de întrerupere, sau de suspendare a termenului de prescripție în perioada 06.07._00.
Pe de altă parte, în situația cererii reclamantului nu sunt aplicabile dispozițiile art.23 alin.3 din Decretul nr.167/1958, întrucât, pe de o parte, aceasta este o lege generală în materia prescripției drepturilor civile, iar, după cum s-a arătat anterior relațiilor juridice dintre cele două părți li se aplică legea specială referitoare la conflictele de muncă, iar pe de altă parte, acest text de lege se referă la relațiile juridice stabilite între deponenți și instituțiile bancare, nu în cele care se stabilesc între salariați și angajatori. În plus, interpretarea reclamantului este eronată, întrucât alin.3 al art.23 din Decretul nr.167/1958 stabilește o derogare de la situația primelor două aliniate ale aceluiași articol, fără însă a stabili o situație de imprescriptibilitate cu privire la drepturile care fac obiectul textului legal, lor urmând a li se aplica prevederile generale referitoare la prescripție.
Nici discuțiile pe care reclamantul învederează că le-a avut în anul 2014 cu reprezentanții pârâtului, care de altfel nici nu au fost dovedite, nu ar putea reprezenta o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât, recunoașterea, ca și motiv de întrerupere a prescripției ar trebui să intervină în timpul curgerii termenului, iar nu după împlinirea lui. Or, după cum s-a arătat anterior, termenul de prescripție în privința drepturilor solicitate de reclamant s-a împlinit la data de 06.07.2000, fiind, prin urmare, împlinit la momentul discuțiilor din anul 2014.
Pentru aceste motive de fapt și de drept, întrucât termenul de prescripție pentru capătul principal de cerere s-a împlinit la data de 06.07.2000, iar drepturile accesorii referitoare la plata dobânzilor acordate de bancă urmează soarta dreptului principal, referitor la restituirea garanției, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins cererea, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul C. D..
În motivarea apelului, apelantul a susținut că potrivit art.23 al. ultim din Decretul nr.167/1958, dispozițiile aliniatelor precedente (referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru unele sume consemnate la instituțiile bancare) nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.
Nerespectând prevederile Legii nr.22/1969 cu modificările ulterioare, MAE nu a consemnat garanția la banca pe numele său, transformând caracterul cererii într-o acțiune cu caracter patrimonial și invocând în fața instanței prescripția dreptului material la acțiune.
MAE a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune numai în momentul în care a introdus acțiune în justiție.
Pârâta nu a invocat aceasta excepție nici în anul 2004, când a răspuns cererii apelantului prin adresa nr.EXI-1/_/08.07. 2004, anexata la prezentul apel, când a precizat că răspunsul privind restituirea garanției materiale va fi transmis după primirea clarificărilor de la organele de urmărire penală, nici în cadrul discuțiilor purtate la sediul MAE.
Prin nerespectarea prevederilor legale și invocarea unei prevederi legale (art.3 din Decretul 167/1958) neaplicabilă în opinia sa în acest caz, MAE îi produce un prejudiciu material, constând în valoarea garanției materiale și a dobânzilor legale.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
La pronunțarea sentinței apelate,instanța de fond a avut în vedere faptul că alin.3 al art.23 din Decretul nr.167/1958 deși stabilește o derogare de la situația primelor două aliniate ale aceluiași articol, nu stabilește însă și o situație de imprescriptibilitate cu privire la drepturile care fac obiectul textului legal, urmând a se aplica prevederile generale referitoare la prescripția extinctivă.
Potrivit dispozițiilor art.23 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice alte organizații socialiste, pe seama statului ori a organizațiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii.
Cu toate acestea când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiționată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, aceste sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului respectiv; dreptul la acțiune în acest din urmă caz se prescrie în termen de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat.
Potrivit dispozițiilor art.23 alin.3 din Decretul nr.167/1958 dispozițiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.
Garanția reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de către gestionar pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din activitatea sa,contractul de garanție materială fiind un contract subsidiar contractului individual de muncă,prin care salariatul care este gestionar se obligă să constituie o garanție materială potrivit Legii nr.22/1969 cu modificările ulterioare.
Față de natura sa juridică de garanție legală,aceasta este exceptată potrivit alin.3 al art.23 din Decretul 167/1958 de la termenul de prescripție de 3 ani.
Aceasta deoarece,a reține prescriptibilitatea cererii,ar presupune ca deponentul proprietar să rămână lipsit de suma constituită drept garanție,aprecierea caracterului prescriptibil al acestor drepturi având ca efect aplicarea prescripției extinctive asupra dreptului de proprietate al reclamantului și prejudicierea acestuia,care,cu bună credință a garantat pentru un eventual prejudiciu pe care l-ar fi produs angajatorului și,deși acest prejudiciu nu s-a produs,reclamantul nu-și mai poate utiliza sumele de bani consemnate.
