Anulare act. Decizia nr. 2256/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2256/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 4531/87/2013
Dosar nr._ (222/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2256
Ședința publică din data de 11 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. C. DOBRANIȘTE
JUDECĂTOR - E. L. U.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelantul-reclamant S. N. împotriva sentinței civile nr. 1453 din data de 28 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ și Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. ȘCOLAR AL JUDEȚULUI TELEORMAN, în cauza având ca obiect acțiune în anulare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 04 iunie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 11 iunie 2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 1453 din data de 28 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ și Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul S. N., în contradictoriu cu pârâtul I. ȘCOLAR AL JUDEȚULUI TELEORMAN, a solicitat să se dispună anularea actului nr. 5045/13.06.2013, a actului nr. 5057/13.06.2013 și a adresei nr. 6630/02.08.2013; reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior de consilier juridic în cadrul pârâtului; plata salariului de care a fost lipsit pentru perioada 15.06.2013 și până la reintegrarea efectivă, în cuantum actualizat cu rata inflației la data achitării; obligarea pârâtului la a-l menține pe reclamant ca personal contractual în continuare pentru o perioadă de 3 ani conform cererii nr. 5061/12.07.2013 și consimțământului dat înregistrat sub nr. 5014/2013; plata unor daune morale în cuantum de 500.000 lei.
Reclamantul a declarat apel în cauză, în motivarea căruia a expus următoarele critici, în esență:
1. Este nelegală încheierea de ședință din 6 mai 2014, prin care s-a admis excepția de ordine publică, absolută, invocată din oficiu de instanță, stabilindu-se competența în materie funcțională a completului de litigii de muncă în locul celui de contencios administrativ, investit inițial conform cererii de chemare în judecată.
Prin această încheiere (parte integrantă a sentinței apelate), instanța de contencios administrativ cu judecător unic, președinte complet d-l M. M., a soluționat greșit, nelegal, admiterea excepției invocate din oficiu de instanță, prin dezînvestire în favoarea completului pentru conflicte de muncă, prezidat de același domn judecător M. M..
Este greșită această soluție întrucât acțiunea reclamantului se află sub regimul juridic al Legii nr. 554/2004, art. 8 teza a II-a, respectiv nesoluționarea legală a unei cereri privitoare la un drept, în speță cererea nr. 5061 din 13 iunie 2013 privind obligația pe care o avea angajatorul de a fi menținut un angajat în funcția de consilier juridic după împlinirea vârstei standard de pensionare.
Faptul că a solicitat și anularea adreselor menționate ca fiind neconforme cu legea nu justifică transferarea cauzei la completul de litigii de muncă, fiind o soluție absolut greșită.
Independent de modul de soluționare al acțiunii în anulare privind adresele nr. 5045 și 5057 din 13.06.2013 emise de pârât, obiectul de bază al cererii de chemare în judecată era analiza respectării legii privind dreptul său la prelungirea activității care este, neîndoielnic, de competența instanței de contencios administrativ, instanța de litigii de muncă nefiind legal investită a analiza temeinicia și legalitatea cererii, astfel cum a fost motivată în fapt și în drept.
Excepția invocată a fost soluționată la termenul din 6 mai 2014, în lipsa reclamantului ca parte, având cerere de amânare acordată de instanță.
Excepția a fost pusă în discuție în prezența apărătorului pârâtei care a formulat concluzii de respingere și menținere a cauzei spre soluționare de instanța de contencios administrativ.
După dezînvestirea instanței de contencios administrativ nu s-a procedat la trimiterea cauzei la o nouă repartizare aleatorie, cauză reținută de același președinte de instanță în complet de litigii de muncă, acordându-se termen la 1 iulie 2014.
2. Este nelegală și încheierea de ședință din 1 iulie 2014, prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare a președintelui completului de judecată, judecător M. M., care a prezidat și completul de contencios administrativ și care a dispus transferarea judecării cauzei la completul de litigii de muncă prezidat de domnia sa.
Prin cererea de recuzare a arătat că dl. judecător nu poate soluționa excepția invocată la termenul din 1 iulie 2014 privind necompetența materială a completului de litigii de muncă, deoarece la 6 mai 2014 s-a pronunțat prin trimiterea cauzei la acest complet, deși astfel cum a arătat, obiectul cererii sale era reglementat de art.8 din Legea nr.554/2004.
Art. 42 pct. 1 Cod procedură civilă stipulează incompatibilitatea judecătorului, care în speță, s-a pronunțat asupra necompetenței funcționale a instanței de contencios administrativ.
