Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 724/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 724/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 86/2/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi 78/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.724
Ședința publică din data de 06.03.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea J. R. împotriva deciziei civile nr.750 din data de 16.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._/3/2013 (număr în format vechi 802/2014), în contradictoriu cu intimata A. B. ROMANIA S.A., având ca obiect „contestație decizie de concediere”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: contestatoarea personal, și intimata prin avocat R. E. și avocat I. D., ce depun la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/22.01.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimata a depus la dosar întâmpinare, la data de 03.02.2015, iar contestatoarea a depus cerere precizatoarea și răspuns la întâmpinare, la data de 17.02.2015 și, respectiv la data de 02.03.2015, prin serviciul registratură al acestei secții.
Se procedează la legitimarea contestatoarei, datele de identificare fiind consemnate în caietul grefierului de ședință.
Curtea ia act de precizarea contestatoarei în sensul că prezenta cale de atac este întemeiată pe dispozițiile art.503 alin.2 pct.2 Cod procedură civilă. Totodată, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv combaterea motivelor contestației în anulare, cu referire și la inadmisibilitatea contestației în anulare, invocată prin întâmpinare.
Intimata, prin avocat R. E., solicită să se constate inadmisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că prin toate motivele invocate se tinde practic la o reevaluare a soluției pronunțate, soluție care este deja definitivă. De asemenea, solicită să se constate că prin toate argumentele aduse se fac referiri clare la probele administrate pe fondul cauzei ori, în ceea ce privește dispozițiile art.503 alin.2 pct.2 Cod procedură civilă noțiunea de eroare materială nu privește o greșită interpretare a instanței de fond asupra probatoriului administrat în cauză ci are în vedere acele erori materiale care sunt legate strict de aspectele formale ale judecății, deci nu legate de fondul cauzei. Din acest punct de vedere apreciază ca fiind inadmisibilă calea de atac promovată de contestatoare, întrucât se are clar în vedere o încălcare a principiului siguranței raporturilor juridice și se tinde, așa cum a mai spus, la o reevaluare a fondului cauzei.
Contestatoarea, personal, apreciază ca fiind admisibilă calea de atac pe care a formulat-o în temeiul dispozițiilor art.503 alin.2 pct.2 Cod procedură civilă întrucât soluția instanței de apel este rezultatul unei erori materiale. Astfel, instanța de apel a reținut caracterul real și serios al concedierii pe baza probatoriului administrat de intimată, și nu a observat, dintr-o eroare, că ea a administrat probele din care rezultă dovada contrară. Așa cum rezultă din motivare, instanța de apel a reținut tot probatoriul susținut de intimată, însă a menționat că ea nu a depus înscrisurile care să facă dovada contrară, ceea ce înseamnă că nu le-a văzut. Astfel, cu privire la alinierea structurii organizaționale A. B. Romania la structura A. B. G., arată că a depus la dosar corespondența din 09.03.2011 și 14.03.2011 (filele 77-86 ale dosarului de fond), iar cu privire la procesul de reducere a costurilor, arată că a făcut dovada contrară cu adresa nr._/_/03.10.2013 către Inspectoratul Teritorial de Muncă (filele 266-345 ale dosarului de fond). Apreciază că dacă instanța de apel ar fi văzut aceste înscrisuri, soluția ar fi fost cu siguranță în sensul celei date de Tribunalul București. Precizează că prin prezenta cale de atac nu încearcă rediscutarea modului în care instanța de apel a interpretat probele, ci încearcă să obțină o hotărâre legală care să se bazeze pe probele pe care le-a depus și pe care instanța de apel nu le-a observat. Solicită să se aibă în vedere și faptul că a fost una dintre persoanele care au construit A. B. Romania S.A. și că a fost angajata acestei bănci timp de 17 ani. Pentru toate aceste motive solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată, anularea deciziei civile contestate și soluționarea cauzei în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Intimata, prin avocat I. D., solicită respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, și în subsidiar, ca nefondată, și menținerea deciziei civile contestate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele expuse pe larg în conținutul întâmpinării.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată conform facturii pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9949/14.11.2013 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis contestația privind pe reclamanta J. R., în contradictoriu cu pârâta A. B. România SA; a anulat decizia nr.79/15.02.2013 emisa de intimata; a dispus reintegrarea contestatoarei in funcția si postul deținut anterior concedierii; a obligat intimata sa plătească contestatoarei o despăgubire egala cu drepturile salariale majorate, indexate si actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data desfacerii contractului individual de munca si pana la data reintegrării efective; a obligat intimata sa plătească contestatoarei suma de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr.79/15.02.2013 intimata a dispus, în temeiul dispozițiilor art.65 Codul muncii, concedierea contestatoarei determinată de desființarea locului de munca ocupat de aceasta, ca urmare a reorganizării instituției. În considerentele deciziei de concediere se reține faptul că în urma Hotărârii Comitetului Executiv nr.50/05.12.2012 precum și a Hotărârii Consiliului de Administrație nr.418/10.12.2012, Direcția Metodologie se desființează începând cu data de 01.01.2013 cu transferul atribuțiilor acesteia în cadrul Direcției Organizare sub forma Departamentului de Reguli, Regulament și Proceduri, postul de Director din Direcția Metodologie fiind desființat. Intimata mai reține că i s-a pus la dispoziție contestatoarei un post de referent de specialitate, post pentru care contestatoarea nu și-a dat acordul.
Între părți, începând cu data de 20.12.1995, s-a încheiat contractul individual de munca nr._/19.12.1995 în care se specifică funcția de funcționar bancar. Acest contract de muncă a fost modificat la data de 13.05.2009 de Actul Adițional din data de 27.05.2009 în care se modifica funcția în cea de Director.
