Obligaţie de a face. Decizia nr. 1565/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1565/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 15225/3/2013
Dosar nr._ (8779/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1565
Ședința publică din data de 07 mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – P. A.
JUDECĂTOR - L. H.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă O. NAȚIONALĂ BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 9007 din data de 01 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. E., în cauza având ca obiect – contestație decizie suspendare contract individual de muncă.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 23 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 07 mai 2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 9007 din data de 01.10.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul cu nr._ a fost admisă acțiunea privind pe reclamantul P. E. și pe pârâta O. Națională București.
A fost dispusă anularea Deciziei nr. 2735/15.03.2013 emisă de pârâtă.
A fost dispusă revenirea reclamantului în funcția avută anterior suspendării.
A fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data suspendării și până la revenirea efectivă la locul de muncă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Contestatorul este salariatul intimatei în baza C.I.M.-ului nr.870/01.02.2007 (fila 142) în funcția de șef serviciu.
Prin acte adiționale succesive și mai apoi prin decizia nr.30/02.02.2011 de reîncadrare a personalului contestatorul a ocupat funcția de director tehnic pe perioade determinate.
Prin decizia nr.290/17.12.2012 contestatorul este eliberat din funcția de director tehnic și și-a reluat activitatea de șef serviciu scenă, cu delegarea de competență pentru exercitarea atribuțiilor de director tehnic.
Prin decizia nr.573/24.01.2013 i-a fost retrasă integral delegarea de competență a contestatorului în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor de director tehnic.
Prin decizia contestată nr.2735/15.03.2013 (f.165) emisă de intimata, s-a suspendat contractul individual de munca al contestatorului ca urmare a formulării plângerii penale înregistrate sub nr.324/15.03.2013 la P. de pe lângă Curtea de Apel București, pentru săvârșirea infracțiunilor în exercitarea atribuțiilor de șef serviciu scenă fost director tehnic.
Potrivit art.52 alin.1 lit. b din Codul Muncii contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Din dispozițiile textului de lege susmenționat se observă că angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă al salariatului dacă a formulat plângere penală împotriva salariatului sau salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția exercitată.
Dacă incompatibilitatea salariatului cu funcția deținută nu rezultă din prevederile legale, angajatorul este singurul în drept să aprecieze dacă prin săvârșirea faptei penale salariatul devine incompatibil cu funcția deținută.
Din plângerea penală (filele 75-82) fără număr de înregistrare, formulată împotriva salariatului, singura de altfel depusă la dosarul cauzei, se reține că acestuia i se impută săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art.253 1C. penal în exercitarea atribuțiilor de șef de serviciu scenă fost director tehnic.
Din cuprinsul plângerii penale se constată că de fapt faptele ce i se impută au fost săvârșite în legătură cu funcția de director tehnic. Se impută acestuia că a angajat intimata la plata unei chirii peste limita prevăzută de lege atât pentru mai mulți salariați cât și pentru el și soția acestuia. Instanța consideră că aceste fapte nu puteau săvârșite de reclamant decât în exercitarea atribuțiilor de director tehnic, motiv pentru care va analiza prezenta cauză sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor specifice acestei funcții.
La data de 15.03.2013 a fost emisă și decizia de suspendare a contractului de muncă.
În ceea ce privește data înregistrării plângerii penale, fapt invocat de contestator pe parcursul soluționării cauzei Tribunalul reține următoarele:
Din referatul D.G.P. Secția 17 Poliție (filele 20-22) se constată că plângerea penală a fost înregistrată la data de 10.05.2013 sub nr._.
Din Ordonanța emisă în data de 25.04.2013 (filele 24-26) în dosarul nr.461/P/2013 de Ministerul Public - P. de pe lângă C. se reține că plângerea penală a fost înregistrată pe rolul acestei instituții la data de 19.03.2013.
Totodată din cuprinsul întâmpinării fila 70 dosar, paragraful 2 se reține că din Ordonanța din 25.04.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Prin adresa emisă în data de 26.05.2014 de P. de pe lângă C. în dosarul nr.461/P/2013 se precizează că plângerea penală formulată de intimată a fost depusă la P. de pe lângă Curtea de Apel București la data de 15.03.2013 și înregistrată în condică sub nr.324.
Având în vedere aceste considerente, instanța va considera aceste susțineri ale contestatorului ca neîntemeiate.
