Despăgubire. Decizia nr. 2513/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2513/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 37901/3/2014

ROMÂNIA

DOSAR NR._ (1587/2015)

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.2513

Ședința publică de la 24.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE- P. I. N.

JUDECĂTOR - M. G.

GREFIER - C. F. C.

Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA împotriva sentinței civile nr.1515/23.02.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. G..

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea constată închisă etapa cercetării judecătorești, declară deschise dezbaterile și, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de apel de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale inițial la data de 28.06.2013 sub numărul_/3/2013, și apoi sub numărul_, în urma disjungerii dispuse la data de 03.11.2014, reclamanta O. G. a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata către reclamant pentru perioada 01.07._11 a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, diferența ce rezultă din faptul că în art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, valoarea salariului minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 700 lei, iar salariul de încadrare al reclamantului a fost calculat prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. 1 din Actul adițional nr. 1713/ 21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei;

2. obligarea pârâtei la plata pentru perioada 01.07._11 a diferenței de 25% la salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat așa cum rezultă de la punctul 2, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010;

3. obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anii 2009, 2010 și 2011, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități și art. 43 alin. 2 lit. a din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 aplicabile în cauză, ținând cont că acest salariu se plătește în primul semestru al anului următor;

4. obligarea pârâtei la plata ajutorului material C. pentru anul 2010 în cuantum de 700 lei stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități aplicabil;

5. obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1515/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a diferenței de drepturi salariale dintre cele calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare și cele efectiv plătite pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale reprezentând spor de 25% din salariul de bază pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, corespunzător orelor lucrate, raportat la salariul de bază majorat conform prezentei sentințe civile pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anilor 2009 – 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a primei de C. pentru anul 2010, în cuantum de 700 lei, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor datorate potrivit prezentei hotărâri, calculată de la data introducerii acțiunii – 28.06.2013 și până la achitarea efectivă a debitului principal.

A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, este neîntemeiată, având în vedere că dispozițiile contractelor colective de muncă nu impun obligația de a sesiza comisiile mixte patronate-sindicate cu privire la încălcarea dispozițiilor din CCM, anterior acționării în instanță, prevăzând doar o procedură facultativă și paralelă, fără caracter jurisdicțional.

Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că prezenta cauză vizează plata unor drepturi salariale neacordate, drepturi ce intră sub incidența termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii.

Drepturile care fac obiectul cauzei de fata au caracter salarial, chiar dacă nu și continuu (cum sunt salariul suplimentar și prima de C.).

Or, din acest punct de vedere, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului, termen prevăzut de art. 283 alin.1 lit. c) din codul muncii, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, contract colectiv de muncă ori lege), textul art. 283 alin.1 lit. e) rămânând aplicabil pentru orice alte drepturi și obligații stipulate în contractele colective de muncă, decât drepturi și obligații salariale.

Nici în ceea ce privește salariul suplimentar aferent anului 2009 dreptul la acțiune nu este prescris, având în vedere că potrivit art. 43 (2) lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent, va fi acordat în primul semestru al anului următor, deci cel mai târziu până la data de 31.06.2010, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani (acțiunea fiind introdusă la data de 28.06.2013).

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a reținut că reclamanta O. G. este salariatul pârâtei SNTFM CFR Marfa SA, astfel cum rezultă din mențiunile din cartea de muncă a acestuia.

Din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat in Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. si reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate in acest contract colectiv de munca.

Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexa 5. Din această anexă, pct. 2 la contract, reiese că SNTFM CFR MARFĂ SA București face parte dintre unitățile la care se aplică CCM – UNRT 2008-2010.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

În art. 41 din CCM – UNRT 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la alin. 3 lit. a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. Lit. b a aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.

Prin întâmpinare pârâta a recunoscut faptul că, în perioada ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.

Din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 600 lei în perioada 01.04._11, iar nu de 700 lei, cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.

Față de dispozițiile art. 236 al. 4 Codul muncii și art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996, instanța apreciază că apărarea pârâtei nu poate fi reținută, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.

În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților având un caracter minimal.

Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

De asemenea, potrivit art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate și părțile pot cerere renegocierea. Însă nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin 4 din aceeași lege care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Astfel, Tribunalul a constatat că în toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia ”dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în prezenta cauză.

Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.

Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

Pe de altă parte, lipsa fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor rezultând din contractul colectiv de muncă la nivel superior nu justifică neacordarea lor, deoarece existența dreptului este certă și nu a fost condiționată în vreun fel de crearea fondurilor pentru plata lor.