La data de 12.12.2012 contestatoarea a primit Notificarea nr.5247/12.12.2012 fiind invitată să semneze un act adițional în care i se oferea poziția de referent specialitate în cadrul departamentului Buffer, începând cu data de 01.01.2013. Nesemnarea ofertei pentru un nou post nu atrage concedierea având în vedere că dispozițiile la care se face referire sunt măsuri unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.
În conformitate cu prevederile art.65 Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Desființarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăsește în organigramă acestuia ori în statul de funcții.
Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice sau transformări tehnologice, independentă de bună sau reaua credință a angajatorului.
Cauza este serioasă când se impune din necesități evidente privind îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea. Cauza serioasă este aceea care face imposibilă continuarea activității la un loc de muncă, fără pagube pentru angajator, excluzând-se însă plata salariului.
Conform art.272 Codul muncii, „Sarcina probei în conflictele de muncă îi revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Art.273 - Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgență, instanța fiind în drept să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia."
În speță, intimata nu a depus înscrisuri din care instanța să rețină caracterul real și obiectiv al desființării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate a avut loc desființarea locului de muncă ocupat de contestatoare, că desființarea a fost cauzată de restrângerea activității determinată de existența unor motive obiective fără legătură cu persoana salariatului, nu rezultă existența motivelor temeinice vizând restrângerea activității societății, existența unor studii, analizarea unor date sau indicatori etc., din care să reiasă caracterul necesar al desființării postului, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată, dorința Boardului A. B. AE de a avea aceeași structură organizatorică pentru toate entitățile din G., nesuplinind condiția caracterului obiectiv al desființării postului. Nu a fost prezentată instanței strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidențieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaților pentru îmbunătățirea activității, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului contestatoarei este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
Niciun înscris din cele depuse la dosar nu justifică necesitatea desființării postului contestatoarei și menținerea altor posturi din societate. Nu rezultă din probele administrate care au fost criteriile avute în vedere la desființarea posturilor, neputându-se aprecia în ce mod această măsura a condus la rentabilizarea societății.
Un post poate fi desființat dacă nu este indispensabil unei societăți, neputându-se nega dreptul acesteia de a face schimbări la nivel organizatoric, schimbări care implică inclusiv concedieri, însă, schimbările de structură trebuie să fie justificate, iar angajatorul să aibă ca prioritate protejarea salariatului, concedierea fiind o măsură ce se dispune motivat și doar în situația în care au fost epuizate celelalte mijloace care au ca scop rentabilizarea societății. În conformitate cu prevederile art.65 alin.1 din Codul Muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art.65 alin.2).
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
La fila 108 dosar fond s-a depus organigrama Direcției metodologie anterioară reorganizării și figurează 7 posturi ocupate și 4 posturi vacante. La fila 110 dosar fond s-a depus organigrama Direcției Organizare anterioară reorganizării și figurează 18 posturi ocupate și 4 posturi vacante. La fila 109 dosar fond s-a depus organigrama Direcției metodologie ulterioară reorganizării și figurează 24 posturi ocupate și 4 posturi vacante. Parata reclamanta aproba o nouă organizare și atribuțiile Direcției Metodologie sunt preluate de Direcția Organizare. Direcția Organizare preia tot personalul Direcției Metodologie, mai puțin pe contestatoare.
Contestatoarei i-a fost oferit postul de referent specialitate în cadrul Departamentului Buffer, post cu alte atribuții decât cele exercitate până atunci de contestatoare și cu un salariu mai mic (10.600 lei brut fata de 13.200 lei brut).
Analizând organigrama la nivelul unității anterioară reorganizării și cea ulterioara reorganizării, Tribunalul a reținut că în niciuna din aceste organigrame nu exista Departamentul Buffer, astfel încât reiese că intimata i-a oferit contestatoarei un post inexistent.
Mai mult decât atât, după reorganizarea unității și concedierea contestatoarei se observa că numai în cadrul departamentului Organizare (care a preluat personalul Departamentului Metodologie) sunt 4 posturi vacante: unul de referent de specialitate, unul de analist bancar și două de funcționar bancar, care nu au fost oferite contestatoarei și care nici nu au fost reduse.
În reorganizarea unității, angajatorul este dator să aibă în vedere protejarea salariatului, iar concedierea acestuia să fie dispusă de abia după epuizarea tuturor măsurilor de protecție socială. În măsura în care intimata a păstrat 4 posturi vacante (în Departamentul Organizare) pe care nu le-a ofertat către contestatoare și acesteia i-a oferit un post sub calificarea să într-un departament inexistent în schema de personal a intimatei, prima instanță a constatat netemeinicia concedierii contestatoarei.
Față de considerentele expuse, constatând netemeinicia concedierii, Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art.78 Codul muncii, a anulat decizia de concediere. Pe cale de consecință, părțile au fost repuse în situația anterioară, conform art.80 Codul muncii, prin reintegrarea contestatoarei în funcția deținuta anterior concedierii și obligarea angajatorului la plata unui despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii până la data reintegrării efective.
În temeiul dispozițiilor art.451 N.C.P.Civilă, față de dovada efectuării cheltuielilor de judecată, instanța de fond a obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal și motivat, pârâta Alfa B. România SA.
Prin decizia civilă nr.750/16.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. B. România S.A., împotriva sentinței civile nr.9949/14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._/3/2013, în contradictoriu cu intimata-reclamantă J. R., a fost schimbată sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația.
De asemenea, a fost admisă, în parte,cererea apelantei privind întoarcerea executării, s-a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței civile apelate, în sensul obligării intimatei-contestatoare la restituirea către apelanta-pârâtă a sumei primite cu titlu de despăgubire și a sumei de 2.175 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în temeiul sentinței apelate și a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 4.000 lei, cheltuieli de judecată, admise în parte.
