Despăgubire. Decizia nr. 152/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 152/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 2621/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6724/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 152
Ședința publică din data de 15.01.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – E. L. U.
JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE
JUDECĂTOR - L. H.
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. împotriva sentinței civile nr.4665 din data de 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE COMERCIAL BUCUREȘTI în numele membrului de sindicat M. I. M., având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la data de 13.10.2014, prin Serviciul Registratură, intimata a depus întâmpinare, în două exemplare, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct.2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și având în vedere că, în prezenta cauză s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct.2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă, o reține în pronunțare.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4665 din data de 16.04.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune formulată de către pârâtă; a admis în parte, acțiunea formulată de reclamantul U. S. Libere Feroviare Mișcare - Comercial București (USLFMC București), în numele și pentru membra sa M. I. M., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R CĂLĂTORI S.A.; a obligat pârâta la calcularea și plata către reclamanta a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.10._10, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței și până la data introducerii acțiunii și cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 41 alin.3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din data de_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
În anexa nr. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ ,cuprinzând unitățile la care se aplică contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi, în care organizațiile sindicale semnatare au membri, la poziția nr. 1 este menționată SNTFC CFR CĂLĂTORI SA – București.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere faptul că, în speță, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. e anterior republicării), conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, întrucât drepturile solicite prin cererea de chemare în judecată au natura juridică au unor drepturi de natură salarială, ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. c anterior republicării), conform cărora conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Deși, pârâta menționează în întâmpinare că dreptul material la acțiune al reclamantului privind pretențiile aferente anului 2009 s-a prescris și pe considerentul că acțiunea a fost formulată după termenul de 3 ani, Tribunalul a reținut că, nici sub acest aspect excepția nu este întemeiată.
Pentru pretențiile din luna octombrie 2009, nașterea dreptului a intervenit la data de 31.10.2009, iar acțiunea reclamantului a fost înregistrată la Tribunalul București la data de 26.10.2012,înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin.1 lit. C din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii(art. 283 alin.1 lit. C anterior republicării) ce se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate (adică începând cu data la care i se cuveneau a i se plăti drepturile pentru luna octombrie 2009), după cum rezultă din prevederile art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958
În consecință, s-a dispus respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu S. Națională de Transport Feroviar de Călători CFR CĂLĂTORI SA, potrivit înscrisurilor prezentate de către reclamanți, necontestate de pârâtă, reclamanta – persoană fizică M. I. M. a avut calitatea de salariat al pârâtei în perioada 01.10.2009 – 31.12.2010.
În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a susținut că prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speța, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În consecință, trebuie determinat dacă în aceste condiții pârâta poate fi obligată la plata diferențelor de drepturi salariale, în sensul în care s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată completată și precizată.
Conform dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Conform dispozițiilor art. 24 alin.1 din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Tribunalul a considerat că apărarea pârâtei nu prezintă relevanță față de natura juridică a dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor respective.
Chiar dacă prin dispozițiile art. 224 lit. d din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 322 din_, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: d) Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998, cu modificările și completările ulterioare, Tribunalul a apreciat că acest act normativ are relevanță în condițiile în care se solicită drepturi și din perioada în care acesta a fost în vigoare și mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_ publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ a fost încheiat conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul acestuia.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată completată și precizată.
Or, potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din_ publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_, prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la data de 1 ianuarie 2008 până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
Conform alin.2 din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Cum, în speță, nu s-a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei conform art. 41 alin.3 lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru M. I. M. în perioada 01.10._10, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere (data introducerii cererii de chemare în judecată), până la data plății efective.
Acordarea sumei actualizate în raport de rata inflației se impune față de principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizării leului fiind pus în sarcina debitorului.
Pentru aceste sume, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți și a dobânzii legale de la data punerii în întârziere (data formulării în instanță cererii de chemare în judecată), până la data plății efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit de către reclamant și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a dobânzii legale de la data nașterii dreptului și a ratei inflației de la data nașterii dreptului și până la momentul plății efective pentru ca reclamantei să nu-i fie imputată o îmbogățire fără justă cauză.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA București – Sucursala de Transport Feroviar de Călători București, criticând-o pentru nelegalitate, recurs întemeiat pe dispozițiile art.304, pct.9 și art.3041 din Codul de procedură civilă.