În ceea ce privește susținerea contestatorului privind funcția deținută la data emiterii deciziei de suspendare, Tribunalul a reținut că având în vedere infracțiunile pentru care s-a formulat plângerea penală prevăzute de art.248 Cod penal, unitatea nu mai era îndreptățită la data emiterii deciziei de suspendare să dea eficiență textului de lege, suspendarea, fiind o măsura legala care protejează unitatea fata de pericolul continuării activității ilicite ori al extinderii consecințelor periculoase ale unei fapte penale.
În condițiile în care contestatorul la data emiterii deciziei de suspendare nu mai ocupa funcția în care a exercitat faptele pentru care s-a formulat și întemeiat plângerea penală, Tribunalul a considerat că intimata nu mai avea de ce să emită decizia de suspendare, întrucât așa cum s-a precizat mai sus măsura suspendării protejează angajatorul față de posibilitatea salariatului de a comite în continuare fapte penale. Ori, în cauză prin schimbare funcției acestuia, contestatorul nu mai putea săvârși fapte penale de măsura celor învederate.
Situația de fapt avută în vedere la data modificării definitive a funcției contestatorului (24.01.2013- fila 162) nu a suportat nici o modificare și, cu toate acestea, angajatorul a procedat la suspendarea raporturilor de muncă dintre părți, deși funcția deținută de contestator la data emiterii deciziei de suspendare era aceea stabilită prin decizia de retragere definitivă a delegării, circumstanța invocată de angajator în justificarea măsurii sale fiind cea referitoare la formularea plângerii penale împotriva contestatorului.
Or, în nici o măsură nu se poate considera că acest demers al angajatorului ar putea legitima decizia de suspendare a raporturilor de muncă, câtă vreme finalitatea unei astfel de măsuri rezidă în aceea ca, pe durata cercetării penale, salariatul să nu fie lăsat în continuare în exercițiul unei funcții incompatibile cu faptele ce fac obiectul anchetei penale, ipoteză care nu se verifică în speță, unde, la data formulării plângerii penale de către angajator, contestatorul nu mai exercita funcția în exercițiul căreia se pretinde că a săvârșit faptele imputate, ci deținea, încă de la data de 24.01.2013, funcția de șef serviciu scenă.
Prin urmare, cerința incompatibilității funcției deținute de salariat cu faptele penale pretins săvârșite reprezintă o condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se putea dispune suspendarea raporturilor de muncă, atât în cazul în care plângerea penală este formulată de către angajator, cât și în ipoteza în care salariatul este trimis în judecată în alte situații, fără ca angajatorul să fi formulat o astfel de plângere.
Pentru considerentele expuse, Tribunalul a reținut că la momentul emiterii deciziei de suspendare a raporturilor de munca, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art.52 lit. b din Codul Muncii, respectiv contestatorul nu mai exercita atribuții incompatibile cu faptele pentru care s-a făcut plângerea penală.
Astfel, angajatorul are opțiunea să suspende din funcție salariatul în cazul în care a formulat plângere penală împotriva acestuia pentru o faptă incompatibilă cu postul deținut și salariatul a fost trimis în judecată pentru o astfel de faptă independent de plângerea unității.
Suspendarea în acest caz presupune manifestarea de voință a unității ca neoperând de drept și durată până la condamnarea rămasă definitivă a celui în cauză, respectiv achitarea și încetarea procesului penal.
Astfel în lipsa întrunirii concomitente a celor două condiții măsura suspendării nu poate fi dispusă, pentru că reglementarea ce o conține este de excepție, textul fiind de strictă și limitată aplicare numai la ceea ce legiuitorul a prevăzut expres.
Se constată astfel că cea dea două condiție necesară pentru suspendarea contractului individual de muncă impusă de art.52 alin.1 lit. b Codul Muncii nu este îndeplinită, respectiv ca plângerea penală formulată de angajator împotriva salariatului să fie realizată pentru o faptă incompatibilă cu funcția pe care o deținea acesta în cadrul societății la data formulării plângerii penale.
Ca o consecință a soluției de anularea a deciziei de suspendare, Tribunalul a dispus repunerea părților în situația anterioară suspendării contractului de muncă, prin reluarea activității pe care contestatorul o desfășura anterior emiterii deciziei de suspendare.