În consecință, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art. 236 alin. 4 Codul muncii (în forma în vigoare la data încheierii contractului) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și art. 243 alin. 1 Codul muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.

Prin urmare, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre cele calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare și cele efectiv plătite pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective, pentru acoperirea devalorizării monedei naționale.

În privința pretențiilor din capătul 1 de acțiune, aferente perioadei 01.01._11, instanța a reținut următoarele:

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, nu a mai fost in vigoare începând cu data de 01.01.2011, astfel ca pretențiile reclamantului nu mai au fundament juridic începând cu aceasta data.

Din cuprinsul adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale rezulta ca acest contract a fost denunțat de Confederația Naționala a Patronatului R., parte semnatara a contractului si ca au fost notificate de denunțare, la data de 17.11.2010, Alianța Sindicatelor Transportatorilor din Romania si Convenția Sindicala Naționala a Transportatorilor din Romania.

In consecință, valabilitatea contractului a expirat la data de 31.12.2010, astfel ca pretențiile ulterioare acestei date, întemeiate pe acest contract, sunt neîntemeiate și au fost respinse.

Referitor la capătul doi de acțiune:

Față de admiterea în parte a capătului principal de cerere și față de dispozițiile art.42 alin.1 lit.g din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, instanța a admis în parte și capătul de cerere accesoriu (capătul doi de acțiune), fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sporului de 25% pentru munca în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, raportat la salariul majorat, astfel cum se prevede în prezenta hotărâre, pentru perioada 01.07.2010 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței, până la data plății efective, respingând capătul de cerere pentru pretențiile ulterioare acestei date, având în vedere că la data de 31.12.2010 Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea.

Referitor la capătul trei de acțiune:

Potrivit art. 30 din CCM la nivel G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 (a cărui valabilitate s-a prelungit cu încă 24 luni, prin actul adițional înregistrat la MMFFS București sub nr. 370/20.06.2008), pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Aceleași drepturi sunt prevăzute și de art. 43 (2) lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, care prevăd că al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent, va fi acordat în primul semestru al anului următor.

Tribunalul a apreciat că motivele referitoare la situația financiară, invocate de pârâtă prin întâmpinare, nu o pot exonera de obligațiile ce rezultă din contractele colective de muncă aplicabile în cauză, sub aspectul drepturilor de formează obiectul acțiunii, având în vedere forța obligatorie a contractelor colective.

Prin urmare, având în vedere că pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu a acordat salariul suplimentar cuvenit reclamantului, față de dispozițiile contractuale enunțate anterior, Tribunalul a admis în parte acest capăt de acțiune și a obligat pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anilor 2009 - 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective, respingând cererea de acordare a salariului suplimentar aferent anului 2011 ca neîntemeiată, față de faptul că ambele contracte colective de muncă invocate nu și-au mai produs efectele în anul 2011.

Referitor la capătul patru de acțiune:

Potrivit art. 71 din CCM la nivel G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 (a cărui valabilitate s-a prelungit cu încă 24 luni, prin actul adițional înregistrat la MMFFS București sub nr. 370/20.06.2008), în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații beneficiau și de ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de P. și C., stabilite cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.

Având în vedere că pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu a acordat reclamantului Prima de C. în 2010, față de dispozițiile contractuale enunțate anterior, aplicabile și pârâtei, astfel cum s-a argumentat detaliat la punctul unu, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a primei de C. pentru anul 2010, în cuantum de 700 lei (nivelul clasei 1 de salarizare), sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.

Referitor la capătul cinci de acțiune:

În raport de dispozițiile art. 1535 alin. 1 cod civil („În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”) și de dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligații bănești, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale in materie civila, calculată asupra debitului principal la care pârâta a fost obligată, începând cu data introducerii acțiunii, până la plata efectivă.

Sub acest aspect, Tribunalul nu a putut retine critica pârâtei potrivit căreia OG nr. 13/2011 ar permite acordarea dobânzii legale numai in cazul in care a fost stabilita in mod expres de parți prin convenție. Art. 1 din actul normativ menționat este citat de pârâtă trunchiat, scos din context si fără a fi coroborat cu articolele următoare. Legiuitorul a înțeles sa lase la latitudinea parților unei convenții sa stabilească nivelul dobânzii, dar aceasta ipoteza nu exclude situația prevăzuta la art.2 din ordonanța, potrivit căruia „in cazul in care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii si/sau penalizatoare, după caz, si in absenta stipulației exprese a nivelului acestora de către parți, se va plați dobânda legala aferenta fiecăreia dintre acestea”. Totodată, art. 6 din OG nr.13/2011 prevede ca „dobânda trebuie sa fie stabilita prin act scris. In lipsa acestuia se datorează numai dobânda legala”, al cărei nivel este cel indicat in art. 3 din același act normativ.

