Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 223/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 223/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 6256/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6304/2014)
DECIZIE Nr. 223/2015
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Judecător R. G.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă C. NAȚIONALA ,, POȘTA ROMÂNA,, S.A. împotriva sentinței civile nr. 5613/13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Z. A., având ca obiect: acțiune în răspundere patrimonială.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta, prin consilier juridic, lipsind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta, prin consilier juridic, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, atât cele depuse în faza de fond a judecății, cât și cele depuse în prezenta cale de atac.
Curtea, cu privire la proba cu înscrisurile depuse în dosarul de recurs, reține că, instanța de fond, constatând că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor procesuale care reglementează, în mod special, litigiile de muncă, și anume, obligația de a depune toate înscrisurile odată cu cererea de chemare în judecată, l-a decăzut pe reclamant din proba cu înscrisuri. Înscrisurile despre care face vorbire judecătorul fondului, la modul general, iar reclamantul particularizează, arătând despre ce este vorba, se regăsesc în înscrisurile depuse de către recurentul-reclamant în susținerea cererii de recurs. Pe cale de consecință, reținând specificul litigiilor de muncă, Curtea respinge proba cu înscrisuri depuse în recurs, reținând că partea care declară calea de atac nu poate ocoli dispozițiile procedurale imperative prin simpla exercitare a căii de atac, sens în care vor fi avute în vedere înscrisurile astfel cum au fost depuse la instanța de fond.
Recurenta, prin consilier juridic, arată că recursul vizează faptul că instanța de fond nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a acordat reclamantei posibilitatea de a-și face apărările, apreciind că, deși cauza pare simplă, necesita pentru soluționare administrarea probei cu înscrisuri, precum și proba cu expertiză tehnică auto.
Curtea, față de împrejurarea că recurenta invocă lipsa de rol activ a instanței de fond, atrage atenția acesteia atenția asupra art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, respectiv imposibilitatea invocării în căile de atac a omisiunilor instanței de fiind de a ordona din oficiu prob pe care părților nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei în susținerea recursului.
Recurenta, având cuvântul prin consilier juridic, solicită a se avea în vedere că la fond, deși s-a cerut administrarea probei cu expertiză tehnică auto, nu a încuviințat-o, sens în care a încercat să-și facă apărările numai cu înscrisuri, precizând că astfel era destul de greu pentru a dovedi prejudiciul. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru completarea probatoriului. În subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului la plata de 4.810 lei, reprezentând valoarea prejudiciului creat societății.
Curtea, în raport de prevederile art.150 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de recurs înregistrată pe rolul Curții de apel București la data de 13.08.2014, recurenta C. națională “Poșta Română” SA a criticat sentința civilă nr.5613/13.05.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. _ , susținând că instanța de fond a procedat la o aplicare greșită a dispozițiilor art.254 din Codul muncii și a înlăturat fără temei materialul probator administrat în cauză.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, faptul că, în cauză, au fost întrunite condițiile necesare angajări răspunderii patrimoniale a intimatului, fapta sa ilicită constând în încălcarea atribuțiilor existente în fișa postului, ceea ce a condus la un minus în gestiune reprezentat de lipsa a 884,2 litri motorină, aspect probat prin depunerea fișei postului, a notei de constatare și a angajamentului de plată semnat de intimat.
Recurenta a mai susținut că a fost probată atât existența prejudiciului în cuantum de 4810,10 ron, precum și raportul de cauzalitate între fapta comisă de către intimatul salariat al Poștei române și vinovăția fostului salariat.
Recurenta a mai susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului reglementat de dispozițiile art.129 alin.5 Cod proc.civilă, în situația în care Tribunalul București ar fi apreciat că probele administrate nu au fost îndestulătoare, în virtutea rolului activ, revenindu-I obligația de a stărui cu privire la lămurirea cauzei cu care a fost învestită, sub toate aspectele.
Recurenta a mai criticat și neacordarea unei relevanțe probatorii Angajamentului de plată semnat de către intimat, care ar fi putut constitui cel puțin un început de dovadă care, coroborat, cu celelalte probe administrate în cauză ar fi putut contura vinovăția intimatului și, pe cale de consecință, răspunderea sa patrimonială.
Îndrept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod proc.civilă.
Asupra recursului, Curtea reține următoarele:
Pin sentința nr.5613/13.05.2014, instanța de fond a respins acțiunea având ca obiect răspundere patrimonială a intimatului Z. A., reținând, în esență, faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului, câtă vreme la dosar nu au fost depuse foile de activitate zilnică, folie de parcurs și a bonurilor nefiscale reprezentând contravaloarea alimentărilor cu combustibil a autovehiculului aflat în exploatarea pârâtului, pentru a se reține lipsa în gestiune a cantității de motorină.
