Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 88/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 88/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-01-2015 în dosarul nr. 49024/3/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6384/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.88
Ședința publică din data de 09.01.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Judecător N. R. I.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenții C. L. AL S. 5 și INSTITUȚIA PRIMARULUI S. 5, împotriva sentinței civile nr.2293 din data de 28.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, în contradictoriu cu intimații S. ÎNVĂȚĂMÂNT SECTOR 5, în numele și pentru membrii de sindicat B. M., B. F., C. D., R. E., S. M., S. C., T. C., T. C. A., V. I., Călae C., și ȘCOALA GIMNAZIALĂ Nr.2 BUCUREȘTI, având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimatul S. Învățământ Sector 5 a depus la dosar note scrise, la data de 10.10.2014, prin serviciul registratură al acestei secții, precum și faptul că recurenții au solicitat soluționarea cauzei în lipsă, conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2293 din data de 28.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția tardivității formulării capetelor de cerere cu privire la reîncadrarea salariaților-reclamanți, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. Sector 5 București și a Primarului S. 5; a fost admisă acțiunea privind pe reclamant S. Învățământ Sector 5 în numele și pentru membrii săi B. M., B. F., Colță D., Rânete E., S. M., S. C., T. C., T. C. A., V. I. și C. C., în contradictoriu cu pârâți Școala Gimnazială nr.2, C. L. Sector 5 București și P. S. 5-Institutia Primarului și au fost obligați pârâții la calculul și plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite după reîncadrare cu salariul majorat, conform prevederilor Legii nr.330/2009 și 284/2010 și 285/2010 având ca bază de calcul salariul rezultat la data de 31.12.2009, după aplicarea majorărilor prevăzute de Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.01.2010 până la data de 12.05.2011, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților P. S. 5 București și C. L. al S. 5 București, că potrivit dispozițiilor art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Sistemul de finanțare de bază a unităților de învățământ preuniversitar prevăzut în art.167 - 170 se aplică începând cu anul financiar 2005, potrivit Legii nr.354/2004. Or, față de data de la care se solicită plata drepturilor din prezenta sentință rezultă că dispozițiile legale mai sus menționate sunt incidente.
Potrivit prevederilor Legii nr.215/2001 republicată, autoritățile administrației publice locale din municipiul București sunt C. General al Municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor, ca autorități deliberative, precum și primarul general al municipiului București și primarii sectoarelor, ca autorități executive, alese în condițiile legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
De asemenea, prima instanță a reținut faptul că acești pârâți au fost chemați în judecată pentru îndeplinirea obligației care le este atribuită prin lege, respectiv aceea de finanțare, prin alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, iar nu pentru îndeplinirea unor obligații ce nu sunt în sarcina lor.
S-a apreciat astfel, că nu prezintă relevanță faptul că unitățile administrativ-teritoriale în cauză nu au obligații în sensul calculării salariilor, atâta timp cât acestora le revin obligații privind alocarea fondurilor necesare.
În consecință, constatând că în cauza există identitate între persoanele chemate în judecată și cele cărora le incumbă obligații, potrivit legii, cu privire la alocarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale pretinse, s-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția tardivității în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect reîncadrarea salariaților reprezentați cauză, instanța de fond a reținut, având în vedere motivarea acțiunii, că nu s-a contestat actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale și că punctele 1 și 2 din petitul acțiunii nu reprezintă pretenții de sine stătătore. Prin urmare, s-a respins această excepție, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanții, reprezentați prin Sindicat, au avut în perioada 01.01.2010 – 12.05.2011 calitatea de salariați ai pârâtei Școala Gimnazială nr.2 și nu au beneficiat de prevederile Legii nr.221/2008.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretenții salariale întemeiate pe prevederile art.159-171 din Codul muncii, iar nu contestație împotriva ordinelor prin care au fost stabilite drepturile salariale, ordine care nu au fost indicate în cerere și a căror emitere nici măcar nu a fost dovedită.