In speța de față, obligația de plata a drepturilor salariale este purtătoare de dobânda in baza legii, si anume in baza art. 1535 din noul Cod civil, critica paratei privind inexistenta vreunui temei legal pentru obligarea sa la plata dobânzii legale fiind neîntemeiata.

Nu în ultimul rând, Tribunalul a subliniat faptul că daunele-interese moratorii (dobânda) pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preturilor de consum, având in vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri, si anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plații (evitarea „erodării“ creanței prin inflație) in cazul actualizării creanței cu indicele preturilor de consum, care are caracter compensatoriu (damnum emergens), respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, daca acestea ar fi fost plătiți la scadenta (fructele civile), in cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans). Acordarea cumulata a acestor despăgubiri este impusa si de principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 din noul cod civil.

În baza art. 453 Cod proc. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA.

În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta pârâtă a solicitat admiterea apelului, pentru următoarele considerente:

Instanță de fond nu a analizat corect susținerile formulate de apelanta pârâtă privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii, potrivit căruia "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".

Învederează că obiectul cererii de chemare în judecată în această cauză nu îl reprezintă drepturile de natura salarială reglementate imperativ de art. 159 și 166 din Codul Muncii la care instanță de fond face referire: „Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în apel baza contractului individual de munca se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individul de muncă, în contractul colectiv de munca aplicabil sau în regulamentul intern, după caz ".

Legiuitorul face distincție între conceptul de salarizare și alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce înseamnă că se permite acordarea de drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale" instanță de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinică și nelegala.

Având în vedere că prin cererea formulată de intimatul reclamant și înregistrată pe rolul instanței la 28.06.2013 se solicită obligarea societății apelante la executarea unor clauze din CCM pe anul 2009, 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice”.

Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni solicită admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor.

Instanță de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar

Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."

Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.

Având în vedere cele precizate, solicită să se constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat - sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM.

Instanță de fond în mod eronat a admis cererea privind diferența de salariu pe perioada 01.07._10 ce rezulta din faptul că în Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi este prevăzut un salariu minim de bază brut de 700 lei iar în perioada 01.07._10 a fost plătit la un salariu minim brut de 600 lei la care s-a adăugat coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei 13.

Intimatul reclamant și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.41 din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 care prevede un salariu minim aplicabil de 700 lei și coeficienți minimi de ierarhizare pentru toate categoriile de salariați.

Art.41 lit. b se prevede expres că părțile implicate în negocieri colective vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului minim brut la nivel de ramura transporturi de 700 lei pentru stabilirea salariului minim brut la nivelul respectiv.

În consecința după ce se garantează un salariu de bază minim brut de 700 lei se calculează salariile minime de bază brute pentru fiecare categorie de salariați în parte prin aplicarea coeficienților minimi prevăzuți în art. 41 alin. 1 din contract. Acești coeficienți erau cuprinși între 1 aplicabil muncitorilor necalificați și 2 aplicabil personalului cu studii superioare.

Deci de salariul minim garantat în plata de 700 lei beneficiau muncitorii necalificați în timp ce pentru personalul calificat cuantumul maxim al acestui salariu, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit la art. 41 alin. 1 era de 1050 lei, salariu de care ar fi beneficiat reclamanta în baza acestui CCM.

Spre deosebire de reglementarea din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi prin CCM la Nivel de G. de Unități și CCCM al SNTFM CFR Marfa SA au fost stabilite 46 de clase de salarizare cu coeficienți cuprinși între 1 și 6,361 ajungându-se la un nivel maxim superior celui stabilit prin contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.

Se observa deci diferențe între contractele colective de munca nu numai la stabilirea cuantumului salariului minim cât și la stabilirea coeficienților de ierarhizare.

Prin sentința pronunțată instanță de fond s-a prevalat de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramura obligându-ne la calcularea salariilor de bază brute cuvenite pentru perioada 12.2010 la un salariu de bază brut de 700 lei fără a face referire la coeficienții stabiliți prin prevederile aceluiași articol.