Se arată în dezvoltarea căii de atac formulate că, contractul valabil încheiat este legea părților contractante - art. 236 alin. 4 Codul muncii (în vigoare în anii 2009, 2010, 2011), art. 7 alin. 2 din Legea nr.130/1996.
Recurenta învederează că, în perioada 01.10._10, în care intimatul Sindicatul Liber Feroviar Mișcare Comercial solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de SNTFC "C.F.R." S.A., a existat la S. Națională de Transport Feroviar de Călători" CFR Călători"- S.A. contract colectiv de muncă valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010, ale cărei prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamantului.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord că pentru anii 2009 și 2010, să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în C.C.M. la Nivel de R. Transporturi și, prin urmare, instanța de judecată este ținută să analizeze cererea intimatului prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
Mai mult, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009 – 2010, a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din C.C.M. la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Pentru anii 2009 - 2010, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare 2008 - 2010 la art. 4 se prevede prelungirea valabilității acestui contract pe o perioadă de 48 de luni, stabilindu-se salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07._12.
Prin C.C.M. la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A., și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe R. Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare,ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada în care intimatul solicită diferența de salarii, recurenta solicită să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate invocat în cererea introductivă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea recurentă onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate - art. 24 alin. 1, alin. 2, alin. 3 și alin. 4 coroborat cu art. 8 alin. 2 și alin. 3 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Solicită recurenta a se reține că, în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A. și C.C.M., la Nivel de G. de Unități Feroviare, intimata singură sau prin intermediul organizațiilor sindicale avea posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau că,în fapt clauzele prevăzute în art. 7 și anexă 1 din C.C.M. la Nivel de S. Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., conțin drepturi la nivel inferior față de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi.
În acest context și în condițiile în care instanța de judecată astfel sesizată, constată nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate,iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă art. 268 alin. 1 pct. d Codul Muncii (fost art. 283 alin. 1 lit. d).
Recurenta învederează că, intimata solicită diferența de drepturi salariale, diferență rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008 - 2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art. 7 și Anexei 1 din C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A.
Ori, se poate observa cu ușurința faptul că, intimata solicită practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Însă, așa cum recurenta a arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Față de cele mai sus arătate, solicită a se ține cont la pronunțarea soluției în prezenta cauză de următoarele aspecte:
Instanța de judecată nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A.
Chiar dacă instanța de judecată ar califica cererea intimaților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art. 268 alin. 1 pct. d din codul muncii, motivat de faptul că, atât C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea intimatului a fost introdusă în anul 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Clauzele C.C.M. la Nivel de S.N.T.F.C. "C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare nu pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. d din Codul Muncii.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința atacată, sub aspectul criticilor aduse, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar și din perspectiva art. 3041 Cod procedură civilă, ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa, în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin motivul de recurs formulat, recurenta critică sentința primei instanțe față de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că este nelegală, pe considerentul că Tribunalul București a aplicat greșit legea.
Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial sau procedural, fie atunci când interpretează greșit norma juridică aplicabilă.
Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului le dă o greșită interpretare.
Motivul de recurs nu subzistă în cauză, prima instanță pronunțând sentința atacată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a art.28 din Legea 62/2011,art. 57 alineatul 4,art. 268 alineatul 1 lit. e) ,art. 238 din Codul Muncii, art. 239 din același cod, dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 30/1996.
Vor fi înlăturate toate criticile exprimate prin calea de atac.
Astfel, prima critică apare ca nefondată, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 268 alineatul 1 lit. e din Codul Muncii.
Potrivit acestui text legal, “cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate… în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
Prin acțiune s-a solicitat recalcularea salariului prin aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător categoriei profesionale la salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a și b din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, începând cu data de 01.10.2009 până la data de 31.12.2011; plata diferenței dintre drepturile salariale calculate conform celor de mai sus și cele efectiv achitate începând cu 01.10.2009.