3. Nesoluționarea excepției invocate prin acțiune privind constatarea nulității absolute a actelor (adreselor) contestate - adresele 5045 și 5057 din 13.06.2013 emise de I. Școlar al Județului Teleorman
Completul de litigii de muncă nu a pus în discuția părților excepția nulității actelor contestate și nu a soluționat această excepție, apreciind astfel cum s-a constatat în încheierea din 21 octombrie 2014 și partea introductivă a sentinței, că sunt apărări de fond.
Evident greșit, deoarece excepția vizează constatarea nulității absolute a acțiunii.
Pot fi considerate apărări de fond argumentele invocate, în fapt și în drept, numai după soluționarea excepției prin respingere.
Aspectele de fond conduc exclusiv la anulabilitate, instituție juridică distinctă de nulitate.
4. În practicaua și partea introductivă a hotărârii nu se fac referiri la încheierile de ședință din 6 mai și 1 iulie 2014 prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei și s-a respins cererea de recuzare.
5. Sentința pronunțată a fost redactată de asistent judiciar B. D., fără a se arăta motivul pentru care o cauză, aparent completă complexă, s-a repartizat spre redactare unui asistent judiciar
Domnului judecător M. M. care a prezidat ambele complete și a dispus măsura, în consecință, îi incumba obligația exclusivă a redactării sentinței.
6. Prima instanță a eludat și interdicția prevăzută de OUG nr. 26 din 06.06.2012 care interzice pârâtei, ca instituție publică în plan local să uziteze de servicii juridice prin avocat, având consilier juridic specializat care a solicitat menținerea în funcție.
Inspectoratele Școlare au prin lege, în structură, servicii de contencios și cel puțin un post de consilier juridic. Tendința de desființare denotă rea credință și abuz în funcție, având ca scop zădărnicirea acțiunii mele.
7. Prin nemenținerea sa în funcție nu s-a respectat măsura dispusă de instanță, prin decizia nr. 2239 din 18.02.2013, decizie prin care a fost reintegrat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată și cu recuperarea efectivă a perioadei de 2 ani și 2 luni cât a fost înlăturat din funcție prin acte ilegale anulate de justiție, astfel cum a cerut prin cererea de integrare nr.1015 din 11.02.2011.
8. Existența acordului dat inițial de angajator prin decizia de reintegrare nr. 2239 din 18.09.2013, la cererea sa din 11.02.2013 cu nr. 1115, prin care a solicitat recunoașterea perioadei de 2 ani și 2 luni a înlăturării ilegale din funcția de consilier juridic, fiind o reparație completă a prejudiciului cauzat prin acte nelegale și abuzive ale pârâtului, acte anulate de justiție. Astfel, se dovedește (cumulat cu repartizarea de sarcini din ziua de 12 iunie 2013 prin CA al Inspectoratului Școlar) că acordul a fost dat inițial și nu a fost anulat și nici nu i s-a comunicat o adresă cu specificarea încetării contractului de muncă, deși legea obligă la emiterea unei decizii cu obiectul încetării (art.56 alin.2 Codul muncii) și comunicarea în 5 zile.
9. Instanța de litigii de muncă nu avea competența materială să analizeze și să se pronunțe privitor la legalitatea adreselor a căror nulitate sau anulare a cerut-o, fiind asimilate actelor individuale administrative generate de cererea sa din 13.06.2014 de prelungire a activității cu nr.5061 și de consimțământul scris nr. 5045 din 12 iunie 2013.
10. Exista interdicția de încetare a contractului de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, conform art. 60 lit."g" Codul Muncii, fiind la 15 iunie 2013, în perioada mandatului de președinte al Sindicatului Național Independent al Consilierilor Juridici din Învățământ - primul sindicat al consilierilor juridicii din România, interdicție eludată cu nonșalanță, prin neînțelegere, cu rea voință, a protecției acordate de lege organizațiilor de sindicat cu personalitate juridică.
Nu s-a amintit nimic de adresa organizației de sindicat nr. 5090 din 14.06.2013 (aflată la dosar) prin care se solicita menținerea sa în funcție, fiind liderul unei organizații de sindicat care a consimțit pentru continuarea mandatului pe baza utilității, ca urmare a experienței îndelungate în funcția de consilier juridic în cadrul Inspectorului Școlar Teleorman.