Pentru a pronunța această decizie instanță a reținut că, admițând contestația formulată de contestatoarea J. R. împotriva deciziei de concediere nr.79/15.02.2013, emisă de intimata A. B. România SA pe care a anulat-o (dispunând reintegrarea contestatoarei în funcția și postul deținut anterior concedierii și obligarea intimatei la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective), prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică, criticile apelantei-intimate fiind fondate, în parte.
Curtea a apreciat aspectele reținute de Tribunal cu privire la netemeinicia deciziei de concediere contestate ca fiind determinate de o greșită apreciere a materialului probator administrat în cauză, precum și o aplicare și interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente.
Astfel, avându-se în vedere și criticile dezvoltate în actul de sesizare a instanței, întrucât orice analiză de legalitate și temeinicie operând numai în limitele cadrului procesual inițial, în raport de cerințele impuse de dispozițiile art.76 și 65 Codul muncii s-au constatat următoarele:
Așa cum rezultă din conținutul deciziei contestate și din actele care au stat la baza acesteia, concedierea intimatei-contestatoare a fost motivată pe faptul desființării postului ocupat de salariată, în baza art.65 alin.1 Codul muncii, actele decizionale ce au stat la baza desființării locului de muncă fiind Hotărârea Comitetului Executiv nr.50/05.12.2012, precum și Hotărârea Consiliului de Administrație nr.418/10.12.2012 (f. 101-112) privind desființarea Direcției Metodologie începând cu data de 01.01.2013 cu transferul atribuțiilor acesteia în cadrul Direcției Organizare sub forma Departamentului Reguli, Regulament și Proceduri și, pe cale de consecință, desființarea efectivă a postului de director al Direcției Metodologie, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Din extrasele celor două acte decizionale menționate în decizia de concediere, depuse la dosarul primei instanțe, rezultă că organele statutare au hotărât desființarea, începând cu data de 01.01.2013, a Direcției Metodologie, în vederea alinierii structurii organizaționale a A. B. România la structura Grupului bancar, conform solicitării acestuia, de la aceeași dată atribuțiile și responsabilitățile Direcției Metodologie transferându-se în cadrul Direcției Organizare, sub forma Departamentului Reguli, Regulament și Proceduri, cu preluarea personalului fostului Departament Dezvoltare Norme Interne și menținerea organigramei acestuia din urmă, organigrama, rolurile și responsabilitățile Direcției Organizare ajustându-se corespunzător. Prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr.418/10.12.2012 s-a hotărât și cu privire la revocarea intimatei-contestatoare din funcția de Director Direcția Metodologie.
În cuprinsul deciziei de concediere nr.79/15.02.2013 (și al preavizului nr.238/18.01.2013), s-a menționat necesitatea alinierii structurii organizaționale a A. B. România SĂ la structura A. B. G. și continuarea procesului de reducere a costurilor stabilite de A. B. pentru anul în curs, corelat cu reducerea numărului de personal, precum și faptul că la acel moment nu existau în organigramă Băncii alte posturi vacanțe, conform pregătirii și experienței profesionale a salariatei intimate. S-a precizat și refuzul intimatei de a semna actul adițional privind modificarea funcției și salariului, pentru postul de referent de specialitate, oferit de angajator prin oferta nr.5247/12.12.2012, la care salariata face referire în memoriul înregistrat sub nr.23/11.01.2013.
Având în vedere criticile formulate în cauză, Curtea a reținut prevederile art.65 Codul muncii, potrivit cărora concedierea individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi dispusă ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de salariat, determinată de dificultăți economice, transformări tehnologice sau de reorganizarea activității angajatorului. Totodată, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă (să nu fie fictivă) și să aibă o cauză reală și serioasă. Textul legal evocat nu limitează motivele care determină desființarea locului de muncă, impunând numai condiția ca acestea să fie reale și serioase.
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării.
Sub acest aspect se constată că din decizia contestată și celelalte înscrisuri administrate în cauză reiese caracterul efectiv al desființării locului de muncă, având loc în realitate o suprimare efectivă și definitivă a acestuia din structura funcțional-organizatorică a apelantei A. B. România SA.
Din analiză comparativă a organigramelor anterioare și ulterioare concedierii, depuse la dosar (f. 108-112), Curtea constată că postul intimatei a fost desființat definitiv, nemaiexistând funcția de Director al Direcției Metodologie, fiind desființată această direcție. Nu rezultă din actele dosarului nici o reînființare ulterioară a postului, ipoteză de altfel nesusținută în cauză.
Sub acest aspect, al îndeplinirii cerinței prevăzute de art.65 alin.2 Codul muncii ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, se constată că Tribunalul a analizat organigramele anterioare, respectiv, ulterioare reorganizării, fără a reține că nu ar rezulta desființarea efectivă și definitivă a postului de Director al Direcției Metodologie ocupat de contestatoare. Deși o atare constatare era suficientă în ceea ce privește verificarea îndeplinirii condiției respective, prima instanță a reținut în acest cadru netemeinicia concedierii contestatoarei pentru aceea că intimata a păstrat 4 posturi vacante (în Departamentul Organizare: unul de referent de specialitate, unul de analist bancar și două de funcționar bancar) pe care nu le-a ofertat către contestatoare și i-a oferit un post sub calificarea să într-un departament inexistent în schema de personal, respectiv referent specialitate în Departamentul Buffer, post cu alte atribuții decât cele exercitate până atunci de contestatoare și cu un salariu mai mic (10.600 lei brut față de 13.200 lei brut).