Dată fiind natura și obiectul acestor pretenții ce au fost deduse judecății primei instanțe, este evident că prin acțiune se urmărește plata unui element al salariului în sensul prevăzut de art. 160 din Codul Muncii, fiind vorba în esență despre salariul de bază, neavând nicio relevanță faptul că nivelul său valoric a fost stabilit prin Contractul Colectiv de Muncă. Altfel spus, cererea de chemare în judecată vizează plata unor drepturi salariale
Dreptul la salariul de bază are natură legală și își are izvorul în disp. art. 39 alineatul 1 lit. a, art. 40 alineatul 2 lit. c, art. 159-160 din Codul Muncii. Prin urmare, el nu este de natură convențională și nu își are sursa primordială într-un contract, fie el și colectiv de muncă.
Or, în situația în care se pretind asemenea drepturi sau despăgubiri pentru nerespectarea lor, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 268 alineatul 1 lit. c (3 ani), iar nu cel de 6 luni stabilit de art. 268 alineatul 1 lit. e din Codul Muncii.
În speță se pune în special și cu prioritate problematica neacordării unor drepturi salariale, iar nu cea a neexecutării unor clauze dintr-un contract colectiv de muncă (așa cum susțin recurenta), ceea ce face să fie incidente prevederile art. 268 alineatul 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003.
Dispozițiile art. 268 alineatul 1 lit. e) au aplicabilitate în ipotezele în care drepturile bănești pe care le prevăd nu au caracter salarial, de exemplu în cazul primelor, ajutoarelor, bonusurilor ori altor beneficii acordate salariaților prin diverse clauze ale CCM și care nu sunt o contraprestație a muncii depuse de angajat în temeiul contractului individual de muncă, așa cum cere art. 159 din Codul Muncii.
Nici cea de-a doua critică nu este fondată.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, actul juridic bilateral pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății, și-a încetat efectele în ce o privește pe recurenta-pârâtă SNTFM CFR MARFĂ SA la data de 31.12.2010, urmare a denunțării unilaterale a contractului respectiv de către Confederația Națională a Patronatului Român, confederație al cărei membru este recurenta.
Potrivit art. 4 alin. 2 din respectivul CCM, „dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic".
Or, notificarea de denunțare a CCM a fost transmisă părților contractante la data de 17.11.2010, respectându-se astfel întrutotul cerințele impuse de clauza de la art. 4 alin. 2 din contract. Ca atare, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 a încetat să mai aibă consecințe juridice de la data de 31.12.2010.
Așa fiind, diferențele bănești dintre drepturile salariale recalculate și cele efectiv achitate, trebuie plătite pentru intervalul de timp cuprins între 01.10._10 cum corect a dispus tribunalul.
Neparcurgerea procedurii prealabile stabilită prin clauze din Contractul Colectiv de Muncă nu poate fi sancționată cu respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni de genul celei ce face obiectul prezentei pricini, căci ar însemna să se aducă atingere principiului fundamental prevăzut de art. 21 din Constituția României referitor la liberul acces la justiție.
Numai dacă o astfel de procedură prealabilă ar fi prevăzută printr-o lege ori printr-un act normativ cu aceeași forță juridică, s-ar putea vorbi despre aspectul inadmisibilității unei acțiuni, dar și într-o astfel de ipoteză, s-ar putea discuta problema constituționalității acelei norme juridice, asupra căreia doar Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe.
Un contract colectiv de muncă rămâne ceea ce este, adică doar o convenție, neputând fi asimilat unui act normativ cu putere de lege și neavând forța juridică a unei legi. Nerespectarea sa poate atrage doar angajarea răspunderii contractuale, însă nu poate duce la negarea unui principiu constituțional și a unui drept ce are consfințire în Constituție, cum este liberul acces la justiție.
Ultima critică de recurs nu este fondată.
Art. 134 din Legea nr. 62/2011 (ce reia prevederile art. 24 din Legea nr. 130/1996) are următorul conținut:
„(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate.
(2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
(3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, părțile pot conveni renegocierea acestora.
(4) Până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaților, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul superior, după caz.”