Astfel fiind, s-a constatat că prin prezenta acțiune în pretenții, reclamanții au solicitat în principal obligarea pârâtei unitate școlară la calculul și plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrilor de sindicat în conformitate cu prevederile Legii nr.221/2008 pentru aprobarea OG nr.15/2008, pentru intervalul 01.01._11, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data efectivă a plății.
Prin Legea 221/2008 pentru aprobarea OG nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, s-a prevăzut la articolul unic pct.3, faptul că pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr.1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este, pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008, de 400 lei, aceasta reprezentând valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Din conținutul acestei reglementări, rezultă că, începând cu 1 octombrie 2008, drepturile salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar se impuneau a fi calculate prin utilizarea acestui coeficient de multiplicare.
În fapt, reclamanții nu au fost remunerați în concordanță cu actul normativ mai sus enunțat, împrejurare confirmată de pârâta-unitate școlară din cauză prin adeverințele depuse la dosarul cauzei.
Ulterior prin OUG 136/2008, s-a prevăzută că în perioada octombrie-decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic din învățământ este 299,933 lei, pentru funcțiile didactice prevăzute la art.1 alin.1 lit.c din OG nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
Prin decizia nr.1221/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că dispozițiile OUG 136/2008 sunt neconstituționale, instanța de contencios constituțional reținând faptul că, fundamentul adoptării acestei ordonanțe de urgență l-a reprezentat intenția de contracarare a unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament.
În continuare, prin OUG 151/2008, s-a prevăzut același coeficient de multiplicare de 299,933 lei, iar prin decizia nr.842/2009, Curtea Constituțională a statuat în sensul că dispozițiile art.I pct.2 și 3 din OUG 151/2008 sunt neconstituționale.
Prin Decizia nr.989/2009, au fost declarate neconstituționale și dispozițiile art.2 și art.3 din OUG 1/2009, reținându-se că acest din urmă act normativ continuă abordarea cuprinsă în dispozițiile OUG 151/2008, considerentele arătate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art.I pct.2 și 3 ale OUG nr.151/2008 fiind aplicabile mutatis mutandis și cu privire la situația creată prin adoptarea art.2 și 3 din OUG nr.1/2009.
Subsecvent, au fost adoptate OUG 31/2009 și OUG 41/2009 iar prin deciziile nr.105/2010 și nr.124/2010, Curtea Constituțională a respins ca devenite inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 și art.3 din OUG 31/2009, respectiv a art.2 din OUG 41/2009, pe considerentul că după sesizarea Curții, OG 15/2008 a fost abrogată expres prin Legea 330/2009, astfel încât OUG 31/2009 și OUG 41/2009, ca acte modificatoare, sunt și ele abrogate. În cuprinsul deciziei 124/2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art.2 din OUG nr.41/2009 erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau niște dispoziții legale declarate neconstituționale prin Decizia nr.842 din 2 iunie 2009, respectiv, prin Decizia nr.989 din 30 iunie 2009. Curtea reamintește considerentele de principiu din Decizia nr.983 din 30 iunie 2009, unde a reținut că "nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluție se impune și pentru că viciul de neconstituționalitate stabilit de instanța de contencios constituțional trebuie eliminat, și nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare și completare. În cazul de față, Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, prin Ordonanța de urgență nr.41/2009, a persistat în hotărârea să de a nu lua în considerare prevederile Legii nr.221/2008, reducând majorările salariale stabilite de Parlament".
În ceea ce privește aplicabilitate dispozițiilor Legii nr.221/2008, problema de fond a pricinii, aceasta a fost tranșata prin Decizia nr.3 din 4 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, prin care s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecința s-au stabilit următoarele: „ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale OUG nr.136/2008. nr.151/2008 și nr.1/2009, dispozițiile OG nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.221/2008. Constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
În continuare, Tribunalul a reținut că, potrivit art.30 alin.5 din Legea nr.330/2009 în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009.
Totodată, potrivit art.5 alin.6 din O.U.G. nr.1/2010, reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile OUG 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr.300/2009.
