Anulare act. Decizia nr. 1337/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1337/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 24685/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 275/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1337
Ședința publică din data de 23.04.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – E. L. U.
JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă S. R. DE TELEVIZIUNE împotriva sentinței civile nr. 9803 din data de 21.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. Ș. A. D., cauza având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimatul-reclamant P. Ș. A. D., personal, lipsă fiind apelanta-pârâtă S. R. DE TELEVIZIUNE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 23.04.2015 și a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 9803 din data de 21.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei de interes invocată în cauză.
Totodată, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P. Ș. A. D..
În consecință, s-a dispus anularea în parte a deciziei nr. 820/14.06.2013 emisă de pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE, referitor la art. 4 raportat la numărul de compensații individuale.
Totodată, pârâta a fost obligată să acorde reclamantului compensația individuală la valoarea corespunzătoare de 12 salarii de încadrare conform art. 59 (3) pct. 3 din CCM 2013-2014, precum și să-i plătească diferența dintre compensația stabilită prin prezenta hotărâre și cea achitată în baza deciziei anulate.
Au fost respinse celelalte pretenții deduse judecății.
Pârâta a declarat apel, criticând sentința precitată sub următoarele aspecte, în esență:
Prin acțiune s-a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei de concediere nr.820 din 14.06.2013 sub aspectul numărului de salarii compensatorii acordate ca urmare a concedierii acestuia pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în sensul că reclamantul a pretins plata unui număr de 12 salarii compensatorii care sunt prevăzute de CCM 2013 - 2014.
Pe cale de întâmpinare s-a arătat că procedura de concediere colectivă s-a derulat sub imperiul CCM 2012 – 2013; din acest motiv angajatorul a raportat drepturile compensatorii la CCM sub imperiul căruia s-au derulat aceste proceduri prealabile.
De asemenea, s-a arătat că art. 49 alin. 3 din CCM pentru 2012 - 2013 prevedea ca salariații disponibilizați, în condițiile unei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana lor, beneficiază de compensații individuale în funcție de vechimea neîntrerupta în SRTv; în cazul reclamantului s-a luat în calcul tranșa de vechime neîntrerupta anterioară concedierii, respectiv între 0 și 5 ani, de unde rezultă cu acestuia i se cuveneau un număr de 3 salarii compensatorii.
Este adevărat că după încheierea procedurilor prealabile concedierilor colective societatea a intrat în procesul de negociere colectivă ale altui CCM întrucât cel încheiat pentru perioada 2012 - 2013 expira la data de 06.04.2013, însă decizia de concediere nr.820 din 14.06.2013 a fost emisă în baza procedurilor prealabile derulate în perioada de valabilitate a CCM 2012 - 2013 și nu în perioada de aplicare a CCM 2013 -2014 încheiat ulterior și asta pentru că momentul în care se putea emite decizia a fost prorogat în perioada de preaviz cu mai multe certificate de concediu medical.
Instanța de fond, soluționând cauza în mod superficial și fără a avea în vedere scopul notificării inițiale privind intenția de concediere colectivă (art.69 Codul muncii) și al notificării finale de concediere colectivă (art.72 Codul muncii), a reținut în mod nefondat că atâta timp cât decizia de concediere a fost emisă sub imperiul CCM ulterior 2013 – 2014, reclamantul are dreptul la salariile compensatorii prevăzute în acest din urmă contract, deși procedurile de concediere și preavizul au fost emise în perioada de valabilitate a CCM 2012 -2013 care prevederea un alt număr de salarii compensatorii condiționat de vechimea neîntrerupta în societate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că raporturile de muncă ale reclamantului au încetat la data de 17.06.2013, dată la care la nivelul unității era aplicabil CCM nr.200/30.04.2013 și că nu are relevanta faptul că de la data acordării preavizului până la data concedierii reclamantul se afla în concediu medical, sau ca la data inițierii concedierii era în vigoare CCM 2012-2013, atâta vreme cât raporturile de muncă ale reclamantului au încetat în perioada de valabilitate a CCM 2013-2014.