Interdicția concedierii (art.60 lit."g" Codul muncii) este acoperitoare pentru toate situațiile de desfacere, încetare contract de muncă, inclusiv în caz de restructurare post și cu atât mai mult în cazul său, consimțind la rămânerea în activitate în sprijinul organizației a cărui fondator am fost. A se vedea în statutul organizației cu aport esențial la întocmire.
11. discriminare față de categoria personalului didactic.
Un fapt profund discriminator și umilitor pentru reclamant care a avizat 40 cazuri prelungire ca titulari pentru o perioadă de 3 ani, validați în ședința Consiliului de Administrație (2013), inclusiv prin votul și avizul său de legalitate.
12. Refuzul satisfacerii cererii sale reprezintă, totodată, nerespectarea dreptului la muncă de către angajator, drept fundamental înscris în Carta Universală a Drepturilor Omului, art.23 alin.1 și art.41 alin.1 din Constituția României în care se stipulează expres că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit preluare și de art.3 din Codul muncii care dispune cităm, libertatea muncii este garantată de Constituție „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit".
Numai prin obligarea pârâtului angajator la respectarea dreptului său la muncă, conform cererii și consimțământului dat, se recuperează perioadele nelucrate datorat conduitei culpabile a pârâtului angajator ca drept profesional reparator.
Împlinirea vârstei standard de pensionare nu poate fi motiv de interdicție a muncii (vezi dreptul și practica europeană).
De asemenea, plata drepturilor salariale la care pârâtul a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru perioadele înlăturării din funcție nu reprezintă o reparație suficientă.
Pentru a da eficiență obligativității reparației integrale se impune obligarea instituției pârâtei, a angajatorului la satisfacerea cererii mele și în planul profesional vătămat.
Perioada nelucrată de 2 ani și 2 luni se circumscrie termenului de 3 ani care se aplică în sistemul de învățământ în privința prelungirii calității de personal didactic titular angajat după îndeplinirea vârstei standard de pensionare - OUG nr.92/_.
13. Transferul cauzei de la o instanță competentă material la o alta necompetentă nu are numai semnificația unui act de vădită necunoaștere, neînțelegere, neaprofundare dar și scopul simplificării, superficializării actului de justiție, ocolind esența obiectului cauzei, pentru a-i paraliza și anula apărarea, a tergiversa soluționarea în termen rezonabil a cauzei, a face din acțiune un demers sortit eșecului, lipsindu-l de folosința drepturilor procesuale și în esență de finalitatea actului de justiție.
Conduita procesuală negativă îndreptată împotriva sa l-a jignit profund, simțind disprețul, lipsa de considerație, subiectivismul. Transpare din întreaga conduită, soluția, sentința pronunțată - mentalitatea, prejudecata că împlinirea vârstei pentru un drept material la pensie este privită de instanță ca o fatalitate, omul, mai ales de formație intelectuală, devine o inutilitate socială a cărui viață este o povară pentru sine și societate.
Această concepție este maladivă, nesănătoasă, retrogradă lipsită de viața, de speranță și optimism, lumea e văzută în negru și nimic nu mai este de prețuit.
Indiferent de vârsta la care am ajuns, viața are în cursul ei stimulii echilibrului anumitor satisfacții, împliniri, bucurii, cu acest gând a pornit încrezător acțiunea care mi-a fost respinsă cu mare ușurință și fără cea mai mică strângere de inimă și o umbră de regret, un automatism judecătoresc.
Merita mai mult raportat la sacrificiul vieții sale în slujba pârâtei - 40 de ani, luptându-se pentru un crez profesional în opoziție permanentă cu grupuri de interese și mediu nejuridic deosebit de ostil (a se vedea înscrisurile de la dosar).
A sperat să-mi fie apărată și retrocedată de justiție demnitatea, dându-i satisfacția necesară, însă a avut parte de un proces extrem de nedrept și neechitabil.
Decepția sa este cu atât mai mare și mai profundă cu cât vine de la un judecător din generația sa care a fost în tinerețe consilier juridic și care acum deși are decizia de pensionare din anul 2009, a refuzat trecerea în starea greu suportabilă de inutilitate socială, prin inactivitate, preferând să lucreze, să rămână în funcția de judecător, după pensionare deși între nivelul pensiei și salariu nu este diferență semnificativă.
Nu s-a încuviințat administrarea unor noi probe în cauză.
Curtea, văzând prevederile art. 480 alineatul 1 Cod Procedură Civilă și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice relevante, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile exprimate în cuprinsul primului motiv de apel nu pot fi primite, încheierea de ședință din 06.05.2014, prin care Tribunalul a admis excepția necompetenței instanței de contencios administrativ și a trimis cauza spre competentă soluționare unui complet specializat în litigii de muncă, fiind legală și temeinică.