În aceste condiții instanța a reținut că salarizarea reclamanților în conformitate cu dispozițiile noii legi de salarizare trebuie să se facă cu luarea în calcul a drepturilor acordate prin raportare la dispozițiile Legii nr.221/2008 și cu luarea în calcul a veniturilor recalculate conform acestei legi la data de 31.12.2009.
Astfel reclamanții au dreptul începând cu 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile OG nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
Mai departe, instanța a reținut că Legea nr.284/2010 stabilește în art.7 alin.2 că valoarea salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcții a personalului în anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Potrivit art.1 din Legea nr.285/2010 începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
În aceste condiții salarizarea reclamanților trebuie făcută conform dispozițiilor mai sus menționate ținând cont și de modul de stabilirea al drepturilor salariale la 31.10.2010 prin luare în considerare a modului de stabilire a salariului în anul 2010 conform primului capăt al cererii.
În ceea ce privește actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, aceasta are rolul a repara prejudiciul creat reclamanților prin eventuala devalorizare a monedei, în scopul unei reparări integrale a prejudiciului produs. În raport de aceste considerente, pârâții urmează a fi obligați la plata sumei rezultate din actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând diferențe drepturi salariale neacordate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal și motivat, pârâții C. L. al S. 5 București și P. S. 5 – Instituția Primarului.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții au susținut că justifică calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit prevederilor legale în materie, fondurile necesare pentru salarizarea personalului didactic, didactic auxiliar și personalului nedidactic din unitățile și instituțiile de învățământ preuniversitar sunt asigurate din bugetul de stat și defalcate în bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale.
Arată că au învederat faptul că nici pârâtul P. S. 5 București și nici pârâtul C. L. al S. 5 București nu sunt unități angajatoare, nu acestea stabilesc salariul personalului didactic și personalului nedidactic, de acest lucru ocupându-se numai Inspectoratul Școlar al Municipiului București, iar potrivit Legii învățământului, funcțiile didactice pe tipuri și forme de învățământ precum și condițiile de ocupare a acestora se stabilesc prin statutul personalului didactic, C. L. al S. 5 București și P. S. 5 București neavând calitate de a angaja personal didactic, didactic auxiliar și nedidactic și de a le stabili salariile acestora ori de a calcula și plăti diferențele de drepturi salariale neacordate.
Mai mult decât atât, potrivit OUG nr.30/2000 terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat din sectorul 5 au trecut în administrarea Consiliului L. al S. 5 și numai fondurile privind investițiile efectuate la imobilele respective sunt asigurate de la bugetul local, celelalte fonduri necesare salarizării personalului didactic, didactic auxiliar și personalului administrativ sunt asigurate din bugetul de stat și defalcate în bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale.
Întrucât fondurile necesare salarizării personalului didactic sunt asigurate din bugetul de stat, iar încadrarea personalului didactic, precum și stabilirea salariilor acestuia se face de Inspectoratul Școlar al Municipiului București consideră că P. S. 5 și C. L. al S. 5 nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, singura instituție ce poate avea calitate în prezenta cauză fiind Inspectoratul Școlar al Municipiului București.
Precizează faptul că, recurentul - pârât C. L. al S. 5 nu este ordonator de credite, acesta având ca atribuție numai aprobarea bugetului, ordonator de credite fiind P., iar unitățile de învățământ sunt ordonatori terțiari de credite și prin urmare plata salariilor și a sporurilor aferente se realizează prin repartizarea de credite bugetare de către Primăria sectorului 5 în baza solicitării fundamentate a contabilului unității de învățământ, cel care în fapt calculează drepturile bănești cuvenite pentru persoanele din cadrul unităților de învățământ preuniversitar.
În ceea ce privește fondul cauzei, solicitarea intimatului-reclamant S. Învățământ Sector 5 este neîntemeiată, motiv pentru care solicită respingerea cererii.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Sunt lipsite de relevanță susținerile recurenților referitoare la faptul că nu le incumbă obligația stabilirii și calculării drepturilor salariale, unitățile de învățământ având organizată contabilitatea la nivel propriu, în condițiile în care aceștia asigură, în condițiile legii, finanțarea unităților de învățământ și fundamentează bugetul local cu sumele necesare plății drepturilor.