Curtea a apreciat aceste considerente ca neîntemeiate, având în vedere că în materia concedierii individuale angajatorul nu are o atare obligație. Nicio dispoziție legală aplicabilă situației în cauză nu obligă angajatorul să propună salariatului al cărui post urmează a fi desființat un alt post disponibil, chiar dacă are pregătirea necesară (dispozițiile art.76 lit. d Codul muncii neaplicându-se în cazul în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art.65 Codul muncii, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr.6/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii), întrucât menținerea în funcție a unui salariat nu este o cerință legală imperativă, fiind la latitudinea angajatorului stabilirea statului de personal pentru o funcționare eficientă, fapt ce poate impune și desființarea unui post în contextul reorganizării și implementării unor noi direcții de evoluție a unității, iar rolul instanței nu este de a cenzura dreptul societății de a-și organiza activitatea și dezvolta afacerea inclusiv prin desființarea unor posturi și înființarea unora noi ori preluarea parțială/totală a atribuțiilor celor desființate de altele deja existente în structura angajatorului.
În plus, astfel cum s-a arătat de către apelanta-pârâtă chiar prin întâmpinarea formulată la judecată în primă instanță, potrivit măsurilor dispuse de Consiliul de Administrație al societății din data de 23.05.2012 (extras proces verbal nr.412/29.05.2012 - f. 152), „în plus față de măsurile de reducere a costurilor prin reducerea numărului de posturi, toate posturile vacante din Centrală vor fi „înghețate” (nu vor fi ocupate) până la sfârșitul anului”.
Pentru aceste motive și având în vedere și faptul că cele 4 posturi vacante în Departamentul Organizare la care s-a făcut referire nu erau corespunzătoare pregătirii profesionale și solicitărilor intimatei-contestatoare, apelanta angajator i-a oferit acesteia postul de referent de specialitate în Departamentul „Buffer” Centrală, la dispoziția Direcției Resurse Umane, cu un nivel salarial brut de 10.600 lei, prin oferta nr.5247/12.12.2012 (f. 113-116), ofertă cu privire la care salariata și-a dat inițial acordul scris, pentru că ulterior să nu fie de acord cu încheierea actului adițional, pentru motivele arătate în memoriul înregistrat sub nr.23/11.01.2013 (f. 118-124).
Toate aceste aspecte privind postul oferit de apelanta-pârâtă intimatei-contestatoare nu prezintă însă relevanță pe aspectul legalității și temeiniciei deciziei contestate, deoarece, astfel cum s-a arătat, angajatorul nu avea obligația de a oferi salariatului concediat în temeiul art.65 Codul muncii alte posturi vacanțe, motiv pentru care vor fi înlăturate toate considerentele primei instanțe referitoare la acest aspect.
În concluzie, Curtea a reținut că în cauză este vorba de o desființare efectivă a postului ocupat de salariată, fiind îndeplinită această condiție prevăzută de art.65 Codul muncii.
Sunt netemeinice și aprecierile Tribunalului în sensul că intimata nu a depus înscrisuri din care instanța să rețină caracterul real și obiectiv al desființării locului de muncă al contestatoarei, în mod greșit prima instanță constatând neîndeplinirea acestei condiții.
Desființarea locului de muncă al intimatei a avut o cauză reală și serioasă, fără a disimula realitatea, această măsură având la bază, după cum s-a menționat și în cuprinsul deciziei de concediere nr.79/15.02.2013, necesitatea modificării structurii de personal în vederea alinierii structurii organizaționale a A. B. România SA la structura A. B. G. (care deține potrivit precizărilor apelantei 95% din acțiuni, poziția sa fiind determinantă în actul de decizie a ABR) și continuarea procesului de reducere a costurilor stabilite de A. B. pentru anul în curs, corelat cu reducerea numărului de personal (măsuri adoptate anterior prin Hotărârea Comitetului Executiv nr.15/23.05.2012 și Hotărârea Consiliului de Administrație din 29.05.2012 - f. 145-153).
Astfel cum rezultă din actele decizionale ce au stat la baza desființării locului de muncă, respectiv Hotărârea Comitetului Executiv nr.50/05.12.2012, precum și Hotărârea Consiliului de Administrație nr.418/10.12.2012, organele statutare au hotărât desființarea, începând cu data de 01.01.2013, a Direcției Metodologie, în vederea alinierii structurii organizaționale a A. B. România la structura Grupului bancar, conform solicitării acestuia, de la aceeași dată atribuțiile și responsabilitățile Direcției Metodologie transferându-se în cadrul Direcției Organizare, sub forma Departamentului Reguli, Regulament și Proceduri, cu preluarea personalului fostului Departament Dezvoltare Norme Interne și menținerea organigramei acestuia din urmă.
S-a constatat conform înscrisurilor prezentate de pârâtă odată cu întâmpinarea formulată în dosarul de fond (f. 77-94), că încă din februarie 2011 au fost demarate discuții la nivelul conducerii băncii cu privire la o nouă structură organizațională, pornindu-se de la stabilirea noii organigrame a A. B. AE în luna octombrie 2009 și hotărârea de a se aplica o structură organizațională și administrativă standardizată similară tuturor entităților din grupul bancar internațional, hotărâre implementată în 2010 de o parte dintre acestea, nouă structură organizațională aprobată pentru A. B. Șerbia fiind transmisă A. B. România drept referință.