Este adevărat faptul că prin acțiune s-a solicitat anularea unor acte (5045/13.06.2013, 5057/13.06.2013) și a adresei nr. 6630/02.08.2013, calificate de autorul cererii de chemare în judecată ca fiind acte administrative. Însă, aceste înscrisuri, aflate la filele 27-29 dosar fond, nu fac parte din categoria actelor administrative, întrucât nu sunt emise în regim de putere publică și nu constituie manifestări de voință cu intenția de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.
Art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 definește actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. Or, actele la care face referire apelantul-reclamant nu întrunesc aceste caracteristici.
Respectivele documente au caracterul unor răspunsuri negative ale intimatului-pârât la solicitările apelantului-reclamant de a fi menținut cu contract individual de muncă în funcția de consilier juridic și după îndeplinirea condițiilor legale de a fi pensionat pentru limită de vârstă. Intimatul-pârât nu a acționat în calitate de autoritate publică (în regim de putere publică) atunci când a întocmit documentele amintite, ci s-a prevalat de calitatea sa de angajator decurgând din raporturile juridice de muncă existente între părțile în proces.
În mod corect, Tribunalul a observat că litigiul dintre părți face parte din categoria conflictelor de muncă în sensul dat acestei noțiuni de art. 231 din Codul Muncii, câtă vreme pretențiile principale ale acțiunii formulate de apelantul-reclamant și scopul esențial pe care acesta îl urmărește vizează menținerea contractului său individual de muncă, reintegrarea în funcția de consilier juridic și plata drepturilor salariale aferente.
Or, un asemenea litigiu se referă la drepturi și obligații ce rezultă din desfășurarea unor raporturi juridice de muncă, ceea ce este în concordanță cu conținutul tezei finale a art. 231 din Codul Muncii.
Se mai susține de către apelant că excepția ar fi fost soluționată în lipsa sa și în condițiile în care formulase cerere pentru lipsă de apărare.
Însă, art. 223 alin. 1 Cod Procedură Civilă prevede că „lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel”, iar alineatul al doilea al aceluiași articol arată că „dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește”.
Ca atare, prima instanță putea discuta și soluționa excepția de necompetență chiar și în lipsa reclamantului, în condițiile în care acesta fusese legal citat pentru termenul de judecată din 06.05.2014 (a se vedea fila 74 dosar fond).
Această manieră de a proceda era necesară și pentru că în conformitate cu prevederile art. 131 alin. 1 Cod Procedură Civilă, „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate”.
Cât privește faptul că se formulase o cerere pentru lipsă de apărare, art. 222 alin. 1 Cod Procedură Civilă statuează în mod imperativ:
„Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.
Cerințele instituite de aceste norme juridice nu erau întrunite în cauză, aspectele invocate prin cererea de la fila 76 dosar fond neputând fi asimilate unor „motive temeinice” și care să nu fie imputabile părții.
În raport de dispozițiile art. 223 alin. 2 Cod Procedură Civilă și de cele ale art. 131 alin. 1 din același cod, redate mai sus, nu este întemeiată nici critica în sensul că „excepția a fost pusă în discuție în prezența apărătorului pârâtei care a formulat concluzii de respingere și menținere a cauzei spre soluționare de instanța de contencios administrativ”. Instanța putea să procedeze în sensul în care a făcut-o, mai ales că art. 271 alin. 1 din Codul Muncii prevede că „cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență”.
Se mai susține de către apelant că „după dezînvestirea instanței de contencios administrativ nu s-a procedat la trimiterea cauzei la o nouă repartizare aleatorie, cauză reținută de același președinte de instanță în complet de litigii de muncă, acordându-se termen la 1 iulie 2014”.
Și această afirmație va fi înlăturată în condițiile în care în cauză au fost respectate exigențele impuse de art. 19 din Codul de Procedură Civilă, text care instituie principiul fundamental al continuității, potrivit cu care „judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii”.
Nici cel de-al doilea motiv de apel nu este întemeiat, fiind legală și temeinică încheierea din ședința de cameră de consiliu din data de 01.07.2014 (fila 85 dosar fond), prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în cauză de reclamantul-apelant împotriva președintelui completului de judecată, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 42 pct. 1 Cod Procedură Civilă.
Potrivit acestui text legal, „judecătorul este….incompatibil de a judeca ….atunci când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil”.