Interpretarea logico-gramaticală a acestui text legal conduce la concluzia că în cazul constatării de către instanța judecătorească a nulității unei clauze a unui contract colectiv de muncă, respectiva clauză este înlocuită cu prevederile mai favorabile angajaților, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
O asemenea ipoteză constituie o excepție de la regulile de drept comun din materia nulității actelor juridice civile în sens larg, reguli potrivit cărora nulitatea produce efecte nu doar pentru viitor, ci și pentru trecut (adică retroactiv), părțile fiind repuse în situația anterioară încheierii actului, ca și cum acesta nu ar fi fost perfectat niciodată, cu toate consecințele decurgând de aici, inclusiv cel al restituirii prestațiilor eventual executate. Deci, nulitatea unei clauze dintr-un CCM de nivel inferior nu înseamnă lipsirea totală de efecte a acesteia, ci înlocuirea ei de drept (până la o eventuală renegociere) cu clauzele mai favorabile salariaților din lege sau dintr-un CCM superior.
Or, în speță, constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința nr. 652/M/08.05.2012 a Tribunalului B. – Secția I Civilă, pronunțată în dosar nr._ ) a nulității anexei nr. 1 din CCM pe anii 2009-2010 la nivelul CFR Marfă SA, este un argument în plus în sprijinul temeiniciei pretențiilor deduse judecății, deoarece nulitatea a fost constatată tocmai pentru că valoarea salariului mediu brut de bază stabilită prin CCM amintit era inferioară celei de 700 de lei prevăzută de art. 41 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, adică exact ceea ce s-a susținut prin acțiunea ce face obiectul prezentului proces.
Date fiind dispozițiile art. 134 alineatul 4 din Legea nr. 62/2011, clauza a cărei nulitate a fost constatată este înlocuită (întrucât nu au existat renegocieri între părți pe acest aspect, nefăcându-se nicio dovadă în acest sens de către angajator conform art. 272 din Codul Muncii) cu prevederea corespunzătoare din CCM de la nivel superior, respectiv art. 41 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, care este mai favorabilă salariaților câtă vreme stabilește o valoare a salariului mediu brut de bază superioară celei fixate prin CCM la nivel de unitate. Pe cale de consecință, nu există nicio rațiune pentru a îmbrățișa teza expusă în motivarea recursului și a considera lipsite de temei pretențiile deduse judecății.
De asemenea, art. 243 din Codul Muncii în forma de dinaintea intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011 (în prezent art. 148 din Legea nr. 62/2011) arăta că „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, iar „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”. În condițiile în care prevederile CCM la nivel de ramură transporturi trebuiau să producă efecte și pentru salariații pârâtei-recurente, aceasta din urmă avea obligația de a aplica în mod corespunzător la nivel de unitate dispozițiile art. 41 din acest CCM.
Aceasta și pentru că, în conformitate cu art. 40 alineatul 2 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Mai mult, art. 57 alineatul 4 din Legea nr. 53/2003 din materia nulității contractului individual de muncă, prevede în mod foarte clar că „în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.”
Potrivit art. 168 din Codul Muncii:
„(1) Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
(2) Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.”
Iar art. 166 alineatul ultim din același cod prevede:
„Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”
Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 272 din Codul Muncii, în conformitate cu care „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
În raport de toate cele ce preced, este evident că recurenta-pârâtă avea obligația de a dovedi că a plătit drepturile salariale cuvenite autoarei acțiunii prin raportare la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 din CCM valabil la nivel de ramură transporturi.
Această dovadă trebuia realizată prin depunerea statelor de plată sau altor documentelor justificative din care să reiasă în mod cert că intimatei-reclamante i s-au achitat drepturile salariale stabilite conform celor mai sus arătate. Or, recurenta-pârâtă nu a depus la dosar astfel de înscrisuri.
Așa fiind, cererea de recurs apare ca nefondată și în baza art.312 Cod procedură civilă,va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. împotriva sentinței civile nr.4665 din data de 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE COMERCIAL BUCUREȘTI în numele membrului de sindicat M. I. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. L. U. L. C. Dobraniște L. H.
GREFIER,
F. V.
Tehnored.L.E.U.
Dact. V.N./2 ex./26.01.2015
Jud.fond: D. M.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1533/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 88/2015.... → |
|---|