Astfel intimatul reclamant a beneficiat în conformitate cu prevederile CCM și CIM de un salariu de bază but corespunzător clasei de salarizare la care s-a adăugat sporul de vechime 15 % și sporul pentru condiții grele de munca feroviară 15% și spor condiții periculoase 15%.

A calcula salariul de bază brut în conformitate cu prevederile unui contract colectiv de munca nu înseamnă a prelua numai anumite dispoziții care convin într-un anumit context făcând abstracție de reglementarea în ansamblu a clauzelor contractuale.

Principiul preeminentei clauzelor contractuale încheiate la nivel superior în detrimentul clauzelor contractuale încheiate la nivel inferior presupune înlăturarea în totalitate a clauzelor vătămătoare și aplicarea clauzelor contractuale mai favorabile.

În speța nu se poate vorbi de o clauză mai favorabilă stabilită prin CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi analizând trunchiat dispozițiile articolului invocat doar prin raportare la salariul de bază și fără a aplica coeficienții minimi stabiliți prin art.41.

Prin urmare drepturile salariale stabilite pentru intimat prin contractul individual de munca respecta dispozițiile art. 238 alin. 1 din Codul Muncii (în vigoare la momentul prestării activității de către reclamant) întrucât nu sunt inferioare Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel de ramura transporturi. Mai mult se încalcă dispozițiile art. 157 din Codul Muncii care prevede negocierea individuală intre angajator și salariat a drepturilor salariale. Menționam că la data semnării contractului individual de muncă și a actelor adiționale reclamantul nu a avut obiecții acceptând salariul stabilit prin negociere.

Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind plata pentru perioada 01.07._10 a diferenței de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat.

Pentru perioada 01.07._10 intimatul reclamant a beneficiat de un spor de 25% din salariu de bază pentru munca desfășurată în cursul nopții și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurată în zilele de sâmbătă și duminica și sărbători.

Acesta a prestat în perioada pentru care solicita acordarea acestui spor, activitate în ture ceea ce înseamnă că timpul de odihnă și timpul de munca au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului să le fi fost solicitat în mod expres din partea conducerii societății noastre să presteze activitate în zilele de repaus.

Având în vedere dispozițiile CCM mai sus menționate consideră că cererea intimatului reclamant referitoare la sporul pentru zilele de sâmbăta și duminica precum și pentru sărbătorile legale este neîntemeiată.

Instanță de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anii 2009 și 2010.

Salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 este prescris în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din legea 53/2003 (toate drepturile salariate anterioare date de 28.06.2010 sunt prescrise).

Este necesar și util soluționării cauzei a se avea în vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.

Astfel trebuie avut în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar Din veniturile realizate, (lupa acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."

Art.21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi în care este inclus și art. 30.

Consideră că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plăti salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.

De asemenea, solicită Curții să aibă în vedere că între reprezentanții salariaților și administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anii 2009, 2010 și neacordarea ajutoarelor materiale de C. pe anul 2010.

În mod subiectiv instanță de fond a admis capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, aplicat la diferența de salariu, în temeiul art.71 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar având în vedere dispozițiile art.21 din contract „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."

Instanța de fond a obligat apelanta pârâtă, în mod eronat, la o dublă despăgubire acordând intimatului reclamant actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plații efective și cu dobânda legală aferente sumelor acordate prin Sentința Civilă calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal fără a avea în vedere că dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile nu prevăd obligația angajatorului de a plați dobânzi.

Potrivit art.2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi. Actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală au aceiași finalitate, reprezentând daune interese pentru executarea cu întârziere sau neexecutarea obligațiilor contractuale, cumulul acestora nefiind posibil deoarece ar însemna o dublă despăgubire. În conformitate cu prevederile art. 166 Codul Muncii numai pentru întârzierea nejustificată a plații salariului instanță poate determina angajatorul la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă O. G. a solicitat respingerea apelului, ca nefundat, arătând că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată, întrucât obiectul cerrii de chemare în judecată îl formează diferențe de drepturi bănești la salariul de bază și se aplică art.269 alin.1 lit.c din Codul muncii, iar în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, soluția de respingere se impune din perspectiva art.6 CEDO, care asigură oricărui justițiabil dreptul de acces la o instanță independentă.