În privința capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata drepturilor salariale Tribunalul a reținut că potrivit art.52 alin.2 din Codul Muncii în cazurile prevăzute la alin.1 lit.a, b și c, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, motiv pentru care a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data suspendării și până la revenirea efectivă la locul de muncă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta O. Națională București.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.471 C.pr.civ., apelanta pârâtă a solicitat să fie admis apelul și să fie modificată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere ale contestației și menținerii măsurii suspendării raporturilor de muncă, pentru motivele expuse în continuare:
Instanța de fond a admis contestația pe baza unei interpretări eronate a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. (b) din Codul muncii.
Astfel, cu toate că a respins ca neîntemeiate atât susținerile contestatorului în sensul că plângerea penală formulată de apelanta pârâtă ar fi fost înregistrată la o dată ulterioară deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, cât și argumentele de nelegalitate enunțate împotriva acestei decizii, instanță de fond a admis în totalitate contestația, reținând ca unic motiv incidența unei presupuse încălcări a celei de-a două condiții prevăzute la art. 52 alin. (1) lit. (b) din Codul muncii.
În speța, eroarea de interpretare a instanței de fond privește semnificația noțiunii de "fapta penală incompatibilă cu funcția deținuta", considerându-se în mod neîntemeiat faptul că suspendarea raporturilor de munca poate fi dispusă exclusiv în situația în care salariatul în că mai ocupă aceeași funcție de la data săvârșirii faptelor care îi sunt imputate prin intermediul plângerii penale formulate de angajator.
Fără a se indica niciun temei juridic concret, s-a reținut că "în condițiile în care contestatorul la data emiterii deciziei de suspendare nu mai ocupă funcția în care a exercitat faptele pentru care s-a formulat și întemeiat plângerea penală, (...) intimata nu mai avea de ce să emită decizia de suspendare, întrucât așa cum s-a precizat mai sus măsura suspendării protejează angajatorul față de posibilitatea salariatului de a comite în continuare fapte penale; ori, în cauza prin schimbarea funcției acestuia, contestatorul nu mai putea săvârși fapte penale de măsură celor învederate".
Într-adevăr, ca urmare a eliberării intimatului din funcția de Director Tehnic, urmată de retragerea delegării de competenta pentru exercitarea atribuțiilor specifice postului, contestatorul nu mai avea posibilitatea de săvârși exact aceleași fapte pentru care a fost reclamat, respectiv să angajeze subscrisa la plata nejustificată a unor chirii peste limita maximă prevăzută de lege, în beneficiul familiei sale și al unor salariați ai instituției.
Pe de altă parte însă, a se reține faptul că acest aspect conduce în mod automat la încălcarea condiției incompatibilității faptei penale cu funcția deținuta, indiferent de circumstanțe, reprezintă o gravă eroare de interpretare a Codului muncii, care nu are în vedere posibilitatea salariatului de a săvârși exact aceeași faptă la momentul suspendării raporturilor de muncă, ci facultatea acestuia de a săvârși fapte diferite care ar putea fi încadrate în mod similar din punct de vedere penal.
Prin urmare, elementul esențial în determinarea conformității deciziei de suspendare cu teza a doua a art. 52 alin. (1) lit. (b) din Codul muncii, asupra căruia instanță de fond a omis să se pronunțe prin hotărârea apelată, nu este facultatea contestatorului de a mai angaja subscrisa la plați nejustificate, ci posibilitatea acestuia de a săvârși alte fapte susceptibile de a avea aceeași încadrare penală (abuz în serviciu și/sau conflict de interese), din perspectiva funcției de șef serviciu scena pe care o deținea la data suspendării contractului individual de muncă.
După cum a reținut și instanță de fond, una dintre rațiunile pentru care legiuitorul a acordat angajatorului posibilitatea dispunerii acestei măsuri împotriva salariaților asupra cărora planează suspiciunea săvârșirii unor fapte penale este preîntâmpinarea comiterii unor alte infracțiuni similare până la data elucidării cu caracter definitiv a acestor împrejurări de către organele competente în domeniu.
Într-adevăr, există anumite situații în care angajatorul poate minimiza acest risc prin transferul salariatului într-o altă funcție, însă pentru că aceasta măsură să poată împiedica suspendarea ulterioară a raporturilor de muncă în condițiile art. 52 alin. (1) lit. (b) din Codul muncii este necesar ca în noua să calitate salariatului să îi fie imposibilă comiterea oricărei alte fapte care ar putea avea aceeași încadrare penală și care este susceptibila să producă prejudicii angajatorului în cauză.