Invocarea din oficiu a excepției necompetenței secției de contencios-administrativ și admiterea acesteia nu viza fondul pricinii și nu prefigura în vreun fel soluția ce urma a se pronunța în cauză. De altfel, legea arată foarte clar că „punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept….nu îl face pe judecător incompatibil”.
Mai mult, autorul acțiunii nu era îndreptățit să aducă în discuție, din nou, chestiunea competenței materiale de soluționare a pricinii, câtă vreme din conținutul art. 132 alin. 2 Cod Procedură Civilă rezultă că dacă instanța s-a declarat competentă să judece, încheierea poate fi atacată numai odată cu soluția ce se pronunță în cauză.
Este lipsit de fundament și cel de-al treilea motiv de apel, referitor lanesoluționarea excepției invocate prin acțiune privind constatarea nulității absolute a actelor (adreselor) contestate - adresele 5045 și 5057 din 13.06.2013 emise de I. Școlar al Județului Teleorman.
Potrivit art. 245 Cod Procedură Civilă, „excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”.
Altfel spus, excepția este un mijloc de apărare prin care „partea interesată”, în cazul în care invocă „lipsuri referitoare la dreptul la acțiune”, urmărește „anularea, respingerea sau perimarea cererii”.
Or, apelantul-reclamant nu poate invoca „excepții” care să vizeze propria sa cerere de chemare în judecată, neavând nici un interes în acest sens, căci admiterea unei asemenea „excepții” ar însemna respingerea acțiunii sale. Ca regulă generală, reclamantul poate ridica excepții în ceea ce privește capetele de cerere (pretențiile) formulate de partea adversă (de exemplu, în cazul formulării unei cereri reconvenționale), fiind un nonsens juridic să invoce excepții care să se refere la propria acțiune.
De aceea, solicitările din acțiune privind constatarea nulității absolute a actelor contestate, emise de ISJ Teleorman, nu au caracterul unor excepții în sensul art. 245 Cod Procedură Civilă, ci constituie, în realitate, pretenții care au fost deduse judecății (capete de cerere). Așa fiind, în mod corect Tribunalul le-a calificat ca fiind chestiuni ce țin de fondul pricinii, iar nu excepții.
Este neîntemeiat și cel de-al patrulea motiv de apel, în care se arată că în partea introductivă a hotărârii nu se fac referiri la încheierile de ședință din 6 mai și 1 iulie 2014 prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei și s-a respins cererea de recuzare.
Nu era necesar sau obligatoriu a se face asemenea referiri în conținutul părții introductive a hotărârii apelate, câtă vreme art. 425 alin. 1 lit. a) Cod Procedură Civilă statuează foarte clar: „când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere”.
În speță, dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință anterioară (prima instanță a amânat pronunțarea sentinței), astfel că practicaua trebuia să cuprindă doar „denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere”, iar aceste cerințe sunt respectate în cazul hotărârii atacate.
Nici cel de-al cincilea motiv de apel nu este temeinic, căci art. 426 alin. 1 teza ultimă Cod Procedură Civilă arată „când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari, președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea”.
Rezultă că există posibilitatea legală ca un asistent judiciar să redacteze hotărârea judecătorească pronunțată în materie de litigii de muncă, astfel că nu se poate reține că prima instanță ar fi săvârșit greșeli de judecată sub acest aspect.
Cel de-al șaselea motiv de apel este străin de natura cauzei și de obiectul dedus judecății. Tribunalul a fost învestit cu un litigiu de muncă, astfel că el era ținut să aibă în vedere elementele de fapt și de drept strict legate de acest litigiu, iar nu aspecte care nu au nicio conexiune cu pricina ce i-a fost dedusă judecății, precum cele decurgând din conținutul OUG nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative.
În măsura în care consideră că s-au produs încălcări ale respectivei ordonanțe, apelantul este în drept să sesizeze organele judiciare competente, instanțele specializate în soluționarea conflictelor de muncă neaflându-se printre acestea.
Va fi respins și motivul de apel cu nr. 7.
Decizia nr. 2239 din 18.02.2013 a ISJ Teleorman (fila 33 dosar fond) a fost emisă în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 137/18.01.2013 a Tribunalului Teleorman, pronunțată în dosarul nr._ ) prin care s-a dispus reintegrarea apelantului în funcția de consilier juridic și plata drepturilor salariale aferente.
Existența acestei decizii nu înseamnă faptul că angajatorul ISJ Teleorman (intimatul-pârât) ar fi fost lipsit de dreptul de a constata că în cazul apelantului-reclamant a intervenit situația prevăzută de art. 56 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cu care „contractul individual de muncă încetează de drept…la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”.
Dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii au caracter imperativ și de ordine publică, astfel că nu se poate pune problema ocolirii sau eludării lor.
Cât privește cel de-al VIII-lea motiv de apel, trebuie arătat că decizia nr. 2239 din 18.09.2013 nu reprezintă un consimțământ (acord) al intimatului ISJ Teleorman cu privire la continuarea derulării raporturilor de muncă dintre părți. Așa cum s-a relevat, decizia în discuție a fost emisă în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești cu putere executorie pronunțată într-un alt litigiu de muncă (anterior) dintre părțile prezentului proces.
Pe de altă parte, este adevărat că art. 56 alin. 2 din Codul Muncii prevede: „pentru situațiile prevăzute la alin. (1) lit. c) - j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, și se comunică persoanelor aflate în situațiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.
Însă, nerespectarea de către angajator a cerințelor acestui text legal poate atrage răspunderea civilă (eventual patrimonială a acestuia), dar nu poate paraliza aplicarea dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii în privința apelantului.
Al nouălea motiv de apel va fi înlăturat pentru argumentele care au justificat neluarea în considerare a primului motiv al căii de atac exercitată de apelantul-reclamant.
Actele la care face referire acesta din urmă nu sunt administrative în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci sunt unele emise în strictă legătură cu raporturile juridice de muncă ce au existat între părți. Pe cale de consecință, apelantul nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 8 teza a II-a din aceeași lege.
Este lipsit de temei și al X-lea motiv de apel, întrucât interdicția prevăzută de art. 60 alin. 1 lit. g) din Codul Muncii se referă doar la ipoteza concedierii ce poate fi dispusă de angajator.
Norma juridică în discuție prevede foarte clar:
„Concedierea salariaților nu poate fi dispusă….pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”.
Or, intimatul-pârât nu a dispus concedierea apelantului, ci a constatat că în cazul acestuia a intervenit încetarea de drept a contractului individual de muncă potrivit art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii.
Prin cel de-al XI-lea motiv de apel se invocă discriminarea apelantului în raport cu categoria socioprofesională a personalului didactic. Însă, nu se poate vorbi despre o asemenea ipoteză în speță, în condițiile în care autorul acțiunii nu a făcut parte din categoria amintită, ci a avut calitatea de consilier juridic în cadrul ISJ Teleorman.
Al doisprezecelea motiv de apel apare ca nefondat, căci existența dreptului fundamental la muncă nu poate împiedica aplicarea dispozițiilor imperative și de ordine publică ale art. 56 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii.
Dacă s-ar împărtăși punctul de vedere exprimat de apelant, ar însemna să se concluzioneze că este inadmisibilă și inaplicabilă nu doar instituția încetării de drept a raporturilor de muncă, ci și, de exemplu, cea a concedierii sau cea a suspendării contractului individual de muncă, ceea ce, bineînțeles, este lipsit de orice fundament juridic.
Existența dreptului la muncă nu înseamnă obligația pentru un angajator de a menține neschimbat un contract individual de muncă, în condițiile în care legea prevede posibilitatea încetării raporturilor de muncă dintre angajator și salariat.
Nimic nu-l împiedică pe apelant ca în exercitarea dreptului său la muncă să încheie un contract individual de muncă cu un alt angajator decât ISJ Teleorman, desigur, dacă există acordul părților în acest sens și sunt îndeplinite celelalte cerințe legale.
În sfârșit, ultimul motiv de apel nu cuprinde critici concrete cu privire la hotărârea atacată, critici în care să se arate care sunt efectiv greșelile de judecată săvârșite de prima instanță ori elementele de nelegalitate și/sau netemeinicie ale sentinței Tribunalului. Susținerile din cadrul acestui motiv sunt lipsite de substanță logico-juridică și nu pot justifica reformarea soluției primei instanțe.
În raport de toate cele ce preced, cererea de apel apare ca nefondată și va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant S. N., cu domiciliul în Municipiul A., .-187, ., ., jud. Teleorman, împotriva sentinței civile nr.1453 din data de 28 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ și Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. ȘCOLAR AL JUDEȚULUI TELEORMAN, cu sediul în Municipiul A., ., jud. Teleorman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
L. C. Dobraniște E. L. U.
GREFIER
F. V.
Red.: C.D.
Dact.: A.C./4 ex./29.06.2015
Jud. fond: M. M.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1439/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