Atașat cererii de recurs, recurenta a depus foile de activitate zilnică, însă Curtea atrage atenția recurentei asupra dispozițiilor imperative ale art.272 din Codul muncii, dispoziții pe care aceasta nu le poate ocoli și, practic, nerespecta, prin promovarea căii de atac a recursului.
Potrivit acestor dispoziții, depunerea tuturor probelor în susținerea pretențiilor trebuie realizată până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, ceea ce înseamnă că în calea de atac recurenta nu mai poate depune probe pe care ar fi trebuit să le depună în fața instanței de fond pentru că, altminteri, prin simpla exercitare a recursului ar fi încălcată obligația imperativă prevăzută în sarcina angajatorului prin dispozițiile art.272 din Codul muncii.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, în recurs părțile pot solicita și administra proba cu noi înscrisuri, însă această regulă generală trebuie privită în contextul și acord cu specificul litigiilor de dreptul muncii potrivit căruia angajatorul este obligat să depună înscrisurile pe care își întemeiază pretențiile până la prima zi de înfățișare, iar nu mai târziu, depunerea acestor înscrisuri în recurs încălcând această obligație.
Dacă această obligați ar fi nesocotită, ar însemna ca tocmai specificul litigiilor de muncă să fie ignorat doar pentru că, similar a lot cauze, calea de atac prevăzută de lege este recursul.
În cazul litigiilor de muncă, în calea de atac a recursului trebuie să se țină seama de dispozițiile procedurale cu caracter special ce reglementează desfășurarea acestor litigii, ceea ce înseamnă că există limitări legale cu privire la înscrisurile pe care angajatorul le poate depune în recurs, pentru a spera la reformarea soluției pronunțate de către instanța de fond. Dacă astfel de înscrisuri priveau activitatea salariatului în privința căruia se formulează pretenții derivate din încălcare atribuțiilor de serviciu, cu consecința producerii unui prejudiciu, atunci astfel de înscrisuri trebuie depuse în dosarul de fond, până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, ulterior operând o decădere din dreptul de a mai depune astfel de înscrisuri, decădere extrasă implicit din modalitatea de formulare a dispozițiile legii speciale, respectiv din dispozițiile art.272 din Codul muncii, pentru că, altminteri, orice altă interpretare a dispozițiilor art.272 din Legea nr.53/2003 ar transforma o obligație într-o simplă recomandare ce poate fi avută sau nu în vedere de către angajator care se poate spera într-o nouă “primă zi de înfățișare” în fața instanței de recurs, o astfel de posibilitate nefiind avută în vedere de către legiuitor la momentul edictării art.272 din Codul muncii care se referă, în mod indubitabil, la momentul primei zile de înfățișare din fața instanței de fond, iar nu la momentul similar din fața instanței de control judiciar.
Constituționalitatea dispozițiilor art.272 din Codul muncii, contestată, fără îndoială de angajatori care au încălcat, în diverse litigii, această obligație, cum este și cazul recurentei din prezenta cauză, a fost verificată și confirmată de către Curtea Constituțională care, într-o optică jurisprudențială constantă, prin deciziile nr.449/2004, nr. 409/2006, nr. 454/2006, nr. 718/2006, nr. 82/2008,1015 /2009, nr.433/2011 a arătat că această modalitate de reglementare_ este vorba despre modalitatea instituită de dispozițiile art.272 din Codul muncii_ reprezintă o opțiune a legiuitorului care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente, adaptată raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă, angajatorul fiind cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă.
Nu ar putea fi invocat nici lipsa unui proces echitabil pentru că regulile derogatorii de procedură, sub aspectul modalității de administrare a dovezilor de către angajator, este prevăzut în mod transparent, prin dispoziții legale previzibile și accesibile părților, limitarea administrarăii probatoriului în recurs neputând echivala cu o încălcare a dreptului la apărare alangajatorului, cât timp această posibilitate a fost prevăzută ca obligație procesuală în fața instanței de fond, angajatorul putând și trebuind să depună orice înscris pe care îl considera relevant cu privire la activitatea necorespunzătoare a salariatului în privința căruia formulează pretenții derivate din raporturile de muncă.