În prezența cauza, faptul că la data suspendării salariatul intimat nu se mai afla în poziția de a comite exact aceleași fapte pentru care a fost reclamat nu poate să conducă la concluzia că acesta se afla în imposibilitatea de a comite alte fapte asimilate abuzului în serviciu sau conflictului de interese, având în vedere că noua sa funcție de conducere i-a menținut statutul de funcționar public, iar atribuțiile specifice postului îi conferă posibilitatea de a săvârși fapte cu aceeași încadrare penală.
Pe de altă parte, interpretarea instanței de fond conduce la concluzia că faptele penale de abuz în serviciu și conflict de interese ar fi compatibile cu funcția publică pe care contestatorul o deține în prezent respectiv aceea de șef serviciu scena, ipoteza care nu poate fi admisă.
Dimpotrivă, cele două infracțiuni contravin exercitării oricărei funcții publice și afectează semnificativ atât imaginea funcționarilor publici în general cât și reputația instituției publice în care contestatorul își desfășoară activitatea, motiv pentru care măsura suspendării contractului individual de munca până la data soluționării definitive a plângerii penale formulate de apelanta pârâtă este pe deplin justificată.
Prin urmare, consideră că este inadmisibil ca o persoană asupra căreia planează suspiciunea săvârșirii unor infracțiuni în legătură cu serviciul să mai ocupe o funcție de conducere într-o instituție publică, cât timp plângerea penală nu a fost încă soluționata iar probitatea salariatului este îndoielnică.
Așa cum a arătat anterior, până în prezent nu a fost pronunțata o hotărâre definitivă prin care să se constate că reclamantul nu a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu, iar faptul că deocamdată intimatul nu are calitatea de suspect nu exclude posibilitatea dobândirii acestei calități pe parcursul urmăririi penale, având în vedere faptul că făptuitorii nu pot fi decât acele persoane care au participat la procesul decizional și au semnat documentele prin care s-au acordat prime și au aprobat contractele de închiriere care au prejudiciat apelanta pârâtă cu suma totală de 371.646 RON.
Instanță de fond nu a analizat susținerile argumentate ale apelantei pârâte în sensul că atunci când angajatorul însuși este persoana vătămată, singura condiție impusă de Codul muncii pentru suspendarea raporturilor de munca este formularea unei plângeri penale împotriva salariatului.
Din punct de vedere gramatical, am arătat că poziționarea virgulei în textul art. 52 alin. (1) lit. (b) din Codul muncii, respectiv după cuvântul "deținuta" și nu după cuvântul "judecata", indică faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a permite angajatorului să suspende contractul individual de muncă al unui salariat indiferent dacă faptele pentru care angajatorul a formulat plângere penală sunt sau nu incompatibile cu funcția deținută.
Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere că în ambele cazuri suspendarea contractului individual de munca să fie condiționata de săvârșirea unor fapte incompatibile cu funcția exercitată de către salariat, acesta ar fi plasat virgulă după enumerarea celor două situații, adică după cuvântul "judecată".
Este evident că modul de plasare a virgulei în textul de lege indicat mai sus este esențial pentru interpretarea acestuia, iar o eventuală concluzie în sensul că suspendarea raporturilor de munca ar presupune în ambele situații imputarea unor fapte penale incompatibile cu funcția ocupată de către salariat echivalează cu o modificare a actului normativ citat.
Prin urmare, învederează că cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor se delimitează astfel:
situația în care angajatorul însuși a formulat o plângere penală împotriva salariatului;
situația în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale la inițiativa altor persoane, pentru fapte incompatibile cu funcția deținută.
În prima situație, se subînțelege că dacă angajatorul însuși a formulat o plângere penală, cel mai probabil acesta este și persoana prejudiciată prin fapta sau faptele ilicite imputabile salariatului respectiv. Dimpotrivă, în cea de-a doua situație prejudicierea angajatorului (cel puțin din punct de vedere material) nu mai reprezintă o posibilitate, vătămările fiind suportate de către terțele persoane care au sesizat organele de cercetare penală.
Dincolo de argumentele gramaticale, faptul că prima situație presupune prejudicierea angajatorului iar cea de-a doua presupune prejudicierea terților justifica și din punct de vedere practic intenția legiuitorului de a le acorda un tratament juridic distinct. Pe de o parte, consideră că este perfect întemeiată interdicția de a se suspenda raporturile de muncă cu un salariat trimis în judecată pentru fapte penale care nu au nicio legătură cu funcția pe care o deține și ale căror prejudicii au afectat exclusiv terții.