În ceea ce privește criticile pe fondul cauzei, intimata-reclamantă le apreciază nefondate, arătând, referitor la plata diferențelor salariale pentru perioada 01.07._10, a primei de C. pentru anul 2010 și a salariilor suplimentare pe anii 2009,2010, că în contractele colective de muncă la nivel de unitate nu pot fi prevăzute drepturi la un nivel inferior celui reglementat de CCM la Nivel de R. Transporturi, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, și că în speță nu sunt aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe anii 2009-2010, 2010-2011, întrucât stabilesc o clauză prohibitivă în contradicție cu art.30 și art.71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.

De asemenea, în legătură cu plata diferenței de spor de 25%, se arată că în perioada 01.07._10 reclamanta a prestat serviciu în regim de tură, iar pentru munca de noapte prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale trebuia să primească un spor de 50%la salariul de bază, acesta fiind sensul prevederilor art.42 alin.1 lit. g din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr.722 pe anii 2008-2010.

Cât privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, se arată că aceasta a fost solicitată ca daună moratorie, fiind invocate și cele statuate prin Decizia nr.2/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare în combaterea apărărilor formulate de intimată.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Curtea va analiza mai întâi critica formulată de apelanta pârâtă cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Potrivit art.268 lit. c Codul muncii „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate … în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.

În acord cu cele susținute de prima instanță în ce privește drepturile salariale și ajutoarele materiale, Curtea apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c Codul muncii, deoarece se solicită drepturi cu caracter salarial, în sensul că decurg din executarea raportului de muncă al „feroviarilor”, fiind fără relevanță faptul că nu se acordă periodic, asemeni salariului, ci numai odată pe an. Așadar și o premiere cu ocazia unui eveniment semnificativ pentru salariații din ramura transporturi feroviare dobândește caracter salarial, având un alt regim juridic sub aspectul prescripției.

Drepturile pretinse de intimatul reclamant, chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, aplicabil unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali.

Vor fi înlăturate criticile apelantei pârâte privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 268 lit. e Codul muncii deoarece aceste norme sunt aplicabile unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali, situație ce se încadrează în dispozițiile lit. c din același text.

În aceste condiții, este aplicabil art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii care dobândește, comparativ cu art. 268 alin. 1 lit. e, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, cu referire la dispozițiile art. 159 din menționatul act normativ, care definesc cuprinsul noțiunii de „salariu" în sens larg, incluzând drepturile salariale propriu-zise și cele conexe.

Având în vedere că la momentul introducerii acțiunii nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani pentru diferențe de drepturi salariale și ajutorul material reprezentând prima de C. 2010 și salariul suplimentar 2010, în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În privința salariului suplimentar aferent anului 2009, prima instanța a reținut că trebuia acordat în primul semestru al anului 2010, respectiv cel târziu la 30.06.2010, aceasta fiind data de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Însă, contrar celor reținute de instanța fondului, Curtea apreciază că nașterea acestui drept nu a avut loc cel mai târziu la 30.06.2010, ci la data la care a fost stabilit în condițiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv 01.01.2010.

Faptul că părțile au stabilit, de comun acord, ca plata să fie efectuată în primul semestru al anului următor nu prezintă nici un fel de relevanță în ceea ce privește prorogarea curgerii termenului de prescripție, care operează începând cu data nașterii dreptului și nu cu data executării prestației.

Cum de la momentul nașterii dreptului la acțiune și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, în cauza nefiind formulată o cerere de repunere în termenul general de prescripție, Curtea reține că cererea de obligare a apelantei pârâte la plata salariului suplimentar pe anul 2009 este prescrisă, sub acest aspect critica apelantei fiind fondată.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la inadmisibilitatea/prematuritatea acțiunii, Curtea va înlătura susținerile apelantei pârâte, deoarece instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor. Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția apelantei a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii.

În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susținut că pentru a acorda salariatului reclamant ajutorul material pentru C. 2010 și salariu suplimentar 2010, prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, înlăturând prevederile contractului încheiat la nivelul unității.

Curtea consideră fondate aceste susțineri.

Astfel, potrivit art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008: „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (...)” Acest contract a fost înregistrat la ministerul de resort sub nr. 2836/28.12.2006, fiind valabil timp de 24 de luni de la data înregistrării. Ulterior, prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, valabilitatea a fost stabilită la 48 de luni de la data înregistrării, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 4294/28.12.2010, s-a prelungit valabilitatea contractului până la data de 31.01.2011.

