Despăgubire. Decizia nr. 102/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 102/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 839/87/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6014/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 102/2015
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. G.
Judecător P. I. N.
Grefier M. P.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de către apelantul S. M. T. M., împotriva sentinței civile nr.817 din data de 17.06.2014, pronunțată de către Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata L. G., având ca obiect-despăgubire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată, văzând că s-a
solicitat judecarea pricinii în lipsa părților, și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.817 din data de17.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile bănești aferente perioadei 01.01._11, invocată de pârâtă și au fost respinse, pretențiile reclamantului aferente acestei perioade constatând prescris dreptul la acțiune.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul S. M. T. M., împotriva pârâtei L. G..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, că este fondată, deoarece potrivit art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum obiectul cauzei de față vizează obligarea pârâtului la restituirea sumei de 4370 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, astfel că, față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 s-a prescris.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că prin decizia nr.85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României, s-a stabilit la pct.1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni judecătorești la instanțele competente.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art.197 alin.2 din Legea nr.95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:
1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
2) Salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.
Prin OUG nr.48/2010, articolul 197 din Legea nr.95/2006 a fost modificat în sensul că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin decizia nr.85/2013 Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâtul și a solicitat restituirea drepturilor salariale pentru care s-a reținut că ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011–29.02.2012.
Potrivit art.162 alin.3 din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art.197 alin.1 din Legea nr.95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin.1 reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză.
Acordarea drepturilor salariale în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 în favoarea pârâtului a avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr.285/2010 și Legii nr.283/2011 care au reglementat, în perioada menționată, salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitatea de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art.197 alin.2 din Legea nr.95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtului care, în perioada menționată, și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Împrejurarea că prin decizia Curții de Conturi nr.85/2013 s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal, nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art.256 din Codul muncii, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtei drepturile salariale a fost una legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr.285/2010 și Legii nr.283/2011, care sunt imperative și nu condiționează acordarea acestora de procentul de 70% la care face referire Legea nr.95/2006, modificată prin O.U.G. nr.48/2010.
Începând cu data la care actele normative arătate au intrat în vigoare, angajatorul și-a îndeplinit obligația de a achita salariaților drepturile bănești cuvenite conform acestor reglementări.
Reclamantul nu a făcut dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtei a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, respectiv cuantumul salariului, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea.
Având în vedere atât dispozițiile art.160, art.162 și art.169 din Codul muncii precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salarial, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului ce vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4853 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care cuantumul fondului de salarii reglementat de dispozițiile art.197 alin.2 din Legea nr.95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtului și nu îi conferă reclamantului, în calitatea sa de angajator, dreptul de obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale.
Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar recunoaște angajatorilor - instituții publice, posibilitatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi primit.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul S. M. T. M..
În motivarea apelului, apelantul a susținut că s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea unei sume de bani în cuantum de 4370 lei, reprezentând drepturi salariate încasate necuvenit pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 29 februarie 2012, urmare deciziei nr.85/10 octombrie 2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Teleorman prin care s-a stabilit angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
A arătat instanței de judecată faptul că prin decizia nr.85/10 octombrie 2013 comunicată cu adresa nr.1299/10.10.2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat o . abateri în urma unui raport de audit financiar efectuat la nivelul unității sanitare - S. M. T. M., dispunând totodată o . măsuri pentru înlăturarea abaterilor sesizate printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care s-a solicitat obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din Codul muncii.
În motivarea deciziei nr.85/10 octombrie 2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a avut în vedere prevederile art.197 alin.2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în formă în care; acest text de lege a fost modificat potrivit O.U.G. nr.48/2010 își; anume: „începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul, național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație".
În acest sens, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat plecând de la acest text de lege că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât cele stabilite prin lege, respectiv art.197 alin.1 și alin.2 din Legea nr.95/2006 cu modificările și completările ulterioare, în sensul că din aceste prevederile legale se poate observa că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice precum și a celorlalte categorii de personal stabilite potrivit legii, reprezintă maximum 70% din sumele decontate de Casele de Asigurări de Sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație și nu 70% din sumele facturate, fiind evident faptul că dacă aceste sume (decontate) nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%.
Mai mult decât, atât, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art.14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.
Solicită a se avea în vedere că în ceea ce privește considerentele care au stat la baza dispozitivului sentinței civile atacate, din expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a județului Teleorman.
Face mențiunea că recalcularea statelor lunare de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale avându-se în vedere pe de o parte eliminarea sporurilor, iar pe de altă parte plecând de la decizia nr.85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman, în cazul în care urmare; diminuării sporurilor suma a fost insuficientă reparării prejudiciului constatat s-a trecut la măsura diminuării salariilor de bază astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin decizia nr.85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare în cauză.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, salariile intimatei au fost stabilite de apelant în conformitate cu dispozițiile actelor normative în vigoare în perioada de referință 01.01._12, ce reglementează salarizarea personalului bugetar plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr.284/2010, Legea nr.285/2010 și OUG nr.80/2010, astfel cum a fost aprobată și completată prin Legea nr.283/2011.
De altfel, apelantul nu a invocat calculul eronat al drepturilor salariale ale intimatei în raport de aceste dispoziții, ci faptul că plafonul prevăzut art.197 alin.2 din Legea nr.95/2006, în vigoare în acea perioadă, nu a fost respectat.
Or, acest plafon era de natură să nască obligații în sarcina ordonatorilor de credite, neputând fi opus salariaților, care și-au primit drepturile salariale în conformitate cu legislația în domeniul salarizării personalului bugetar, așa cum prevede art.162 alin.3 din Codul muncii și art.197 alin.1 din Legea nr.95/2006.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite cerințele prescrise de lege pentru ca cererea în restituirea sumei de 4370 lei să poată fi primită, cu atât mai mult cu cât parte din pretențiile deduse judecății sunt și prescrise, aspect cu privire la care nu s-u formulat motive de apel.
Cât privește constatările Camerei de Conturi, numai acestea nu constituie un temei suficient pentru a se reține existența unei plăți nedatorate către intimata-reclamantă, atâta vreme cât drepturile salariale cuvenite acesteia au fost stabilite în limitele legislației de salarizare, așa cum s-a arătat anterior.
De asemenea, argumentul invocat de apelant, în sensul că nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art.14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006, va fi respins, față de faptul că normele legale indicate se referă tot la obligații ale ordonatorului de credite, care nu pot fi opuse salariaților, drept temei al lipsirii acestora de drepturile salariale legal cuvenite.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant S. M. T. M.- CUI_, cu sediul în T. M., ., județul Teleorman,împotriva sentinței civile nr.817/17.06.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta L. G., CNP_, cu domiciliul în T. M., . bis, județul Teleorman,
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi,14 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. P. I. N.
GREFIER
M. P.
Red: Jud. P.I.N.
Dact: Z.G./4 ex/27.01.2015
Jud.fond: M.M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 39/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2212/2015.... → |
|---|