Astfel cum rezultă din documentul intern din 03.12.2012 adresat Comitetului Executiv al băncii de către Vicepreședintele Operațiuni Executive, cu privire la restructurarea Direcției Metodologie (f. 102-104), aspect ce a constituit punct al ordinii de zi a ședinței Comitetului Executiv din 05.12.2012, respectiv a Consiliului de Administrație din 10.12.2012, măsura adoptată privind desființarea Direcției Metodologie a avut la bază următoarele motive: Toate activitățile arătate în solicitarea Direcției Internaționale din februarie 2011 au fost reorganizate în perioada 2011-2012, la momentul respectiv existând o corespondență de 1:1 între structura ABR și structura standard aprobată pentru filiale, cu o singură excepție – Direcția Organizare nu includea activitatea „Reguli, regulamente și proceduri”, activitate desfășurată de o direcție separată, Direcția Metodologie. S-a precizat că A. B. România a constituit în ianuarie 2010 Direcția Organizare, la acea dată hotărându-se menținerea responsabilităților de elaborare a procedurilor la nivelul Direcției Metodologie pentru motivele că Direcția Organizare era recent înființată și se concentra în primă fază pe adaptarea la noile funcții ale sistemului FlexCube nou implementat în cadrul ABR în noiembrie 2009, iar Direcția Metodologie era deja implicată în procesul de integrare a funcțiilor noului sistem în cadrul procedurilor Băncii. Având în vedere însă necesitatea alinierii la structura Grupului, precum și faptul că prin intermediul procesului de armonizare a procedurilor aplicate la nivelul filialelor, activitatea metodologică s-a reorientat de la o activitate de proiectare la una de management al normelor interne, s-a considerat că este necesară dizolvarea Direcției Metodologie și transferul responsabilităților acesteia către Direcția Organizare.
Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă, care avea sarcina probei, potrivit art.272 Codul muncii, a dovedit existența cauzei reale și serioase, așa cum aceasta a fost invocată în decizia de concediere, deoarece la baza desființării postului intimatei-reclamante a stat reorganizarea internă în scopul eficientizării activității, această reorganizare fiind motivată de angajator pe necesitatea alinierii structurii organizaționale a A. B. România SA la structura A. B. G. și continuarea procesului de reducere a costurilor, cauză care este confirmată de materialul probator administrat în speță.
Se reține sub acest aspect că în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, în condițiile art.272 Codul muncii, care a și administrat-o, depunând toate actele care au stat la baza deciziei atacate, și care nu pot fi lipsite de valoare probantă ori de prezumția de adevăr care li se atașează, dimpotrivă, fac dovadă deplină asupra conținutului, competenței persoanelor care le-au emis și regularității condițiilor de formă în care au fost adoptate, până la dovada contrară, pe care intimata nu a administrat-o.
Având în vedere dispozițiile Codului muncii, instanța poate verifica legalitatea și temeinicia concedierii prin prisma cerințelor prevăzute de lege, fără a putea aprecia asupra aspectelor de oportunitate, care rămân la latitudinea societății. În aceste condiții, instanța nu poate cenzura hotărârea de eficientizare a activității, sub aspectul utilității acesteia pe aspect organizatoric sau al modalității alese de angajator.
Este la latitudinea angajatorului stabilirea statului de personal pentru o funcționare eficientă, fapt ce poate impune și desființarea unui post în contextul reorganizării și implementării unor noi direcții de evoluție a unității, iar rolul instanței nu este de a cenzura dreptul societății de a-și organiza activitatea, de a desființa posturi pe care le apreciază că nemaifiind necesare, obiectiv, și dezvolta afacerea prin preluarea atribuțiilor celor desființate de altele deja existente în structura angajatorului.
Or, tocmai aceasta a fost situația de fapt, apelanta angajator urmărind eficientizarea activității, în contextul necesității alinierii structurii organizaționale a A. B. România SA la structura A. B. G. și al procesului de reducere a costurilor.
Curtea notează și faptul că nu se poate pretinde angajatorului să nu procedeze la desființarea unui post decât dacă prin menținerea lui ar periclita grav ori iminent activitatea unității, obligându-l să nu acționeze decât în situații de criză ori în folosul imperativ al investiției sale, căci angajatorul dispune de ea, putând să-și asume și riscul unor măsuri care nu sunt numaidecât folositoare societății, dar care exprimă o anumită opțiune ori viziune cu privire la organizarea și conducerea ei, cu condiția ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, iar cauza invocată să fie reală și serioasă.
Curtea nu poate reține astfel aprecierile primei instanțe în sensul că un post poate fi desființat dacă nu este indispensabil unei societăți, iar angajatorul trebuie să aibă ca prioritate protejarea salariatului, concedierea fiind o măsură ce se dispune, motivat, doar în situația în care au fost epuizate celelalte mijloace care au ca scop rentabilizarea societății.
Pe de altă parte, s-a constatat că fiind nefondate criticile apelantei în sensul că, pronunțându-se cu privire la însăși reorganizarea dispusă de angajator, instanța de fond s-a pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost sesizată, întrucât nu a fost chemată să analizeze de ce s-a desființat Direcția Metodologie, ci de ce s-a desființat postul de Director ocupat de contestatoarea intimată, susținând apelanta și faptul că o instanță specializată pentru judecarea conflictelor de drepturi (litigii individuale de muncă) nu are competența de a judeca actul de decizie (de administrare) al unei societăți comerciale astfel că Tribunalul nu se putea pronunța asupra actului de reorganizare dispus de Consiliul de Administrație al Băncii, prin Hotărârea nr.418/10.12.2012.