Sub acest aspect se are în vedere că potrivit art.13 alin.1 din OUG nr.32/2001 aprobată prin Legea nr.374/2001, începând cu anul 2001 finanțarea instituțiilor preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea.
În cadrul finanțării de bază a învățământului preuniversitar de stat, care se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat sunt cuprinse și cheltuielile de personal.
Potrivit art.167 alin.1, 2 3, 4, 20 din Legea nr.84/1995 „1) Unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
2) Finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat cuprinde: finanțarea de bază și finanțarea complementară.
3) Finanțarea de bază asigură desfășurarea în condiții normale a procesului de învățământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naționale. Finanțarea de bază se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale.
4) Finanțarea complementară asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale și alte cheltuieli asociate procesului de învățământ. Finanțarea complementară se asigură din bugetele locale și din alte surse, potrivit legii.”
Conform art.7 alin.3 din Legea nr.84/1995, învățământul de stat este finanțat de la bugetul de stat și de la bugetele locale. Fondurile destinate învățământului sunt nominalizate distinct în bugetul de stat și în bugetele locale.
Curtea reține, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art.104 alin.2 din Legea nr.1/2011, sumele reprezentând cheltuielile cu salariile sunt asigurate prin bugetul unității administrativ-teritoriale.
Prin urmare, sumele reprezentând drepturile salariale ale personalului din învățământ se propun de către unitățile de învățământ și se înaintează Primarului, care exercită funcția de ordonator principal de credite și întocmește proiectul bugetului local (art.63, alin.1 lit.c și alin.4 lit.a și b din Legea nr.215/2001 republicată), care se aprobă de C. L., drepturile salariale fiind asigurate de la bugetul de stat prin bugetele locale.
Astfel, deși nu au calitatea de angajator, recurenții asigură în condițiile legii, finanțarea unităților de învățământ și fundamentează bugetul local cu sumele necesare plății drepturilor.
Se mai reține faptul că potrivit art.267 lit.d din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă, alături de salariați și angajatori, și alte persoane juridice sau fizice, care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă, ipoteză legală care se regăsește în cauza de față.
Așadar, cheltuielile cu salariile sunt asigurate, potrivit dispozițiilor legale menționate în cele ce preced, prin bugetul unității administrativ-teritoriale, recurenții-pârâți fiind astfel implicați în asigurarea finanțării pentru plata sumelor stabilite în favoarea reclamanților.
Din perspectiva celor deja arătate, referirile recurenților la faptul că încadrarea personalului didactic și stabilirea salariilor acestuia se face de către Inspectoratul Școlar al Municipiului București și că acesta ar putea justifica calitatea procesuală pasivă în cauză, sunt lipsite de relevanță în soluționarea recursului dedus judecății.
În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că soluția primei instanței este corectă.
Prin decizia nr.11/8.10.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, și publicată în Monitorul Oficial nr.734 din 31.10.2012, au fost admise recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel C. și, în consecință, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și ale art.30 din Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul didactic din învățământ aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
A reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei, sintetizând evoluția cronologică a dispozițiilor legale care prezintă relevanță și în cauza de față că, în cursul anului 2008, salariile de bază ale personalului didactic din învățământ au fost majorate prin Ordonanța Guvernului nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008, conform căreia, începând cu data de 1 octombrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a fost stabilită la 400,00 lei, aceasta urmând a fi valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Prin dispozițiile art.1 lit.b din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.136/2008 s-a diminuat coeficientul de multiplicare 1,000 la 299,933 lei pentru perioada octombrie-decembrie 2008, pentru funcțiile didactice prevăzute la art.1 alin.1 lit.c din Ordonanța Guvernului nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
Prin Decizia Curții Constituționale nr.1.221 din 12 noiembrie 2008 s-a constatat că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.136/2008 sunt neconstituționale.
Ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.151/2008 a fost modificată și completată Ordonanța Guvernului nr.15/2008, reglementându-se creșterile salariale care se vor acorda în anii 2008 și 2009 personalului din învățământ și stabilindu-se coeficientul de multiplicare 1,000 la valoarea de 299,933 lei.
Dispozițiile art.1 pct.2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.151/2008 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia instanței de contencios constituțional nr.842 din 2 iunie 2009.
Consecvent politicii legislative anterioare, Guvernul, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, a modificat din nou dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008, dar Curtea Constituțională, prin Decizia nr.989/2009, a constatat că art.2 și 3 din acest act normativ încalcă și ele prevederile Legii fundamentale.
S-a stabilit că art.2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2009 continuă abordarea anterioară a Guvernului de a adopta măsuri în sensul reducerii majorărilor salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul Legii nr.221/2008 de aprobare a Ordonanței Guvernului nr.15/2008.
Ca urmare a constatării, prin decizii succesive pronunțate de Curtea Constituțională, a neconstituționalității modificărilor aduse Ordonanței Guvernului nr.15/2008, așa cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.3 din 4 aprilie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, a stabilit că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate cu începere de la data de 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
S-a reținut că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituțională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstituționalității unei dispoziții de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice.
S-a mai stabilit că, dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.
Continuând prezentarea cronologică a legislației în domeniu, se reține că la data de 1 ianuarie 2010 a intrat în vigoare noua lege-cadru a salarizării unitare, Legea-cadru nr.330/2009, care prevede la art.1 alin.2 că, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân exclusiv cele prevăzute în această lege.
Potrivit art.30 alin.5 din noul act normativ, în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal, iar potrivit art.6 din același text de lege, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la lege sau nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.
Analiza textului de lege evocat denotă caracterul acestuia de normă de protecție, intenția legiuitorului de a proteja drepturile salariale ale personalului bugetar fiind evidentă.
În vederea stabilirii unor criterii de determinare a sintagmei „salariu avut", prin art.5 alin.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar s-a prevăzut că: „Reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai - decembrie 2009, aprobată prin Legea nr.300/2009".
Față de conținutul normei citate rezultă că reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 urma a se realiza luând în calcul salariul de bază la care ar fi fost îndreptățit acesta la data de 31 decembrie 2009, ceea ce reprezintă dreptul recunoscut și ocrotit de lege.
În consecință, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se pune problema ultraactivității legii vechi, atât timp cât legea nouă a salarizării face trimitere la păstrarea salariului avut, raportat la data de referință 31 decembrie 2009, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr.41/2009 prevede criteriile concrete de calcul al veniturilor personalului didactic prin raportare la salariile de bază ale acestora la aceeași dată de referință.
În acest context, noul salariu de bază pentru anul 2010 trebuie calculat pornind de la preluarea celui care corespundea funcției deținute potrivit grilei de salarizare valabile în luna decembrie 2009 și care trebuia plătit personalului didactic din învățământ, în raport cu valoarea de 400 lei a coeficientului de multiplicare 1,000.
Cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.41/2009, la care se referă Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010, prin care este diminuată valoarea coeficientului de multiplicare 1,000, s-a apreciat că actul normativ menționat trebuie considerat ca fiind lipsit de efecte, față de următoarele argumente:
Prin Decizia nr.124/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.272 din 27 aprilie 2010, Curtea Constituțională a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.41/2009, ca act normativ modificator al Ordonanței Guvernului nr.15/2008, este abrogată, dar a precizat expres că dispozițiile art.2 din actul normativ erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau dispoziții legale declarate neconstituționale, denotând intenția legiuitorului delegat (Guvernul) de a reduce majorările salariale stabilite de Parlament.
De asemenea, prin Decizia nr.877/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.706 din 6 octombrie 2011, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010, dar nu ca urmare a abrogării normei, ci a împrejurării că textul criticat își găsește o aplicare conformă cu Constituția prin prisma interpretării date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.3 din 4 aprilie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii.