Pe fondul cauzei urmează a se reține faptul că reclamantul a fost angajatul pârâtului în perioada 01.11._00,prin Ordinul ministrului afacerilor externe nr.1441/14.09.1993,începând cu data de 15.08.1993 reclamantul fiind trimis în misiune permanentă la Ambasada României la Paris în funcția de economist principal,post pe care a îndeplinit și sarcini ce implicau gestionarea fondurilor bănești,acesta fiind obligat astfel să constituie o garanție în numerar în sumă de 7500 Fr.fr.
Prin Ordinul ministrului afacerilor externe NR.1417/01.09.1997 reclamantul a fost rechemat în Centrala Ministerului A. Externe,reluându-și activitatea la Direcția Finanțe și Drepturi Personal iar la data de 22.02.2000 au încetat raporturile de muncă dintre părți.
Reclamantul s-a adresat cu o cerere instanței de judecată deoarece,chiar dacă raporturile de muncă dintre părți au încetat,pârâtul refuză să-i restituie garanția în numerar în cuantum de 7500 Fr.fr plus dobânda aferentă.
Conform art.16 din Legea nr.22/1969 cu modificările și completările ulterioare,garanția în numerar și dobânda aferentă pot fi ridicate de către gestionarul titular al carnetului de consemnare la încetarea contractului său de muncă sau la trecerea într-o funcție pentru care nu se cere garanție materială în situația în care nu a cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime,angajatorul fiind obligat în aceste cazuri să-i elibereze gestionarului,în termen de cel mult 10 zile carnetul de consemnare împreună cu o comunicare către instituția bancară în care să se arate că titularul are dreptul să ridice garanția.
Pârâtul recunoaște reținerea garanției în cuantumul pretins însă susține că nu poate restitui garanția materială întrucât reclamantul i-a cauzat o pagubă,deoarece la revenirea reclamantului din misiunea permanentă în străinătate la Ambasada României la Paris,prin Ordinul ministrului afacerilor externe nr.1488/16.09.1997, reclamantului i s-a imputat suma de 4730,60 Fr.fr reprezentând prejudiciu produs prin prezentarea la decontare a unor documente care nu îndeplineau cerințele stabilite de lege pentru înregistrarea în contabilitate.De asemenea,urmare a controlului efectuat la Ambasada României la Paris s-au constatat debite în sarcina reclamantului în sumă de_,65 Fr.fr,faptele reclamantului făcând obiectul dosarului de urmărire penală nr._/2000 la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București-Serviciul Cercetări Penale.
Aceste susțineri nu pot fi însă reținute,cât timp,prin decizia civilă nr.66/R din 19.01.2001 a Secției a III a Civilă a Tribunalului București Ordinul ministrului afacerilor externe nr.1488/16.09.1997 a fost anulat iar suma de_,65 Fr.fr a fost achitată de către reclamant,aspect ce rezultă din adresa MAE nr.C17/7576 din 10.07.2001,înscrisuri depuse la dosarul de fond.
Potrivit art.15 din Legea nr. 22/1969 cu modificările ulterioare, garanția în numerar va fi depusă de către agenții economici, autoritățile și instituțiile publice la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la bănci, într-un cont special al agentului economic, al autorității ori al instituției publice respective. Garanțiile în numerar depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la bănci se înscriu într-un carnet de consemnare pe numele gestionarului. Carnetul de consemnare va fi păstrat în casieria agentului economic, autorității sau instituției publice în favoarea căreia s-a constituit garanția.
Pentru garanția depusă în condițiile alin. 1, se acordă o dobândă anuală, stabilită de depozitarul garanției, care nu poate fi mai mică decât dobânda acordată pentru depozitele la termen pe un an.
Angajatorul nu a consemnat la CEC sau la vreo altă instituție bancară suma reținută de la fostul angajat cu titlu de garanție,în această situație intimatului revenindu-i obligația de restituire a respectivelor sume,reclamantul fiind îndreptățit la restituirea sumelor reținute și constituite drept garanții financiare la care se adaugă dobânda aferentă ,conform art.15 din Legea nr.22/1969.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va admite apelul, va anula sentința atacată și rejudecând va admite acțiunea și va obliga pârâtul să-i restituie reclamantului echivalentul în lei al garanției materiale în valoare de 7500 franci francezi, convertită în euro, la care se va adăuga dobânda legală de la momentul constituirii garanției și până la plata efectivă.
Va fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelantului privind obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată,în speță nefiind făcută dovada efectuării acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul C. D., domiciliat în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.7711 din data de 08.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2013, în contradictoriu cu intimatul M. A. EXTERNE, cu sediul în București, ., sector 1.
Anulează sentința atacată și rejudecând:
Admite acțiunea reclamantului.
Obligă pârâtul să-i restituie reclamantului echivalentul în lei al garanției materiale în valoare de 7500 franci francezi, convertită în euro, la care se va adăuga dobânda legală de la momentul constituirii garanției și până la plata efectivă.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea apelantului privind obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. E. O. C. G. C.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.Dact.: A.C./5 ex./18.05.2015/Jud. fond: V. S.
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 2121/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1256/2015.... → |
|---|