Aceste aprecieri ale apelantei sunt neîntemeiate, în condițiile în care contestatoarea, în cadrul contestației formulate împotriva deciziei de concediere nr.79/15.02.2013, ce a învestit instanța în cauză, a invocat inclusiv faptul că angajatorul nu a efectuat o reală structurare a activității sale. Prin urmare, fiind sesizat cu un litigiu având ca obiect contestarea legalității și temeiniciei măsurii concedierii dispuse în temeiul art.65 Codul muncii, Tribunalul a apreciat inclusiv asupra caracterului real al cauzei desființării postului salariatei, analiză ce presupune și verificarea motivelor invocate de angajator în decizia de concediere, respectiv a actelor decizionale ce au stat la baza măsurii dispuse - desființarea Direcției Metodologie, ce a implicat desființarea postului contestatoarei. În caz contrar, lipsa posibilității instanței de a analiza aceste aspecte, ar echivala practic cu încălcarea accesului la justiție, așa cum acesta este garantat prin dispozițiile art.6 alin.1 din CEDO.
Tribunalul nu a „judecat actul de decizie (de administrare) al unei societăți comerciale”, așa cum s-a susținut de către apelantă, în cauză dispunându-se numai în ceea ce privește decizia de concediere contestată, potrivit art.80 Codul muncii, iar aspectele analizate cu privire la Hotărârea Consiliului de Administrație al ABR nr.418/10.12.2012 s-au circumscris verificării respectării prevederilor art.65 Codul muncii.
Reținând însă aspectele mai sus arătate, Curtea a constatat că decizia contestată este legală și temeinică, fiind emisă de apelanta-pârâtă cu respectarea dispozițiile legale în materie în ceea ce privește concedierea individuală, motiv pentru care contestația formulată este neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea apelantei privind întoarcerea executării, Curtea a admis-o în parte, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.722 alin.1 Cod procedură civilă, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia.
De asemenea, art.723 alin.1 prevede, cu privire la modalitatea de restabilire, că în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării.
În condițiile în care sentința civilă nr.9949/14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul de față, ce a reprezentat titlul executoriu în temeiul căruia s-a procedat și la executarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire, precum și a sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost schimbată în totalitate prin prezenta decizie, toate actele de executare efectuate în baza acesteia sunt desființate de drept, potrivit dispozițiilor art.642 Cod procedură civilă.
În raport de dispozițiile art.723 alin.1 și 642 Cod procedură civilă, în situația în care apelanta-pârâtă debitoare a adresat instanței de apel cerere de întoarcere a executării efectuate în temeiul sentinței apelate, executorie provizoriu de drept potrivit art.274 Codul muncii și art.448 Cod procedură civilă, odată cu soluționarea căii de atac declarate, avându-se în vedere soluția pronunțată ce are drept consecință desființarea titlului executoriu, instanța de control judiciar trebuie să dispună și cu privire la restabilirea situației anterioare executării.
Curtea a constatat și faptul că se poate dispune numai cu privire la executarea efectuată în temeiul hotărârii primei instanțe, respectiv în ceea ce privește sumele achitate de apelantă intimatei-contestatoare cu titlu de despăgubire, stabilită conform art.80 Codul muncii (egală cu drepturile salariale majorate, indexate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective), precum și cu titlu de cheltuieli de judecată acordate prin sentința pronunțată în cauză, orice alte pretenții excedând limitelor în care poate dispune instanța de apel potrivit art.723 alin.1 Cod procedură civilă.
Având în vedere soluția pronunțată, față de dispozițiile art.451 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a intimatei-reclamante, Curtea a respins și cererea acesteia privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 4000 lei, cheltuieli de judecată, admise în parte. În raport de dispozițiile art.451 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că un onorariu în cuantum de 4000 lei este adecvat și suficient, reflectând atât culpa procesuală a intimatei-reclamante, cât și munca îndeplinită de avocatul apelantei-pârâte, avantajul obținut de clientul acestuia și gradul de complexitate al speței.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, contestatoarea J. R..
În motivarea contestației în anulare, contestatoarea a susținut că instanța de apel a admis apelul A. B. România pe considerentul că, din analiza probatoriului depus la dosarul cauzei, netemeinicia deciziei de concediere contestată, caracterizată prin lipsa cauzei reale și serioase, nu a fost administrată de către intimată. În fapt, aceste dovezi există în probatoriul reținut la dosar. Nu este vorba despre o apreciere greșită a probelor de la dosar (eroare de judecată) sau solicitare de rejudecare a fondului, ci soluția pronunțată se bazează în totalitate pe constatarea eronată că probele care arata netemeinicia deciziei de concediere contestată, caracterizată prin lipsa cauzei reale și serioase nu ar exista (eroare de fapt).
1. Astfel, instanța de apel apreciază următoarele:
a) pagina 18, al treilea paragraf:"Toate activitățile arătate în solicitarea Direcției Internaționale din februarie 2011 au fost reorganizate în perioada 2011-2012, la momentul respectiv existând o corespondență 1:1 între structura organizatorică ABR și structura standard aprobată pentru filiale, cu o singură excepție Direcția Organizare care nu includea activitatea "Reguli, Regulamente și Proceduri";
b) pagina 19, al doilea paragraf: "Se reține sub acest aspectca în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, în condițiile art.272 din Codul Muncii, care a și administrat-o, depunând toate actele care au stat la baza deciziei atacate, și care nu pot fi lipsite de valoare probantă sau de prezumția de adevăr care li se atașează, dimpotrivă, fac dovada deplină asupra conținutului, competenței persoanelor care le-au emis și regulalității condițiilor de formă în care au fost adoptate, până la dovada contrară, pe care intimata nu a administrat-o. "
Conform celor de mai sus, instanța de apel a admis apelul pe considerentul că, din actele și lucrările dosarului, nu rezultă dovada contrară, respectiv documentul care relevă lipsa corespondenței între structura organizatorică ABR și structura standard aprobată pentru filiale
Conform documentelor existente la dosarul cauzei, tabelul aflat la pg. 5/verso-pg. 9 din Anexa 1 la întâmpinarea pârâtei, prezintă comparativ cele două structuri organizatorice, Serbia și România și în care regăsim:
- la pg. 8/verso: "Departament Organizare"" în Șerbia, respectiv "Direcția Organizare"" în România,
- dar, în pg. 9, DUPĂ "Departamentul Operațiuni" în Șerbia și "Direcția Operațiuni" în România,
- urmează (pg. 9/verso) "Direcția Management al schimbării în România, care însă nu există/nu are corespondent în Serbia
Astfel, din chiar documentele depuse de către angajator, rezultă că nu există corespondență 1:1 între structura organizatorică ABR și structura standard aprobată pentru filiale astfel că acest "argument"/motiv pentru desfacerea contractului de muncă nu se verifică - existând și alte Direcții fără corespondent în structura indicată ca "model" și care nu au fost desființate. Aceste argumente au fost pe larg dezbătute în dosarul de fond, dar și în întâmpinarea existentă în dosarul de apel, respectiv concluziile scrise.