În fapt, la nivelul Societății Romane de Televiziune a fost operată o reducere a numărului de locuri de muncă prin concediere colectivă pe considerente economice și financiare, o reformare a structurii funcționale și de personal asigurându-se fluxuri de activitate noi corelat cu un număr redus de angajați, iar redenumirea unor locuri de muncă nu a constituit motiv de concediere pentru că opțiunile titularilor locurilor de muncă redenumite s-au făcut pe funcțiile astfel redenumite.
În acest context, reclamantul a fost concediat în cadrul procesului de concediere colectivă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, conform art.65, alin.1 din Codul Muncii, pe fondul reducerii numărului de locuri de muncă care formau postul de Consilier în Management din cadrul Structurii de Consilieri al Președintelui Director General și reformării totale a structurii de personal la nivelul întregii societăți. Desființarea locului sau de muncă a fost consecința unui amplu proces de reorganizare care nu a avut legătura cu persoana acestuia.
Reclamantul a fost inițial angajat în baza unui contract individual de muncă pe durata nedeterminată, în perioada 01.08.1972 până în 01.06.1981, și ulterior în baza altui contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată, începând cu data de 26.07.2011 până la 17.06.2013, când a fost concediat prin decizia nr.820 din 16.06.2013.
Trebuie reținut că procesul de concediere colectivă s-a derulat potrivit art.69 - art.72 din Codul Muncii, în perioada de aplicare a CCM 2012 – 2013, iar concedierea efectivă s-a realizat după încetarea acestui CCM și . CCM 2013 - 2014 pentru că reclamantul a avut o . certificate de concediu medical în baza cărora a fost suspendat termenul de preaviz și implicit prorogata data concedierii.
Atât timp cât Codul muncii republicat impune, sub sancțiunea nulității absolute a concedierii colective că anterior emiterii deciziilor să fie realizată o procedură prealabilă care este inițiata printr-o notificare privind intenția prevăzuta de art.69 și se finalizează printr-o notificare de concediere prevăzuta de art.72 rezultă că legiuitorul a dorit ca astfel să se stabilească concret și perioada în raport de care se poate analizat concedierea raportat bineînțeles la CCM aplicabil care în speța era cel pentru perioada 2012 - 2013.
Deși s-a arătat în coroborare cu cele de mai sus ca CCM 2013 - 2014 nu poate retroactiva în ceea ce privește numărul de salarii compensatorii și că nu trebuie lăsat nevalorificat faptul că instituirea și finalizarea procesului de concediere colectivă s-a realizat sub imperiul CCM 2012 - 2013 și doar emiterea deciziei de concediere s-a produs sub imperiul CCM 2013 - 2014, și asta pentru că perioada de preaviz acordata acestuia a fost suspendată pe perioada concediilor medicale avute de reclamant, prima instanța a ignorat orice evidentă care decurge din lege și ne-a obligat să plătim salariile compensatorii prevăzute de CCM ulterior.
Instanța de fond nu a făcut altceva decât să culpabilizeze pârâta pentru că nu a putut emite decizia de concediere și astfel a ignorat art. 49 alin. 6 din Codul Muncii, în care se prevede că în cazul suspendării contractului individual de muncă, se suspendă toate termenele care au legătura cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, ceea ce înseamnă că în cazul reclamantului nu i se putea emite decizia de concediere pe perioada concediilor medicale.
În mod greșit prima instanța a valorificat exclusiv alegațiile reclamantului pentru că, pe de o parte CCM aplicabil restructurării finalizate cu concedierile colective în care a fost cuprins și acesta, este cel pentru perioada 2012 - 2013 și nu cel pentru perioada 2013 - 2014 și pe de altă parte, pentru că momentul inițierii procedurii de concediere și momentul de închidere a procedurii a fost ignorat de la adevăratul sens.
Procesul prealabil concedierii colective, care l-a afectat și pe reclamant, a fost inițiat în data de 12.09.2012 prin notificarea privind intenția de concediere colectivă emisă în condițiile și aplicarea art.69, alin.1 din Codul Muncii; acest proces s-a finalizat la data de 25.01.2013 când a fost emisă notificarea de concediere colectivă prevăzuta de art.72 din același cod.
Cum deciziile de concediere se emit la finele procesului prealabil și cât timp CCM aplicabil este cel în vigoare pe perioada acestui proces prealabil, rezultă că suspendările de drept succesive obținute de reclamant prin concedii medicale nu sunt de natură să îi creeze acestuia o situație mai favorabilă atâta timp cât nivelul salariilor compensatorii este cel prevăzut doar în CCM la nivel de unitate pe perioada procesului prealabil concedierii și în baza căruia a fost emisă decizia de concediere.
Cu alte cuvinte, amânarea momentului concedierii a fost cauzată de un act suspensiv de drept, moment în care s-au suspendat toate termenele care țin de executarea ori încetarea contractului de muncă, ceea ce reprezintă în mod evident o înghețare a situației juridice care a stat la baza concedierii și nicidecum un motiv de avantajare sa, de retroactivitate a CCM 2013 - 2014 în care se prevede un număr mai mare de salarii compensatorii.
Mai mult, decizia de concediere nr. 820 din 16.06.2013, în raport de care s-au acordat salariile compensatorii și care fac obiectul acestei cauze, a fost anulată de instanța Tribunalului București, care s-a pronunțat în acest sens în dosarul_/3/2013 prin sentința civilă nr.7382/23.06.2014, sens în care la acest moment nu mai subzista obligația plaților compensatorii, câtă vreme reclamantul a fost reintegrat în muncă și chiar a încetat contractul de muncă reactivat prin ajungerea la termen.
Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant, s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând prevederile art. 480 alineatul 1 Cod Procedură Civilă și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice relevante, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a admis în parte acțiunea cu care a fost sesizat, în sensul menționat prin dispozitivul sentinței atacate.
Prin art. 4 din decizia contestată în prezentul proces (decizie emisă de apelanta-pârâtă sub nr. 820/14.06.2013) s-a stabilit că intimatul-reclamant – concediat în baza art. 65 din Codul Muncii – beneficiază de compensații individuale de 3 salarii de bază în conformitate cu prevederile art. 67 din Codul Muncii și art. 49 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă.
Prin acțiunea pe care a formulat-o, intimatul-reclamant a susținut că fiind salariat al apelantei-pârâte cu o vechime în muncă mai mare de 10 ani, i se cuvine o compensație individuală în cuantum de 12 salarii de bază în concordanță cu dispozițiile art. 59 (3) pct. 3 din CCM 2013-2014.
Contrar acestui punct de vedere, apelanta-pârâtă pretinde că autorul acțiunii are dreptul la o compensație individuală în valoare de doar 3 salarii de bază, pentru că trebuie să se țină seama de prevederile art. 49 alin. 3 din CCM 2012-2013.
În opinia apelantei, acest CCM ar fi aplicabil în cauză și ar produce efecte juridice deoarece procedurile de concediere colectivă în urma cărora a fost disponibilizat intimatul-reclamant, respectiv emiterea notificărilor prevăzute de art. 69 și 72 din Codul Muncii, s-au derulat sub imperiul CCM 2012-2013.
Susținerile apelantei-pârâte urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.
Art. 77 din Codul Muncii statuează că „decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Apelanta-pârâtă nu neagă faptul că decizia contestată a fost emisă și comunicată după . dispozițiilor CCM 2013-2014. De altfel, în motivarea apelului se arată foarte clar că CCM 2012-2013 „expira la data de 06.04.2013”.
Potrivit art. 144 alin. 1 din Legea nr. 62/2011, „contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării lor la autoritatea competentă sau de la o dată ulterioară, potrivit convenției părților.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 148 din aceeași lege, ce au următorul conținut:
„(1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
(2) Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.”