Așadar, Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 era în vigoare și producea efecte juridice la data în care s-a sărbătorit Crăciunul (25 decembrie) în anul 2010.

Referitor la salariul suplimentar pe anii 2010, Curtea observă că la art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 se prevede: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”.

La data de 04.06.2009, la nivelul societății naționale apelante a intrat în vigoare Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 încheiat între S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și sindicatele reprezentative la nivelul unității, contract înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, având valabilitate un an. În acest contract se prevede în Capitolul VI Protecția salariatului, la art. 64, „În afara ajutoarelor la care au dreptul, potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele: – cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an. Aceste prevederi se aplică cu 1 ianuarie 2010.”

Durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă pe anul 2009/2010 a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București cu nr. 1713/21.04.2010, act adițional prin care au fost modificate și prevederile art. 64 citate anterior, în sensul că pentru ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de C. „nu se acordă pentru anul 2010”.

În același timp, art. 30 din Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 prevede: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (…)”. Prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la acest contract colectiv de muncă s-a prevăzut expres, la art. 30, că „Salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.

Aspectul de lămurit este aplicabilitatea directă a unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități în condițiile în care la nivelul inferior, la nivelul unității, există contract colectiv de muncă.

Curtea consideră că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se aplică prioritar și că, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea clauzelor cuprinse în Contractul colectiv de muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă S.A. aferent anilor 2009/2010, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr.1713/21.04.2010, acestea din urmă se impun părților contractante, instanța neputându-le înlătura de la aplicare și neputând da o altă interpretare clauzelor contractuale contestate.

Contractul colectiv mai sus arătat se supune, sub aspect juridic, dispozițiilor Legii nr.130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legea nr.40/2011.

Este adevărat că, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, iar potrivit art.8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior, prevederi care sunt reluate și în Legea 62/2011 la art.132.

Însă, dispozițiile art.24 din Legea nr.130/1996 statuează nulitatea clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art.8 din aceeași lege, nulitate care se constată de către instanța competentă la cererea părții interesate. Numai dacă o astfel de cerere se admite, clauzele constatate de instanță ca fiind nule pot fi renegociate, iar până la renegocierea lor sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.

Prin urmare, pornind de la caracterul obligatoriu pentru părțile contractante al dispozițiilor cu caracter normativ statuate prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și actul adițional la acesta și având în vedere faptul că nu s-a constatat nulitatea clauzelor cuprinse în Contractul colectiv de muncă al SNTFM aferent anilor 2009/2010, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr.1713/21.04.2010, Curtea constată că cererea reclamantei privind plata primei de C. pentru anul 2010 și plata salariului suplimentar pentru anul 2010 este lipsită de temei și se impunea a fi respinsă.

Curtea apreciază a fondate și criticile aduse hotărârii instanței de fond de către apelanta pârâtăsub aspectul obligării sale la plata diferenței de 25% la salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, raportat la salariul majorat.

Intimatul reclamant a invocat drept temei al pretențiilor prevederile art. 42 alin. 1 lit. g) din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, potrivit cărora „în cazul în care munca în timpul nopții va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate in timpul nopții”.

Intimata reclamantă a recunoscut că a beneficiat de un spor de 25% pentru munca de noapte, dar apreciază că pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică și de sărbătoare legală, care sunt recompensate cu spor de 100%, sporul de 25% trebuie aplicat la remunerația astfel dublată.

Curtea notează că zilele de repaus la care se referă art. 42 alin. 1 lit. g) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt zilele de sâmbăta sau duminica, așa cum pretinde intimatul reclamant, ci zilele în care acesta beneficiază de repausul săptămânal, astfel cum acesta este reglementat de art. 132 alin.1 si 2 (actual art. 137 alin. 1 si 2) din Codul muncii. Dispoziția legală enunțată arată că „repausul săptămânal se acorda în doua zile consecutive, de regula sâmbăta și duminica. În cazul în care repausul în zilele de sâmbăta și duminica ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normala a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern”.

În speța de față, intimatul reclamant și-a desfășurat activitatea în ture, timpul său de muncă fiind repartizat inegal, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 137 alin. 2 din Codul muncii, zilele de repaus săptămânal, în cazul său, nefiind sâmbetele si duminicile, ci zile din cursul săptămânii. În consecință, art. 42 alin. 1 lit. g) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este inaplicabil intimatului reclamant, ipoteza de reglementare fiind diferita.