2. Totodată, instanța de apel apreciază că:
a) pagina 17: "În plus, astfel cum s-a arătat de către apelanta-pârâtă chiar prin întâmpinarea formulată la judecată în prima instanță, potrivit măsurilor dispuse de Consiliul de Administrație al societății din data de 23.05.2012 (extras proces verbal nr. 412/29.05.2012 — f.152), "în plus față de măsurile de reducere a costurilor prin reducerea numărului de posturi, toate posturile vacante din Centrală vor fi înghețate (nu vor fi ocupate) până la sfârșitul anului".
b) pagina 17:, Desființarea locului de muncă al intimatei a avut o cauză reală și serioasă, fără a disimula realitatea, această măsură având la bază, după cum s-a menționat în cuprinsul deciziei de concediere nr.79/15.12.2013, necesitatea modificării structurii de personal în vederea alinierii structurii organizaționale a A. B. România la structura A. B. G. (care deține potrivit precizărilor apelantei, 95% din acțiuni, poziția sa fiind determinantă în actul de decizie a ABR) și continuarea procesului de reducere a costurilor stabilite de A. B. pentru anul în curs, corelat cu reducerea numărului de personal (măsuri adoptate anterior prin Hotărârea Comitetului Executiv nr. l5/23.05.2014 și Hotărârea Consiliului de Administrație din 29.05.2014-f. 145-153)."
Din probatoriul depus la dosarul de fond rezultă următoarele angajări de personal din perioada invocatei "reduceri de posturi" pe fondul presupusei „înghețări a posturilor vacanțe, astfel:
- 20 persoane/decembrie 2012,
- 19 persoane/ianuarie 2013,
- 16 persoane/februarie 2013 (conf. ANEXA 26 la întâmpinare),
- 40 persoane/martie-aprilie 2013 (conform Tabel/termen judecată), inclusiv pentru funcții de "Director Adjunct Sucursală Regională" (poz.22 din Anexa 6), "Șef Agenție" (poz. 48 din Anexa 6) sau "Director Unitate Bancară Operațională"" (poz. 26/pg. 2 din Tabelul depus la termenul de judecată).
La toate acestea se adaugă și "transformările" de posturi, precum cel de Director Adjunct în cadrul Direcției de Control Intern ocupat la data de 09.01.2013, despre care prin întâmpinare (pg. 16), angajatorul susține că "nu a existat" dar a apărut "ca urmare a transformării poziției de Șef Serviciu în poziția de Director Adjunct, în baza deciziei Comitetului executiv... din data de 9 ianuarie 2013".
Or, este de remarcat că, unul din motivele expres menționate în preavizul nr.238/18.01.2013 (reluat în motivația Deciziei nr.79/15.02.2013) este:
Faptul că în acest moment nu exista în organigramă Băncii alte posturi vacanțe, conform pregătirii și experienței dvs. profesionale, datorită continuării procesului de reducere a costurilor stabilite de A. B. G. pentru anul în curs, corelat și cu reducerea numărului de personal,
Deși în organigrama/2012 există "Departamentul Control Intern" condus de Șef serviciu și, după "restructurare" (în scopul pretins de reducere a costurilor) în organigrama/2013 apare același "Departamentul Control Intern" condus însă de Director Adjunct.
3. Instanța de apel apreciază că:
"Având în vedere insă necesitatea alinierii la structura Grupului, precum și faptul că prin intermediul procesului de armonizare a procedurilor aplicate la nivelul filialelor, activitatea metodologică s-a reorientat de la o activitate de proiectare la una de management al normelor interne, s-a considerat că este necesară dizolvarea Direcției Metodologie și transferul responsabilităților acesteia către Direcția Organizare.
Conform documentelor depuse în dosarul de fond de către pârâtă, rolul Direcției Metodologie nu s-a schimbat, activitatea Direcției fiind canalizată spre proiectarea normelor interne, aspect relevat de menținerea acelorași responsabilități în Regulamentul de Organizare și Funcționare și după "transferul responsabilităților acesteia către Direcția Organizare".