Or, din analiza materialului probator administrat în cauză (înscrisuri), în special a mențiunilor CCM 2013-2014 de la filele 22-24 dosar fond, reiese că acest act a fost înregistrat la Ministerul Muncii la data de 30.04.2011, așa încât în conformitate cu dispozițiile art. 144 alin. 1 din Legea nr. 62/2011, a început să producă efecte juridice de la acea dată.
Prin urmare, ținând seama de prevederile art. 77 din Codul Muncii, înseamnă că decizia contestată a început să producă efecte juridice într-un moment în care intraseră deja în vigoare prevederile CCM 2013-2014.
Așa fiind, înseamnă că autorul acțiunii era îndreptățit să beneficieze de o compensație individuală în cuantum de 12 salarii de bază, în concordanță cu dispozițiile art. 59 (3) pct. 3 din CCM 2013-2014, iar nu de compensația prevăzută de art. 49 alin. 3 din CCM 2012-2013.
Nu are nicio relevanță în cauză faptul că procedurile de concediere colectivă în urma cărora a fost disponibilizat intimatul-reclamant s-ar fi derulat sub imperiul CCM 2012-2013, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, art. 79 din Codul Muncii prevede foarte clar că „decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”. Ca atare, la acel moment se naște dreptul salariatului concediat de a beneficia de compensații, în conformitate cu prevederile art. 67 din Codul Muncii și cu cele relevante din CCM aplicabil.
Procedura de concediere colectivă s-a finalizat în cazul intimatului-reclamant prin întocmirea și comunicarea deciziei contestate, iar nu prin emiterea notificărilor prevăzute de art. 69 și 72 din Codul Muncii, care ar fi avut loc sub imperiul CCM 2012-2013.
În condițiile în care comunicarea deciziei s-a realizat la o dată la care era în vigoare CCM 2013-2014, nu poate fi acceptată teza apelantei în sensul că acest CCM ar fi produs efecte retroactive. Dimpotrivă, acest CCM este unicul aplicabil, aflându-se în ființă la data la care a avut loc concedierea reclamantului-intimat.
Cât privește dispozițiile art. 49 alin. 6 din Codul Muncii, acestea nu au incidență și semnificație în speță căci nu se află în discuție chestiunea suspendării termenelor care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, ci problema care se pune este aceea a datei la care trebuie să producă efecte o decizie de concediere emisă în urma derulării procedurii prevăzute de art. 69 și urm. din Codul Muncii. Or, această dată este aceea ce rezultă din interpretarea conținutului foarte clar al art. 77 din Codul Muncii, respectiv data la care decizia de concediere a fost comunicată salariatului disponibilizat.
Referitor la împrejurarea că decizia de concediere nr. 820/2013 ar fi fost anulată de Tribunalul București, apelanta-pârâtă nu a propus și nu a administrat nicio probă concludentă și utilă, astfel că afirmațiile ei în acest sens sunt lipsite de suport probator (a se vedea dispozițiile art. 249 Cod Procedură Civilă) și nu pot fi luate în seamă.
Totuși, în măsura în care aceste afirmații ar fi reale și hotărârea Tribunalului București ar rămâne definitivă (irevocabilă), apelanta-pârâtă este îndreptățită să formuleze o cerere de chemare în judecată potrivit dispozițiilor legale relevante.
În raport de toate cele ce preced, cererea de apel apare ca nefondată și va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă S. R. DE TELEVIZIUNE, cu sediul în București, Calea Dorobanților nr. 191, sectorul 1, CUI Ro8468440, împotriva sentinței civile nr. 9803 din data de 21.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. Ș. A. D., domiciliat în București, ., ., ., sector 2, CNP_.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
E. L. U. L. C. Dobraniște
GREFIER
F. V.
Red.: C.D.
Dact.: A.C./4 ex.
05.05.2015
Jud. fond: I. Ș. B.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3005/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