În condițiile în care angajatorul însuși nu a suferit nicio pagubă, măsura suspendării ar apărea ca abuziva dacă fapta imputată salariatului nu ar avea legătură cu funcția ocupată de acesta.
Mai mult decât atât, în această situație angajatorul nu ar putea justifica măsura nici măcar prin prisma existenței unei stări de pericol privind un eventual prejudiciu pe care salariatul în cauza i l-ar putea cauza în viitor.
Pe de altă parte, în situația în care angajatorul însuși este persoana prejudiciată, nu mai are relevanta dacă fapta imputată salariatului a fost săvârșită în exercitarea funcției sale sau nu, aspectul esențial fiind de această dată protejarea angajatorului împotriva unor potențiale fapte ilicite noi îndreptate împotriva sa. În acest caz măsura suspendării este pe deplin justificată, întrucât singura modalitate prin care salariatul mai poate redobândi încrederea angajatorului este pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate cu caracter definitiv nevinovăția acestuia în raport cu faptele penale care i-au fost imputate.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate cât și din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea pentru considerentele ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ., va respinge apelul ca nefondat.
Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală în raport cu probatoriul administrat în cauză și cu dispozițiile legale aplicabile și a dispus anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă nr. nr. 2735/15.03.2013 emisă de pârâtă.
Prin apelul formulat pârâta a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Curtea reține că apelanta a dispus în mod nelegal suspendarea raporturilor de muncă ale intimatului-reclamant în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva acestuia.
Plângerea penală a fost formulată pentru săvârșirea infracțiunii de conflicte de interese, însă Curtea reține că la data formulării plângerii penale intimatul nu mai ocupa funcția de director tehnic de câteva luni de zile, astfel că cerința prevăzută în teza a II a art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii ”pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută” nu mai era îndeplinită, indiferent de metoda de interpretare agreată de către apelanta-pârâtă și expusă pe larg în cererea de apel.
De asemenea, nu se justifică nici argumentele privind riscul la care este supus intimatul de a săvârși noi infracțiuni în funcția pe care o deține în prezent.
Întotdeauna plângerea penală trebuie să aibă legătură cu funcția salariatului, respectiv a intimatului, aceasta fiind o cerință legală în temeiul căreia poate opera suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii.
În condițiile în care contestatorul la data emiterii deciziei de suspendare nu mai ocupa funcția în care a exercitat faptele pentru care s-a formulat și întemeiat plângerea penală, corect a reținut Tribunalul că intimata nu mai avea de ce să emită decizia de suspendare, întrucât așa cum rezultă din probele administrate, măsura suspendării protejează angajatorul față de posibilitatea salariatului de a savârși în continuare fapte penale.
Ori, în cauză, prin schimbare funcției acestuia, contestatorul nu mai putea săvârși fapte penale de natura celor învederate.
În nici o împrejurare nu se poate considera că acest demers al angajatorului ar putea legitima decizia de suspendare a raporturilor de muncă, câtă vreme finalitatea unei astfel de măsuri rezidă în aceea că, pe durata cercetării penale, salariatul să nu fie lăsat în continuare în exercițiul unei funcții incompatibile cu faptele ce fac obiectul anchetei penale, ipoteză care nu se verifică în speță, unde, la data formulării plângerii penale de către angajator, contestatorul nu mai exercita funcția în exercițiul căreia se pretinde că a săvârșit faptele imputate, el deținând încă de la data de 24.01.2013 funcția de șef serviciu scenă.
Prin urmare, cerința incompatibilității funcției deținute de salariat cu faptele penale pretins săvârșite reprezintă o condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se putea dispune suspendarea raporturilor de muncă atât în cazul în care plângerea penală este formulată de către angajator, cât și în ipoteza în care salariatul este trimis în judecată în alte situații, fără ca angajatorul să fi formulat o astfel de plângere.
Pentru considerentele expuse, Curtea în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ., urmează să dispună respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta-pârâtă O. NAȚIONALĂ BUCUREȘTI - CUI_, cu sediul în București, .. 70–72, sector 5, cu domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la C.. Av. Vlănțoiu & Asociații, cu sediul în București ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 9007 din data de 01 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. E. - CNP_, cu domiciliul în C., .. 54, județul C., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
P. A. L. H.
GREFIER,
F. V.
Red: P.A.
Dact: D.A.M.
4ex./27.05.2015
Jud. fond: D. D.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 433/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1254/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
