Despăgubire. Decizia nr. 2237/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2237/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 804/87/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5079/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 2237
Ședința publică din data de 11.06.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – E. L. U.
JUDECĂTOR - P. A.
GREFIER - F. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelantul S. M. T. M. împotriva sentinței civile nr.623 din data de 28.05.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal – Complet specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata N. G. M., având ca obiect „despăgubire”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la data de 16.04.2015 prezenta cauză a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților, iar la data de 30.04.2015 apelantul S. M. T. M. a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol prin care a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, dispune repunerea cauzei pe rol și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă o reține în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.623 din 28.05.2014 pronunțată în dosarul nr._ pronunțată de Tribunalul Teleorman - secția Conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile bănești aferente perioadei 01.01._11 invocată de pârâtă și respinge pretențiile reclamantului aferente acestei perioade constatând prescris dreptul la acțiune.
A fost respinsă în rest acțiunea formulată de reclamantul S. M. T. – M., împotriva pârâtei N. G. M., CNP cu sediul în T. M., ca nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Excepția a fost admisă pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum obiectul cauzei de față vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4853 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, astfel că, față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 s-a prescris.
Pe cale de consecință, cererea reclamantului, pentru această perioadă a fost respinsă ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei:
Prin decizia nr. 85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României, s-a stabilit la pct. 1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată la restituirea sumelor încasate nelegal.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:
(1) Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
(2) Salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.
Prin OUG nr. 48/2010, articolul 197 din Legea nr.95/2006 a fost modificat în sensul că ,începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin decizia nr. 85/2013 Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâtul și a solicitat restituirea drepturilor salariale pentru care s-a reținut că ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Dispozițiile art. 256 din Codul Muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, rezultă că aceste dispoziții instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul Muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art. 197 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză.
Acordarea drepturilor salariale în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 în favoarea pârâtei a avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011 care au reglementat, în perioada menționată, salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitatea de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtei care, în perioada menționată, și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Împrejurarea că prin decizia Curții de Conturi nr. 85/2013 s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal, nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 256 din Codul Muncii, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtei drepturile salariale a fost una legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011, care sunt imperative și nu condiționează acordarea acestora de procentul de 70% la care face referire Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 48/2010.
Începând cu datele la care actele normative arătate au intrat în vigoare, angajatorul și-a îndeplinit obligația de a achita salariaților drepturile bănești cuvenite conform acestor reglementări.
Reclamantul nu face dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtei a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, respectiv cuantumul salariului, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea.
Având în vedere atât dispozițiile art. 160, art. 162 și art. 169 din Codul Muncii precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salarial, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului ce vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4853 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 29.02.2012 este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care cuantumul fondului de salarii reglementat de dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtului și nu îi conferă reclamantului, în calitatea sa de angajator, dreptul de obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale.
Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar recunoaște angajatorilor - instituții publice, posibilitatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi primit.
În consecință, acțiunea vizând pretențiile aferente perioadei 14.03.2011 – 29.02.2012 a fost respinsă ca nefondată, iar cu privire la pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.01._11, acțiunea a fost respinsă, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel motivat, apelantul-reclamant S. M. T. M., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, apel întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. din Codul de procedură civilă, Legea nr. 134/2010 republicată cu modificările și completările ulterioare.
Prin motivele de apel formulate a arătat că prin acțiunea depusă de S. M. T. M. împotriva intimatei N. G. M. s-a solicitat, obligarea acesteia la restituirea unei sume de bani în cuantum de 4853 lei reprezentând drepturi salariate încasate necuvenit pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 29 februarie 2012, urmare deciziei nr.85 - octombrie 2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Teleorman prin care s-a stabilit angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților fi de angajator.
Apelantul reclamant a arătat instanței de judecată faptul că prin decizia nr.85/10 octombrie 20 comunicată cu adresa nr. 1299/10.10.2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman constatat o . abateri în urma unui raport de audit financiar efectuat la nivelul uniți sanitare publice cu pături - S. M. T. M., dispunând totodată o . pentru înlăturarea abaterilor sesizate printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiunii, judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din Codul muncii.
În motivarea decizie nr.85/10 octombrie 2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a avut în vedere prevederile - art.197 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma în care acest text de lege a fost modificat potrivit O.U.G. nr.48/2010 și anume: „începând cu data de 01 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asiguri de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medica furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație".
În acest sens, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat plecând de la ace text de lege că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât ce stabilite prin lege, respectiv art.197 alin. 1 și alin.2 din Legea nr.95/2006 cu modificările completările ulterioare, în sensul că din aceste prevederile legale se poate observa salarizarea personalului de conducere din spitalele publice precum și a celorlalte categorii (personal stabilite potrivit legii, reprezintă maximum 70% din sumele decontate de Casele Asigurări de Sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătăți cu această destinație și nu 70% din sumele facturate, fiind evident faptul că dacă aceste sume (decontate) nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%. Mai mult decât atât, nicio cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu, are prevederi bugetare și surse de finanțare, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art.14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006 privind finanțe publice locale, cu modificările și completările ulterioare.