Suplimentar, conform documentelor anexate întâmpinării depusă în apel, se arată întărirea rolului Direcției Metodologie care, alături de activitatea de proiectare norme interne, a fost solicitată și cooptată de G. în scrierea, analiza pilot și implementarea procedurilor Grupului, dar și în implementarea inițiativelor derulate la nivelul Grupului (de exemplu, implementarea armonizarea procesului de decontare a plaților)
De asemenea, un alt aspect subliniat în cadrul documentelor anexate întâmpinării depusă în apel, este faptul volumul și complexitatea documentelor emise și implementate a înregistrat o continuă creștere an de an, activitatea fiind una de proiectare și implementare a normelor interne și ale Grupului - astfel cum rezultă fără putință de tăgadă atât din memoriul adresat angajatorului (aflat la dosarul de fond ca "Anexa 10" la întâmpinarea intimatei) cât și din anexă la întâmpinarea mea din apel, prin care sunt detaliate domeniile și volumul de activitate, rezultând:
Anul Emiterii_ 2011 2012
Număr documente: 33 45 74 77 78
4. Instanța de apel menționează că intimata nu a administrat dovada contrară prin care să arate lipsa caracterului real și serios al concedierii, subliniind următoarele:
"Se reține sub acest aspect ca în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, în condițiile art.272 din Codul Muncii, care a și administrat-o, depunând toate actele care au stat la baza deciziei atacate, și care nu pot fi lipsite de valoare probantă sau de prezumția de adevăr care li se atașează, dimpotrivă, fac dovada deplină asupra conținutului, competenței persoanelor care le-au emis și regularității condițiilor de formă în care au fost adoptate, până la dovada contrară, pe care intimata nu a administrat-o".
Prin constatarea eronată că probele care atestă netemeinicia deciziei de concediere contestată, caracterizată prin lipsa cauzei reale și serioase, nu ar exista (eroare de fapt) s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță adică dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată, (cauza B. vs. România) - hotărâre din 12.02.2008.
În susținerea încălcării dreptului la un proces echitabil menționează următoarele:
Constituția României nu definește ceea ce se înțelege prin sintagma „proces echitabil" însă, potrivit art.20 alin.1 dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Prin art.6 din CEDO (ratificat prin Legea nr. 30/94) a fost consacrat dreptul Ia un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și „egalitatea armelor" și „motivarea hotărârii".
Din perspectiva egalității armelor, Curtea Europeană a reținut în cauza Dombo E. B.V. contra Olantei din 27.10.1993 că acest principiu cere ca „fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții în care să nu o dezavantajeze semnificativ vizavi de partea adversă.
Dreptul de a invoca omisiunea cercetării probatoriului este un drept garantat pentru ambele părți. Omisiunea aceleiași instanțe în a cerceta argumentele intimatei nu poate rămâne fără consecințe juridice decât cu înfrângerea principiului egalității armelor.
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art.6 CEDO și care este de natură a duce la concluzia că și intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările are dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija vs. Spania. Ferez vs. Franța, E. der Flurk vs. Olanda. Albina vs. România, curtea reținând: - art.6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților.
Pronunțându-se în cauza M. vs. România_/3 la 29 iulie 2008 CEDO a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă în absența unui defect fundamental (în acest sens fiind și cauza S. E.). Insă, în aceeași hotărâre Curtea a apreciat „cu toate acestea principiul securității juridice nu este unul absolut", curtea recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art.6 (cauza L. vs. România).
Prin urmare, instanța de apel a admis apelul apelantei-intimate și, pe cale de consecință, a respins acțiunea contestatoarei prin constatarea eronată că anumite probe nu există la dosarul cauzei. S-a încălcat astfel dreptul contestatoarei la un proces echitabil.
Examinând contestația în anulare supusă judecății,astfel cum a fost precizată, Curtea constată că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art.503 alin.2 pct. din noul Cod de procedură civilă,potrivit cărora,hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Pe calea contestației în anulare, cale extraordinară de atac,de retractare, pot fi analizate, din perspectiva dispozițiilor art.503 alin.2 pct.2 din noul Cod de procedură civilă, doar aspecte care se încadrează în sfera noțiunii de greșeală materială, care includ greșeli de fapt, involuntare derivând din omiterea ori confundarea unor elemente sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor.
În speță, aspectele invocate de contestatoare, potrivit cărora,soluția pronunțată se bazează în totalitate pe constatarea eronată că probele care arată netemeinicia deciziei de concediere contestată,caracterizată prin lipsa cauzei reale și serioase nu ar exista,nu pot fi subsumate noțiunii de greșeală materială.
Aspectele prezentate de contestatoare vizează fondul pricinii, respectiv chestiuni supuse judecății și judecate de către instanță în cauza în care a fost pronunțată decizia contestată, acestea neputând forma obiectul analizei într-o contestație în anulare.
Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, textul de lege invocat, vizează greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, deoarece, în caz contrar s-ar da părților posibilitatea de a provoca rejudecarea căii de atac, declarând apel la apel. Contestația în anulare reglementată de dispozițiile art.503 alin.2 pct.2 din noul Cod de procedură civilă este o cale de atac extraordinară de retractare ce se poate exercita numai în condițiile limitative prevăzute de acest text de lege, cu scopul de a remedia greșelile materiale și omisiunile instanței nu și pentru remedierea unor greșeli de fond.
Atacarea unei decizii definitive pe calea contestației în anulare, nu se poate face decât pentru motive care să se circumscrie cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar reglementarea legală a acestei căi extraordinare de atac, de retractare, nu permite invocarea unor pretinse greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
Pentru aceste considerente, în baza art. art.503 alin.2 pct.2 raportat la dispozițiile art.508 din noul Cod de procedură civilă Curtea va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.
În temeiul dispozițiilor art.451 alin.2 din noul Cod de procedură civilă va obliga contestatoarea la plata către intimată a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reduse,constatând că suma de 3301.95 lei pretinsă cu acest titlu,este disproporționată raportat la complexitatea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea J. R., împotriva deciziei civile nr.750 din data de 16.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2013 (număr în format vechi 2421/2008), în contradictoriu cu intimata pârâta A. B. ROMÂNIA SA.
Obligă contestatoarea la plata către intimată a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reduse.
I revocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. C. D. E. O.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.
Dact.: A.C./2ex.
06.04.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 545/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 993/2015.... → |
|---|