Aprecierile Curții Constituționale au caracter obligatoriu pentru instanțe, conform principiilor stabilite de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009, prin care s-a reținut că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională; nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt ori nu în vigoare.
Soluția enunțată se impune și întrucât viciul de neconstituționalitate stabilit cu privire la unele dispoziții legale nu trebuie perpetuat prin modificarea dispoziției legale în sensul confirmării soluției legislative declarate ca fiind neconformă cu Legea fundamentală. În situația prezentată, legiuitorul delegat (Guvernul), prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.41/2009, a persistat în hotărârea de a reduce majorările salariale stabilite prin voința Parlamentului cu privire la domeniul reglementat, iar ordonanța de urgență adoptată trebuie considerată ca lipsită de efecte față de neconstituționalitatea reglementărilor care au redus creșterile salariale stabilite prin Legea nr.221/2008.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că singurele prevederi legale ce produc efecte în cauză sunt cele ale art.1 alin.1 lit.c din Ordonanța Guvernului nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, fără a fi avute în vedere modificările legislative operate prin ordonanțele de urgență afectate de vicii de neconstituționalitate.
Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că drepturile salariale fac parte din conținutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea din 2 septembrie 1997, R.., 1997-V, p. 1663, pct. 18), în contextul aplicabilității art.6 paragraful 1 din Convenție, Curtea a reținut că plata salariului este un drept „pur patrimonial”, iar în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Cererea nr.63.235/00, Hotărârea din 19 aprilie 2007, paragraful 94), aceasta subliniază că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare și nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei „contestații reale” sau a unei „plângeri credibile”, dar o creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004. R.., 2004-IX, p. 144, pct. 45 - 52). În considerentele unora dintre hotărârile judecătorești anexate recursului în interesul legii s-a făcut, de asemenea, referire la hotărârea pronunțată în Cauza Draon împotriva Franței (nr.1.513/03, paragraful 65, CEDO 2005-IX), citată și în Cauza V. împotriva României (Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.361 din 29 mai 2009, paragraful 58), conform căreia noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
De aceea, stabilirea drepturilor salariale ale personalului din învățământ prin raportarea la o valoare de referință redusă, în contextul în care demersurile legislative anterioare de reducere a acestei valori de referință au fost apreciate ca fiind contrare Constituției României prin decizii ale Curții Constituționale, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de recurs în interesul legii, a adoptat o modalitate de interpretare și aplicare unitară a prevederilor legale, poate reprezenta o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, care nu păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr.1.
Decizia nr.11/08.10.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este obligatorie pentru instanțe, în ceea ce privește dezlegarea dată problemei de drept judecate, în conformitate cu art.3307 C.pr.civ.
Prin urmare, având în vedere succesiunea cronologică a reglementărilor legale evocate și Decizia nr.11/08.10.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, Curtea reține că intimații-reclamanți aveau dreptul să fie salarizați potrivit dispozițiilor Legii nr.221/2008 și pentru intervalul de timp 01.01._10 și în continuare până la data de 13.05.2011, când a intrat în vigoare Legea nr.63/2011 a salarizării în învățământ, care cuprinde dispoziții noi, cu privire la modalitatea de salarizare a personalului din învățământ.
Pentru considerentele arătate, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea, va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții C. L. AL S. 5 și INSTITUȚIA PRIMARULUI S. 5, împotriva sentinței civile nr.2293 din data de 28.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2012, în contradictoriu cu intimații S. ÎNVĂȚĂMÂNT SECTOR 5, în numele și pentru membrii de sindicat B. M., B. F., C. D., R. E., S. M., S. C., T. C., T. C. A., V. I., Călae C. și ȘCOALA GIMNAZIALĂ Nr.2 BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. D. E. N. R.
C. O. I.
GREFIER
N. C.
Red.: D.E.O.
Dact.: A.C./2ex
08.05.2015
Jud. fond: E. G. P.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 152/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2537/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