Apelantul reclamant solicită Curții să observe faptul că în ceea ce privește considerentele care au stat la baza dispozitivului sentinței civile atacate, din expunerea situației de fapt reținută de instanță pe bazelor probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
De asemenea, a mai făcut apelantul mențiunea că recalcularea statelor lunare de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale avându-se în vedere pe de o parte eliminarea sporurile iar pe de altă parte plecând de Ia decizia nr.85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman, în caz în care urmare diminuării sporurilor suma a fost „insuficientă reparării prejudiciului constatat sa trecut la măsura diminuări salariilor de bază astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin decizia nr. 85/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
Față de cele arătate mai sus, apelatul reclamant solicită instanței de judecată admiterea cererii de apel așa cum a fost formulată și pe cale de consecință să constate că sentința civilă nr. 623/28.05.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosar nr._ este nelegală netemeinică.
La data de 28.08.2014, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimata-pârâtă, solicitând respingerea apelului ca fiind nefondat.
Examinând sentința atacată în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora „instanța de apel va verifica, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, precum și ale art. 477 alin. (2) C. pr. civ., în cazul în care „…motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”, Curtea pentru motivele de fapt și de drept ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ., va respinge apelul ca nefondat.
În raport de aceste dispoziții legale, Curtea reține că apelul formulat de către reclamant nu conține motive noi, fiind reluate în cea mai mare măsură motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată și, adăugându-se suplimentar faptul că instanța de fond nu a reținut nimic cu privire la prejudiciul rezultat, instanța de apel va analiza cererea din perspectiva art. 477 alin. (2) C. pr. civ.
În fapt, Curtea reține că prin acțiunea formulată la data de 14.03.2014, reclamantul S. T. M. a chemat în judecată pe pârâta N. G. M. (personal contractual), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să restituie suma încasată cu titlu de despăgubiri bănești și nedatorată în cuantum de 4853 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01._12 urmare a deciziei nr. 85/10.10.2013 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Teleorman, prin care a s-a stabilit angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală în raport cu probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale aplicabile, astfel că își însușește întru totul motivele de fapt și de drept ale sentinței pronunțate.
Apelantul-reclamant nu a invocat în apel decât faptul că instanța de fond nu a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
Or, sub acest aspect, critica formulată este nefondată pentru că prin decizia Camerei de Conturi nu s-a reținut ab initio un prejudiciu în sarcina intimatei-pârâte, iar potrivit dispozițiilor Codului muncii, nici măcar angajatorul nu poate reține direct existența unui prejudiciu în sarcina salariatului, ci trebuie să apeleze la o instanță judecătorească, cu atât mai puțin o autoritate publică ce nu are raporturi de muncă cu intimata-salariată.
Prin urmare, legea în nici o împrejurare, chiar atunci când este interpretată și aplicată de către Camera de Conturi nu prevede posibilitatea stabilirii directe a unui prejudiciu în sarcina salariaților.
Însă, în cauza de față decizia nr. 85/_ a acestei instituții publice a stabilit în primul rând existența unui prejudiciu în raport cu organele de conducere ale reclamantului și nu cu intimata.
Invocarea pur și simplu a dispozițiilor art. 256 din Codul muncii nu are nicio legătură cu starea de fapt, pentru că acest text de lege stabilește posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale doar în ipoteza unei plăți nedatorate, efectuată de către angajator salariatului, plată care în cazul de față era datorată, deoarece reprezenta contravaloarea muncii prestate în conformitate cu Codul muncii, și reprezenta salariul ce se cuvenea intimatului și al cărui cuantum fusese stabilit prin lege.
Aplicarea în mod greșit a dispozițiilor legale privind stabilirea și plata salariului nu sunt elemente de natură să atragă răspunderea patrimonială a intimatului (salariat), deoarece nici una dintre condițiile răspunderii patrimoniale nu sunt îndeplinite, iar una dintre cele mai importante condiții ale acestei răspunderi este fapta ilicită, faptă care lipsește în cauza de față, pentru că intimatul nu și-a calculat și plătit singur salariul.
În plus, legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art. 56 alin. (5) din Codul muncii că și persoana al cărei contract de muncă a fost declarat nul are dreptul la remunerarea muncii prestate, prin urmare, cu atât mai mult intimatei din prezenta cauză i se cuvenea plata salariului astfel cum a fost stabilit.
De asemenea, Curtea mai reține că salariul este un element esențial al contractului individual de muncă a cărei modificare unilaterală, ori neexecutare atrage răspunderea angajatorului.
Prin urmare, indiferent ce ar a fi constatat decizia Camerei de Conturi nu are legătură cu intimata, deoarece condițiile răspunderii patrimoniale nu sunt îndeplinite, iar dispozițiile art. 256 din Codul muncii nu sunt aplicabile în lipsa acestora.
În aceste condiții, singura posibilitate legală de recuperare a unor eventuale sume plătite în mod nelegal de către angajator nu au temei legal pentru a fi recuperate de la intimata-salariată, ci acestea pot fi recuperate de la reprezentanții angajatorului, în măsura în care aceștia și-au încălcat atribuțiile de serviciu.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, Curtea în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ., urmează să dispună respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată cererea de apel formulată de apelantul S. M. T. M. – CF_, cu sediul în municipiul T. M., ., județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr.623 din data de 28.05.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și Fiscal – Complet specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata N. G. M. – CNP_, cu domiciliul în T. M., ., ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
E. L. U. P. A.
GREFIER,
F. V.
Red: P.A.
Dact: D.A.M.
4ex./25.06.2015
Jud.fond:V. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Despăgubire. Decizia nr. 1533/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