Practic, pornind de la oblgiația instituită prin dispozițiile art.272 din Codul muncii, în cazul litigiilor de muncă, în recurs se poate în discuție modalitatea în care instanța de fond a interpretat probatoriul ce a fost administrat în cauză, posibilitatea depunerii de noi înscrisuri fiind limitată în cazul angajatorului (nu și al salariatului) la acele înscrisuri care, din motive independente de voința sa, nu au putut fi depuse în fața instanței de fond (spre exemplu, relațiile solicitate de către angajator unor instituții, relații care au fost comunicate de aceste instituții după începutul procesului)
Nu poate fi primită nici critica recurentului potrivit căreia Tribunalul nu și-ar fi exercitat rolul activ prin nepunerea în discuție a probatoriului necesar a fi administrat în scopul dovedirii faptei ilicite, pentru că instanța nu este ținută să facă demersurile necesare probării unor pretenții formulate de către o parte care avea obligația de a depune toate aceste acte încă de la prima zi de înfățișare, sarcina probei incubându-i potrivit unor dispoziții legale exprese, în condițiile în care, fiind o persoană juridică, dispunea de un compartiment specializat în reprezentarea în instanță a societății, încadrat cu consilieri juridici care se presupune că dețin cunoștințele necesare pentru a iniția o procedură judiciară aptă să conducă la probarea pretențiilor formulate.
Instanța nu putea decât să încuviințeze administrarea înscrisurilor depuse de către recurenta reclamantă potrivit dispozițiilor art…, precum și probele solicitate de către pârât și de reclamantă la termenul de încuviințare a probatoriului, să le administreze și să pronunțe soluția, ceea ce a și făcut.
Dacă ar fi sugerat reclamantei ce înscrisuri ar fi trebuit să depună aceasta la dosar, pentru a contura existența unei răspunderi patrimoniale, instanța ar fi încălcat obligația de imparțialitate și de echidistanță, realizând, în fapt și în drept, obligația părții de a-și proba pretențiile, obligație care este prevăzută în alineatul 1 al articolului 129 din Codul de proc.civilă în vigoare până la data de 15.02.2013.
Obligația instanței de a stărui în vederea aflării adevărului, ordonând probe și din oficiu nu trebuie interpretată ca modalitate de transformare a instanței într-un veritabil avocat, consilier juridic or reprezentant al uneia dintre părți, cu atât mai mult cu cât partea care invocă o atare conduită a instanței, dispunea de toate mijloacele necesare pentru a–și formula o strategie procesuală corespunzătoare, prin angajații săi consilieri juridici sau prin avocații contractați în acest scop.
În cazul concret al speței, Tribunalul a reținut necorespunzătoarea probare a faptei ilicite enumerând înscrisurile prin care ar fi putut să fie dovedită o atare faptă, aceste înscrisuri fiind specifice activității desfășurate de către intimat, iar nu speciale, de excepție, situație în care recurenta ar fi avut temei să susțină că nu putea prevedea opinia Tribunalului, fiind necesar ca acesta din urmă să pună în discuția părților suplimentarea probatoriului. Reclamanta nu a depus la dosarul de fond înscrisurile care ar fi configurat conținutul faptei ilicite, adică nu a probat corespunzător pretenția formulată, context în care nu putea fi vorba despre un probatoriu suplimentar, ci despre probatoriu în sine. Tribunalul, așa cum se arată în cele ce preced, nu putea suplini lipsa implicării părți reclamante în probarea pretențiilor formulate.
Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să acorde relevanță Angajamentului de plată semnat de către pârâtul intimat omite cu bună știință un aspect esențial, și anume faptul că pârâtul a fost de acord să plătească diferența de combustibil imputată cu condiția de a se dovedi că această diferență nu s-ar datora necorespunzătoarei funcționări a autoturismului primit în exploatare.
Prin urmare, nu poate fi vorba despre o recunoaștere extrajudiciară a faptei ilicite sau de un început de dovadă scrisă, cum eronat susține recurenta, pentru că Angajamentul nu reprezintă o recunoaștere necondiționată asupra căreia, spre exemplu, pârâtul să revină prin cuprinsul întâmpinării sau a apărărilor realizate în fața instanței de judecată.
Având în vedere ansamblul considerentelor ce preced, Curtea, în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă în vigoare până la data de 15.02.2013, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă C. NAȚIONALA ,, POȘTA ROMÂNA,, S.A. împotriva sentinței civile nr. 5613/13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Z. A., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Ianuarie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | Judecător, R. G. |
Grefier, Ș. T. |
Red:A.F.
Dact.: D.A.M.
2ex./02.03.2015
Jud.fond:C. A.
Ș.T. 26 Ianuarie 2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Despăgubire. Decizia nr. 655/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