Suplimentar, în cauză nu s-au produs dovezi din care să rezulte că reclamantul a prestat efectiv activitate cumulat în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, astfel încât să se poată aprecia asupra temeiniciei pretențiilor sale, sens în care Curtea urmează să respingă acest capăt de cerere, ca nefondat.

Nu va fi însă primit motivul de apel prin care se critică dispoziția referitoare la acordarea diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010 și drepturile salariale efectiv plătite reclamantei pentru perioada 01.07._10.

Sub acest aspect, se reține că, potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.

Acest contract a fost înregistrat sub nr.722/24.01.2008 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008, părțile contractante fiind reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă. Prin urmare, sunt nefondate susținerile apelantei referitoare la faptul că acest act normativ cu caracter convențional nu i-ar fi aplicabil

Potrivit art.238 alin.2 din Codul muncii, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

Așadar, trebuia ca prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 să fie transpuse în mod corespunzător și în conținutul clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților apelantei-pârâte.

În conformitate cu art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.

De asemenea, art.57 alin.4 din Codul muncii, prevede că în situația în care o clauză a contractului individual de muncă este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Clauza din contractul individual de muncă al intimatei-reclamante, referitoare la nivelul salariului de bază minim brut aplicabil în cazul acesteia, este afectată de nulitate, deoarece dreptul salarial pe care-l stabilește nu este în acord cu dispozițiile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.

Conform prevederilor art.57 alin.4 din Codul muncii, mai sus menționate, clauza respectivă este înlocuită de drept cu cea din Contractul colectiv de muncă aplicabil, și anume art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.

Rezultă, pe baza celor expuse, că este irelevant faptul că salariatul unității pârâte a consimțit, prin reprezentantul său, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.

Prin urmare, clauza conținută în art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010 trebuie considerată că a produs efecte juridice în perioada de valabilitate a acestui contract, cu toate consecințele decurgând de aici, inclusiv cel al reținerii în sarcina angajatorului a obligației de plată către reclamantă a drepturilor salariale stabilite potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.

În ce privește prejudiciu cauzat prin neacordarea în termen a drepturilor salariale supuse devalorizării, așa cum în mod just a constatat și prima instanță, executarea cu întârziere a obligației de plată a drepturilor salariale în cuantumul legal datorat face să se diminueze valoarea reală a creanței.

Conform dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii, „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”, astfel că aceasta în mod corect a fost obligată la plata către intimatul-reclamant a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și până la data plății efective.

Prin actualizarea sumei cu rata inflației nu s-a ajuns la o dublă reparație, astfel cum susține apelanta, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

Actualizarea creanței de la data scadenței fiecărei componente a acesteia este legitimă și se acordă cu titlu de echivalent al prejudiciului suferit prin fenomenul inflaționist. Dacă instanța acordă creditorilor o sumă de bani reactualizată de la data scadenței acesteia, creditorii nu primesc o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit să o primească la data când aceasta ar fi trebuit achitată, pentru că în realitatea economică, faptul devalorizării monedei este prezent, iar consecințele sale nu trebuie suportate de creditorii obligației, deoarece s-ar ajunge în situația în care posibilitatea recuperării sumei la valoarea ei reală ar fi doar ipotetică.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480, alin.2 Cod procedură civilă va admite apelul,va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va respinge cererile privind plata diferenței de 25%, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, salariul suplimentar 2010, C. 2010, ca neîntemeiate, și va admite prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește plata salariului suplimentar 2009, constatând prescris dreptul la acțiune.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA CUI_, cu sediul ales la sediul Centrului Zonal de Marfă București,din . Nord nr.1-3, sector 1, București, împotriva sentinței civile nr.1515/23.02.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a-VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. G. CNP_ cu domiciliul ales la sediul profesional al avocatului M. D., în B., ..13, județ B..

Schimbă, în parte sentința atacată, în sensul că:

Respinge cererile privind plata sporului de 25% pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, salariul suplimentar 2010, C. 2010, ca neîntemeiată.

Admite prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește plata salariului suplimentar 2009, constată prescris dreptul la acțiune.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 24.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

P. I. N. M. G.

GREFIER

C. F. C.

Red. Jud. PIN

Dact: Z.G./4 ex/13.07.2015

Jud.fond: D.C.B.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 944/2015. Curtea de Apel...		Despăgubire. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Despăgubire. Decizia nr. 102/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2212/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2718/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 944/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Despăgubire. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1056/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1150/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1383/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI