Despăgubire. Decizia nr. 2202/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 2202/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2015 în dosarul nr. 35940/3/2013

Dosar nr._ (Număr în format vechi 620/2015)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE

DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.2202/2015

Ședința publică de la 10 iunie 2015

Curtea constituită din

PREȘEDINTE – M. G.

JUDECĂTOR - P. I. N.

GREFIER - S. Ș.

Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr._ din 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. V. P., având ca obiect: drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apelantul a solicitat prin cererea de apel judecata în lipsă, precum și că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel s-au comunicat intimatei la data de 19.02.2015, după care:

Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă, potrivit prevederilor art.411 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată în raport de prevederile art.392 Cod procedură civilă și în temeiul art.394 Cod procedură civilă o reține în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de apel de față,constată următoarele:

Prin sentința civilă nr._ din 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. V. P., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfa "CFR MARFĂ" SA, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010; a fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune; a fost respinsă, în rest, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din Codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune; a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2010, proporțional cu perioada lucrată în anul calendaristic; a fost respinsă cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2011, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de CFR MARFĂ SA, pentru anul 2011, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01,10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare; a fost obligată pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.10._10;a fost obligată pârâta să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.01._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare; a fost obligată pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru flecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la sumele acordate de instanță, începând cu data de 08.11.2013 și până la data plății; a fost respinsă cererea având ca obiect actualizarea cu coeficientul de inflație, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, Tribunalul a reținut că pârâta a invocat sesizarea instanței în lipsa parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în conformitate cu care„ încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit. "

Astfel, pârâta susține existența unei proceduri prealabile în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, prin sesizarea prealabilă a comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți, procedură neurmată de reclamanți anterior sesizării instanței, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constatate inadmisibilitatea acesteia in conformitate cu prevederile art.193 Cod procedură civilă.

Or, față de prevederile art. 192 alin. l și art. 193 din Codul de procedură civilă, rezultă pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, iar pe de altă parte, o condiționare a exercițiului acestui drept, respectiv, sesizarea instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în anumite cazuri expres prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, doar în situațiile în care legea prevede în mod expres aceasta.

Or, numai sesizarea instanței în lipsa parcurgerii unor proceduri prealabile expres reglementate prin lege atrag inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată exercitată fără parcurgerea procedurii prealabile iar nu și instituirea de către părți, prin convenție, a unei eventuale proceduri anterioare sesizării instanței de judecată, procedură care nu poate avea decât caracter facultativ și nu poate îngrădi dreptul părții de a sesiza instanța de judecată, cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Totodată, textul art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nici nu prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile anterioare sesizării instanței de judecată sau a unui termen sau parcurgerea unei etape până la care este oprit a se acționa în instanță ci prevede doar care este rolul și care sunt atribuțiile comisiilor mixte patronal-sindicate (comisiilor paritare), fără nici o condiționare sau temporizare a dreptului salariaților de a putea sesiza instanța de judecată în legătură cu încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune al reclamantului Tribunalul a reținut că pârâta a ridicat atât excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, cât și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, Tribunalul a reținut

că în mod corect pârâta invocă și susține aplicabilitatea termenului de prescripție extinctivă de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, fiind evident în prezența unui drept prevăzut de art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, potrivit cărora „Cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare... „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei I de salarizare,,, astfel încât normele aplicabile prezentei spețe sunt cele ale literei e) a alin. (1) al art. 268 din Codul muncii și nu cele ale literei c) ale aceluiași alineat, obiectul litigiului fiind reprezentat de pretinsa neexecutare de către pârâtă a unei clauze din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, și anume a prevederilor art. 71 din acest contract.

Or, privitor la natura drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă și termenul de prescripție aplicabil în cazul neacordării acestora de către angajator (6 luni sau 3 ani), „confuzia" a fost tranșată definitiv de înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.20/2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de

conducere al Curții de Apel G. privind natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paști, C., drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă etc.), și termenul de prescripție aplicabil cererilor având acest obiect.

Prin această decizie, deși recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil (întrucât tindea la unificarea practicii judiciare și nu la unificarea interpretării și aplicării legii, dat fiind că se punea în discuție interpretarea anumitor clauze ale contractelor colective de muncă și nu a unor prevederi legale, excedând obiectului pe care îl poate avea un recurs în interesul legii), Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut totuși o clarificare importantă, în sensul că „ în situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator si convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit a) din Cod ui muncii."

Or, din analiza prevederilor relevante din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, se poate observa că sumele acordate cu titlu de ajutoare materiale de Paști, C. și premierea de Ziua Feroviarului nu au natura unor drepturi de natură salarială, acordate în considerarea muncii efective depuse de salariat, ci a unor ajutoare sau beneficii suplimentare, acordate cu ocazia unor sărbători religioase sau/și legale, nefiind o obligație esențială în legătură cu prestarea muncii în anumite condiții și remunerarea acesteia.

Așadar, alături de pârâtă instanța de fond a apreciat că termenul aplicabil prescripției extinctive a dreptului la acțiune în justiție, este termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni, Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2524 din Codul civil, „ (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă si debitorul trebuia astfel s-o execute."

În acest context, Tribunalul, a constatat că drepturile reprezentând ajutoarele materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, au devenit scadente după cum urmează: Ziua Ceferistului s-a născut la data de 23.04.2010, ajutorul material de P. s-a născut la 04.04.2010, iar cel privind ajutorul material de C. s-a născut la 25.12.2010, față de data introducerii acțiunii, respectiv 08.11.2013, raportat la prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii, dreptul material la acțiune privind acordarea premierii pentru Ziua Ceferistului și a ajutoarelor materiale de Paști și C. pentru anul 2010 este prescris.

De altfel, ajutorul material de Paști și premierea pentru Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, sunt prescrise si în temeiul prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, fiind solicitate la mai mult de trei ani de la data la care obligația de plată a devenit exigibilă.

Față de cele mai sus expuse, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

A respins în rest excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin, l lit. e din codul muncii, ca neîntemeiată, reținând că, față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâtei la plata pe de o parte a salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010 și 2011 și a unor diferențe salariale lunare pentru perioada 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. l lit. e din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 6 luni, drepturile pretinse de reclamant, respectiv acordarea unor drepturi salariale individuale și a salariului suplimentar, chiar dacă se regăsesc in contractul colectiv de muncă, nefăcând parte din categoria drepturilor bănești suplimentare sau a ajutoarelor. Prin urmare, aceste diferențe de drepturi salariale individuale nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, ci termenului de prescripție prevăzut de art. 283 alin. l litera c și alin. 2 din Codul muncii.

Cu privire însă la cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei Ia acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că pretențiile reclamantului au devenit scadente la data de 25.12.2009, putând fi solicitate cel mai târziu la lichidarea lunii decembrie 2009, în ianuarie 2010, iar introducerea cererii de chemare în judecată la data de 08.11.2013, pentru pretențiile scadente în decembrie 2009 și exigibile în ianuarie 2010 s-a făcut în afara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile articolului 283 alin. l lit. c din Codul muncii raportat la dispozițiile articolului 166 din Codul muncii.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată, reținându-se că introducerea acțiunii s-a făcut la data de 06.11.2013, (prin poștă, potrivit art. 183 alin. l din codul de procedură civilă) astfel încât, cum potrivit prevederilor art. 268 alin l litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului Ia acțiune, drept Ia acțiune care se naște de la data la care drepturile respective erau datorate, pentru prestația lunii octombrie și noiembrie 2010 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut cel mai devreme în luna noiembrie 2010 pentru salariul lunii octombrie 2010, salariul lunii octombrie 2010 neputând fi scadent și pretins mai devreme de începutul lunii următoare, iar al lunii noiembrie 2010 nefiind scadent pe zile ci pe luni, neputând fi pretins mai devreme de începutul lunii decembrie 2010, astfel încât termenul de prescripție pentru eventualele pretenții bănești aferente lunii octombrie 2010 a început să curgă la lichidarea lunii octombrie 2010, situație în care cum pretențiile perioadei 01.10._10 sunt formulate în interiorul termenului de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită obligarea pârâtei la stabilirea și acordarea drepturilor salariale aferente perioadei 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare și la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, aferente aceleiași perioade, sume la care se va calcula dobânda legala și coeficientul de inflație.

Tribunalul a reținut că reclamantul este salariat în cadrul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar Marfa „C.F.R. MARFĂ" S.A., drepturile salariale ale acestuia fiind stabilite și acordate în perioada 2009-2010 în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 și a clauzelor contractelor individuale de muncă și a actelor adiționale la acestea.

Reclamantul pretinde că salarizarea în funcție de salariile de bază brute astfel cum au fost stabilite și acordate de angajator în temeiul clauzelor contractuale ale contractului Colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate și stabilite prin acte adiționale la centratele individuale de muncă ale acestora s-a făcut cu încălcarea prevederilor mai favorabile acestora, ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a).

Tribunalul a analizat pretențiile reclamantului în funcție de prevederile legale și contractuale în vigoare la data nașterii dreptului si a obligației de plată (perioada 01.10._10), reținând că angajatorul pârât, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011, sub aspectul Anexei care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, a încălcat atât prevederile 41, alin. 3 litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, în conformitate cu care: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de G. de Unități si Unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv", cât și prevederile legale care edictau în materie, respectiv prevederile art. 238 din codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

In acest context, din analiza clauzelor contractuale, Tribunalul a constatat că, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011, prevederea minimală din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, referitoare la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, de la care urmau să pornească negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul ramurii sau după caz unității, nu a fost respectată de pârâtă, valoarea salariului de bază brut utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010).

În cauză devin aplicabile prevederile art. 238 din codul muncii în forma în vigoare la data încheierii și executării clauzelor contractuale, în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, art. 239 și art. 241 alin. l litera c din codul muncii, în conformitate cu care „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală ", respectiv „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte... c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel:

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. l litera b din codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel superior.

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurs din lese, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă".

Tribunalul a mai reținut și prevederile art. 57 alin. 4 din codul muncii în conformitate cu care:4) In situația în care o clauză (a contractului individual de muncă s.n.) este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

De altfel, pârâta ignoră aplicabilitatea directă, în cazul acesteia a prevederilor Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, contract care i se aplică potrivit pct. l anexa 5 la acesta, cât și împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 241 alin. l lit. c) din codul muncii, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel:

Tribunalul a înlăturat și susținerea pârâtei în sensul că, prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de SNTFM CFR Marfa S.A. si Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase si coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult, clasa l de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei, prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă pe ramura transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clasele de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.

Apare evident așadar, că valoarea clasei de salarizare l, corespunzătoare coeficientului de ierarhizare 1,000, corespunde salariului de bază minim brut pe unitate utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 Iei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010), aceeași valoare fiind utilizată și la negocierea salariilor de bază lunare individuale ale reclamanților,

In acest context, câtă vreme Tribunalul a reținut obligativitatea prevederilor art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. l lit. b și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum (în vigoare la data nașterii drepturilor) și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor salarii brute de bază minime reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil în mod direct părților.

Întrucât art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd ca executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 la stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul unității, de la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, obligație neîndeplinită de către acesta.

Cu privire la perioada 01.01._11, Tribunalul a constatat că, deși prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, în situația în care pârâta ar fi executat clauza contractuală mai sus prevăzută pe perioada sa de valabilitate, salariatul s-ar fi găsit în plată în luna decembrie 2010 (la 31.12.2010) cu drepturile salariale astfel cum ar fi rezultat din aplicarea clauzei contractuale, respectiv, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, astfel încât acesta ar fi fost îndreptățit la menținerea în plată a drepturilor salariale astfel acordate și negociate, indiferent de încetarea valabilității Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010.

In acest caz, Tribunalul a reținut că, indiferent de înregistrarea sub nr. 8766 începând cu data de 16.02.2011 la Inspectoratul Teritorial de Muncă a Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" S.A., prin care s-a adoptat o nouă grilă de salarizare în funcție de clase de salarizare și fără raportare la o anumită valoare a coeficienților de ierarhizare, care nu se mai regăsesc în formula de calcul a salariului de bază brut, noua grilă de salarizare nu poate produce efectul modificării directe și automate a drepturilor salariale ale reclamantului, aflate în plată la data de 31.12.2010, având în vedere pe de o parte că însăși prevederea contractuală de la art. 29 din acest contract impune ca stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă, să se facă prin negociere individuală între conducătorul unității sau subunității cu competentă de angajare si salariat având în vedere propunerea conducătorului locului de muncă, în prezenta reprezentantului salariatului,

Este evident, așadar, că aplicarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu privire la salarizare nu intervine automat și nu cunoaște o aplicabilitate directă, astfel încât nu poate conduce la modificarea sine die a clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților, astfel că pentru aplicarea noului contract colectiv de muncă cu privire la salarizare este necesară negocierea individuală între conducătorul unității sau subunității cu competentă de angajare si salariat fiind evident că, până la modificarea salarizării individuale prin negociere individuală, prin act adițional la contractul individual de muncă, în limitele și condițiile stabilite prin negocierea colectivă, salariatul este în drept să beneficieze de drepturile câștigate și aflate în plată până la data renegocierii.

Or, dacă pentru clauzele contractuale mai favorabile salariatului cuprinse în contractele colective de muncă aplicabile, se poate aplica, în condițiile art. 57 alin. 4 din codul muncii înlocuirea de drept a clauzelor contractului individual de muncă care ar stabili drepturi pentru salariați care ar contraveni acestora cu clauzele care cuprind drepturi superioare pentru salariați cuprinse în contractele colective de muncă aplicabile, nu aceeași este situația și pentru clauzele din contractele colective de muncă aplicabile care, prin aplicarea lor în lipsa negocierii ar putea conduce la diminuarea drepturilor recunoscute sau cuvenite salariaților la data apariției modificării.

În acest context, în perioada 01.01._11, până la semnarea de către salariat a Actului adițional nr. CI 2._, la Contractul individual de muncă, nr. M.7.1.a/744/800/01.05.1999, prin care acesta și-a exprimat consimțământul cu privire la negocierea salariului în funcție de un salariu de bază lunar de 1431 lei, corespunzător clasei de salarizare 30, la care se adaugă sporurile în procent, respectiv, în funcție de modalitatea de salarizare stabilită de Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" SA, se mențin drepturile în plată în luna decembrie 2010, față de împrejurarea că, noul contract colectiv de muncă nu are efecte directe asupra drepturilor dobândite de salariați prin recunoașterea efectelor clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.

Începând cu data de 08.07.2011, având în vedere că prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, astfel încât, nu se mai poate vorbi despre o încălcare a acestora la negocierea salarială individuală și nici despre aplicabilitatea directă a acestora, și, având în vedere că reclamantul nu a învederat că prin această negociere ar fi renunțat la un drept recunoscut de lege (negocierea unui salariu de bază lunar brut inferior celui aflat în plată nu este interzisă câtă vreme prin această negociere nu se încalcă drepturi ale salariatului prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile), rezultă că reclamantul este îndreptățit, la plata în continuare a drepturilor salariale prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, numai până la data de 08.07.2011.

Față de cele mai sus expuse a fost obligată pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin hotărâre, aferente perioadei 01.01._11 și a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor reprezentând salariul suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru anul 2010, Tribunalul a reținut că acesta este solicitat în temeiul prevederilor art. 30 alin. l din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04,01.2010 până la data de 31.01,2011. Așa cum rezulta din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta, iar nu în temeiul prevederilor art. 30 alin, l din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate.

In acest context nu au relevanță apărările privind forma textului art. 30 alin, l din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, care se referă la posibilitatea acordării salariului suplimentar și nici, apărarea privind suspendarea acestei prevederi din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010, invocate de pârâtă.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu solicită aceste drepturi în temeiul prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 ci în temeiul prevederilor art. 30 alin, l din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011.

Așa cum rezulta din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta.

In mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea acestor drepturi salariale este subsidiar acoperirii cheltuielilor din veniturile realizate, câtă vreme potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului aceasta fiind o obligație legală, expresă, fără ca pentru angajatorul pârât să fie prevăzute derogări.

Plata muncii către salariați si a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156 din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale.

In acest context, în condițiile în care dreptul reclamantului la plata salariului suplimentar anual, echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestuia la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea acestuia în perioada în care a fost sistată acordarea în mod unilateral.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități aplicabil.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de munca, deci după stabilirea drepturilor si obligațiilor reciproce ale pârtilor, sa fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Nu putea fi reținută nici susținerea pârâtei în sensul că această premiere nu este posibilă întrucât constituirea fondului de premiere ar fi secundară și subsidiară acoperirii altor cheltuieli și că această interpretare ar rezulta din textul art. 21 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități aplicabil, întrucât, în interpretarea propusă ar rezulta și că plata impozitelor taxelor, contribuțiilor și a celorlalte vărsăminte prevăzute de lege are același regim juridic, deși constituirea, reținerea și virarea acestora este de asemenea obligatorie și prioritară.

In acest text din CCM, se arata modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezultă că aceasta plată este condiționată de existența profitului.

Prin urmare, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este la latitudinea angajatorului (dacă vrea sau nu vrea) ci reprezintă o obligație prevăzută de CCM.

Singurele condiții pentru acordarea acestui salariu sunt, ca anul pentru care se solicita salariul să fi expirat, iar salariatul să fie desfășurat activitate în cursul acelui an calendaristic și să nu fi fost sancționat disciplinar, iar pârâta nu a făcut dovada neîndeplinirii acestor condiții în cazul reclamantului.

A fost respinsă cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2011 și cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de CFR MARFĂ SA, pentru anul 2011, ca neîntemeiată.

Astfel, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, a fost prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011.

In acest context, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.01.2011 astfel cum rezultă din actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a salariului suplimentar solicitat pentru anul 2011, prin ipoteză, nemaifiind în vigoare la expirarea anului calendaristic 2011.

Totodată, cererea reclamantului de acordare a Salariului Suplimentar pentru anul 2011 întemeiata pe art. 30 din CCM CFR MARFA S.A. pe anul 2011,a fost găsită neîntemeiată pentru următoarele argumente:

In conformitate cu aceste prevederi: „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, cu condiția ca societatea să fi înregistrat profit în anul respectiv, "

Așadar această prevedere din CCM CFR MARFA avea aplicabilitate doar in situația in care societatea ar fi încheiat anul 2011 înregistrând profit. Or, potrivit bilanțului încheiat la 31.12.2011 si extrasului de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, pârâta a făcut dovada că societatea a înregistrat o pierdere de 93.452,745 lei. In aceasta situație, era imposibilă constituirea unui fond de salarii de pana la 10 % din veniturile realizate, pentru acordarea salariului suplimentar, din moment ce societatea a avut pierderi colosale.

Cu privire la cererea având .ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10, Tribunalul a reținut următoarele:

In conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722/24.01.2008: În cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate in timpul nopții."

La poziția 2 din anexa nr. 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplica acest contract colectiv de munca se regăsește si SNTFM CFR MARFA SA. Potrivit art. 4 alin.l si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi: 1) Prezentul Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi se aplica de la l ianuarie 2008 pana la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic. 2) Daca nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu inca un an calendaristic."

Or, Contractul Colectiv de munca al CFR Marfa a prevăzut drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramura.

Astfel, pentru perioada 01.10._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariul de baza pentru munca desfășurata in cursul nopții si un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurata in zilele de sâmbătă și duminică și sărbători legale, fără ca pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale să se procedeze la cumulul sporului pentru munca desfășurată în zilele de repaus săptămânal și sărbători legale de 100% din salariul de bază cu sporul de 25% pentru orele lucrate in timpul nopții.

Susținerea pârâtei că reclamantul a beneficiat de un program de muncă în ture în care timpul de muncă și de odihnă au fost repartizate inegal nu are relevanță în cauză întrucât potrivit prevederilor legale, nu poate fi avută în vedere de instanță ca un argument pentru neacordarea sporurilor legal negociate.

Potrivit prevederilor art. 123 din codul muncii (în forma în vigoare în anul 2010):Art. 123. - Salariații de noapte beneficiază:

a) fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puțin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de

muncă de noapte prestată

Or, în privința plății orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal respectiv orele prestate în zilele de sâmbătă și duminică, Tribunalul reține prevederile legale de la data efectuării acestora, respectiv art. 132 alin.2 și alin.3 și alin. 5 din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, în conformitate cu care perioada de repaus săptămânal lucrată efectiv nu se compensează cu timp liber plătit, ci, angajatorul este ținut de plata orelor efectuate în aceste zile cu un spor la salariu de 100% și de acordarea în alte zile a repausului săptămânal* astfel încât salariatul care lucrează în aceste condiții să beneficieze atât de repausul săptămânal acordat în alte 2 zile consecutive cât și de plata orelor efectuate în zilele de sâmbătă și duminică prin adăugarea sporului prevăzut de lege, spre deosebire de restul orelor suplimentare care pot fi compensate cu timp liber plătit, acordat în compensare în următoarele 30 zile după efectuarea acestora, potrivit art. 120 Codul Muncii.

In acest context, Tribunalul a reținut că și atunci când, în anumite condiții, repausul săptămânal se poate acorda și în alte zile decât sâmbăta si duminica, acordarea sa este întotdeauna obligatorie.

Totodată, salariații vor beneficia si de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

In acest context, rezultă în mod cert că acordarea decalata a repausului săptămânal se cumulează cu sporurile stabilite potrivit art, 132 alin. (3) si (5) din Cod. Astfel, in aceste situații sporurile nu reprezintă o alternativa la acordarea efectiva a zilelor de repaus săptămânal.

Sporurile stabilite potrivit art. 132 alin. (3) sunt negociate si stabilite prin contractul colectiv de munca sau daca nu exista contract colectiv la nivel de unitate sunt stabilite in contractul individual de munca.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată, având în vedere lipsa unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr, 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a unor sporuri prevăzute de acesta.

Cu privire Ia plata contravalorii tichetelor de masa pentru fiecare zi lucrătoare in care a prestat activitate aferente perioadei 01.10._11, conform dispozițiilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități de transport Feroviar", Tribunalul a reținut că, potrivit

art. l alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă: Art. 1. - (1) Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

Potrivit prevederilor art. 229 alin. (4) din Legea nr, 53/2003 - Codul muncii, republicata, contractele colective de munca constituie legea părților.

In ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, conform înțelegerii partenerilor de dialog social, Tribunalul a constatat că pentru perioada 01.10._11, părților le sunt pe deplin aplicabile prevederile contractuale mai sus redate, care sunt obligatorii pentru părți în temeiul prevederilor din codul muncii, în conformitate cu care, contractele colective de munca constituie legea părților.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, „executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de munca atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta".

Din dispozițiile legale mai sus expuse, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea;

Or, deși dispozițiile legale mai sus-menționate reglementează în favoarea salariaților o facilitate ce poate fi acordată salariaților în condițiile respectării unor limite prevăzute în bugetele proprii pentru tichetele de masă acordate de angajatorii nebugetari, Tribunalul a constatat că, deși Iegea reglementează un drept potențial acesta a devenit un drept efectiv pentru salariați și o obligație pentru angajator în virtutea principiului de drept „pacta sunt servanda", ce are în vedere forța obligatorie a contractelor, iar contractele legal făcute se impun părților întocmai ca legea astfel încât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ, prevederile contractuale aplicabile arătând că „salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichetele de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare", fără a se putea desprinde interpretarea că am fi în prezența unor drepturi eventuale sau a unei posibilități.

În acest context, în mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea tichetelor de masă este facultativ și este condiționat de existența resurselor financiare, ulterior negocierii și înserării clauzei în cuprinsul contractului colectiv de muncă aplicabil.

In acest context, în condițiile în care dreptul salariaților la acordarea tichetelor de masă lunare pentru perioada 01.10._11 nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, salariații fiind îndreptățiți la acordarea acesteia și în perioada în care a fost negociată legal clauza contractuală care le conferă acest drept.

Nu a fost reținută nici susținerea pârâtei în sensul că acordarea acestor tichete nu mai este posibilă față de împrejurarea că acordarea tichetelor de masă, retroactiv, este lipsită de temei legal raportat la prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexa la H.G. nr. 5/1999, potrivit cărora: "angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare din luna pentru care se efectuează distribuirea si nu pot considera utilizat mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea ", întrucât aceste drepturi se datorează și se acordă pentru lunile în care salariații nu au beneficiat de tichete de masă iar nu pentru lunile în care se va face executarea iar în plus, potrivit principiului executării în natură a obligațiilor, salariații au dreptul Ia realizarea obiectului avut în vedere de părți la nașterea raportului juridic.

Tribunalul a apreciat că prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexa la H.G. nr. 5/1999 se referă la modalitatea de acordare a acestor drepturi atunci când ele se acordă în luna pentru care se efectuează distribuirea, respectiv se interzice angajatorilor să acorde mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea, însă această prevedere nu poate fi interpretată în sensul că interzice acordarea unor asemenea drepturi retroactiv, întrucât prin ipoteză, ele sunt datorate pentru zilele lucrate din alte luni și nu mai mult decât valoarea/cantitatea prevăzută de lege, situație în care în principiu această obligație poate fi executată în natură.

Or, în caz contrar salariații au dreptul la dezdăunări respectiv la executarea prin echivalent, respectiv la acordarea de despăgubiri salariaților pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în natură a obligației.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02.2011 - 31.12.2011, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de

G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiate, având în vedere lipsa unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.01.2011 astfel cum rezultă din actul adiționai înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a unor drepturi prevăzute de acesta.

La sumele acordate de instanță, se va calcula dobânda legală de la data de 23.11.2012 și până la data plății.

Tribunalul a reținut că potrivit legislației muncii - art. 166 alin. 4, din codul muncii, in cazul în care angajatorul întârzie in mod nejustificat plata salariului acesta poate fi obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Potrivit art. 1535 din noul cod civil ,(1) In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

Tribunalul a reținut așadar că obligațiile având drept obiect sume de bani, ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată a unor sume de bani, produc dobânzi în caz de întârziere de executare din partea debitorului, în cuantumul prevăzut de părți sau în lipsa unui cuantum stabilit contractual, în cel prevăzut de lege, fiind egal cu dobânda legală.

In acest caz, aceste daune interese sunt debite de la scadență sau cel mai târziu din ziua cererii de chemare în judecată, pentru sumele care au fost solicitate după această dată.

Tribunalul a admis în parte acest capăt de cerere și va obliga pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la suma datorată acestora cu titlu de diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, calculată de la data punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată, și până la achitarea efectivă a debitului.

Au fost respinse pretențiile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata altor sume cu titlu de daune interese egale cu inflația, ca neîntemeiate.

Cum în această materie există prevederi exprese referitoare la actualizarea prejudiciului încercat de salariat prin neplata la timp a drepturilor salariale, respectiv prevederile art. 166 alin. 4 din codul muncii, legiuitorul prezumând că acesta este echivalent cu dobânda legală, (daunele interese moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației) iar salariații au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca urmare a refuzului de plată a drepturilor recunoscute de instanță, va respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata altor sume cu titlu de daune interese.

Actualizarea creanței are natură moratorie, deoarece prejudiciul ce urmează să fie acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, întrucât obligațiile bănești pot fi executate (în principiu) în natură întotdeauna, prejudiciul fiind acoperit de dobânda legală.

Mai mult, în condițiile în care, la momentul actual, dobânda legală se calculează ținând seama de o . factori care reflectă fluctuațiile monetare,se apreciază că valoarea prejudiciului este acoperită prin dobânda legală. In plus, legiuitorul a prevăzut raportarea calculului dobânzii legale în funcție de un parametru variabil, flexibil urmarindu-se astfel ca prejudiciul să fie acoperit numai prin plata dobânzii legale si să se evite suplimentarea acesteia prin adăugarea altor valori.

Anumite despăgubiri se pot acorda în completarea dobânzii legale ori de cate ori creditorul salariat suferă, din culpa debitorului, un alt prejudiciu decât cel care rezulta din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere dacă se va stabili, pe baza probelor administrate, îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale, întrucât prezumțiile privind existența și întinderea prejudiciului precum și aceea referitoare la existența raportului de cauzalitate între neexecutarea obligației și prejudiciu nu funcționează decât în cazul dobânzii legale/contractuale după caz. În consecință, fiind solicitată și acordată dobânda legală iar daunele interese moratorii nefiind prevăzute prin convenția părților, nu se mai pot pretinde alte despăgubiri ca urmare a neîndeplinirii totale sau parțiale a obligației contractuale în afara dobânzii legale, cu excepția situației, nedovedite în cauză (și nesolicitată), în care salariatul suferă, din culpa debitorului, un alt prejudiciu material decât cel care rezultă din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere, dacă sunt îndeplinite si celelalte condiții prevăzute de art. 253 din codul muncii.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel, în termenul legal, pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR Marfa" SA, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând astfel prevederile art. 397 Cod Procedura Civila. Astfel prin cererea de chemare in judecata reclamantul a solicitat „diferența dintre drepturile salariale calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 " iar instanța de fond obliga societatea „sa stabilească si sa acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi....prin luarea in considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare".... si la „plata diferențelor de drepturi salariale intre drepturile stabilite individual si drepturile legal cuvenite. ,, sa acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.01._11 prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi....prin luarea in considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare".... si la „plata diferențelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual si drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotar are, aferente perioadei 01.01._11".

De asemenea, arată apelanta-pârâtă că, pentru perioada 01.10._10 drepturile reclamantului sunt prescrise in temeiul art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii, interpretarea data de instanța de fond modului de plata a diferențelor salariale fiind eronata având in vedere prevederile art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii „cererile formulate in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune".

Or, in speță, cererea de chemare in judecata a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2013, astfel încât drepturile salariale solicitate anterior datei de 08.11.2010 sunt prescrise. Instanța de fond in mod eronat a respins excepția invocata prin raportare la data plații contravalorii muncii prestate. In conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii diferențele salariale se acorda in termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune deci de la data de 08.11.2010, moment in care se calculează, pentru fiecare zi lucrătoare, eventuale diferențe salariale.

Instanța de fond nu a analizat corect susținerile pârâtei privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune in temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare in judecata.

In speța de fata sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii, potrivit căruia "Cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".

Obiectul cererii de chemare in judecata in aceasta cauza nu îl reprezintă drepturile de natura salariala reglementate imperativ de art. 159 si 166 din Codul Muncii, la care instanța de fond face referire, drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar daca sunt prevăzute sub forma băneasca, nefăcând parte din categoria „drepturilor salariale".

Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant si înregistrata pe rolul instanței la 08.11.2013 se solicită obligarea societății la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin.l lit. e din Codul Muncii, dreptul Ia acțiune al reclamantului este prescris.

Mai mult, este necesar să facem deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, solicită apelanta admiterea excepției invocate si respingerea pretențiilor: salariul suplimentar pe anul 2010, tichete de masa, spor de 25% din salariul de baza reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, si a diferențelor salariale.

Instanța de fond in mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței, invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare, considerând ca nu este obligatorie și ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar

Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Fiind o procedură specială si expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda, având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.

Având în vedere cele precizate, apelanta solicită să se constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu a uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu a sesizat comisia patronat- sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care considerăm că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și vă solicităm să constatați in admisibilitatea acesteia in conformitate cu prevederile art. 193 Cod Procedura Civila.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind plata salariul suplimentar pentru anul 2010, nu a analizat in întregime prevederile contractului colectiv de munca in temeiul căruia reclamantul a solicitat aceasta bonificație salarială, a pronunțat o hotărâre nelegala.

Este necesar si util soluționării cauzei a se avea in vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale si nu interpretate in mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin ..

Astfel trebuie avute in vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, care trebuie interpretate în sensul că numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plați salariul suplimentar precum si celelalte prime si ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut in vedere ca SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 in pierdere, deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare si prime salariaților.

De asemenea, apelanta-pârâtă invocă faptul că între reprezentanții salariaților si administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la Contractul Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA, prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2010, act adițional atașat întâmpinării formulate pe fondul cauzei.

Instanța de fond în mod subiectiv ia în calcul numai aspecte in favoarea reclamantului, acordând in mod eronat drepturi salariale aferente perioadei 01.10._10 prin raportare la salariul minim de 700 lei fără a lua in considerație negocierea si încheierea contractului individual de munca al reclamantului si a actelor adiționale ale acestuia in conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA, legea pârtilor.

Modificarea salariului de bază minim brut la nivel de unitate nu se face în mod direct și imediat (mai ales la cererea petentului) decât cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, cu analizarea și aprobarea Consiliului de Administrație al societății, iar în caz de litigiu acesta trebuie soluționat de către comisiile competente, în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă.

La SNTFM CFR MARFA SA, singurul acționar este Statul R. prin Ministerul Transporturilor, cu o cota de participare la beneficii si pierderi de 100%, fondul de salarii fiind limitat la suma aprobata printr-o Hotărâre de Guvern.

Aceste argumente sunt susținute si de art. 2 (1) din HG 532/2008, din HG 28/2010 si din HG 311/2010 care dispun imperativ următoarele: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise in bugetul de venituri si cheltuieli reprezintă limitele maxime, care nu pot fi depășite decât in cazuri justificate si numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor."

Aceleași federații sindicale care au semnat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi au negociat si semnat atât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 cât și Contractele Colective de Munca la nivelul SNTFM CFR MARFA SA si s-a convenit sa se acorde doar anumite drepturi bănești, printre care nu se regăsește si cel solicitat de reclamant.

Perioada pentru care reclamantul solicită acordarea acestor diferențe salariale de la 600 lei la 700 lei, coincide cu perioada in care au fost făcute tăieri din salariile bugetarilor cu 25%.

Tot în această perioadă societatea s-a confruntat cu mari probleme financiare, iar în anul 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel că anul fiscal a fost încheiat în pierdere.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, a stat la baza încheierii CCM al SNTFM „CFR Marfa" pentru anii 2009/2010.

În vederea respectării legislației in vigoare cu privire la încheierea Contractului Colectiv de Muncă, in anul 2010, au avut loc întâlniri intre administrație si sindicatele reprezentative semnatare ale CCM unde a fost pus in discuție acest aspect (salarizarea) întâlniri care au condus în urma dezbaterilor la încheierea unor acorduri.

Aceste acorduri au fost concretizate prin încheierea Actului Adițional la CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2009, semnat și aprobat de reprezentanții administrației și reprezentanții sindicatelor reprezentative semnatare ale CCM, din care reiese în mod clar și indubitabil faptul că părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă nu au înțeles să folosească ca sistem de referința valoarea de 700 Iei, ci valoarea de 600 lei pentru salariul minim de baza.

Aceste aspecte au fost consfințite si de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de munca si a actelor sale adiționale, care constituie legea părților si care au fost respectate întocmai, contracte individuale de munca care au ca fundament Contractul Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA,

Atât timp cat Ia nivel de angajator s-a încheiat contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare, acesta este in vigoare si se aplica tuturor salariaților care au fost reprezentați Ia negocierea acestuia. De asemenea, prin aplicarea modului de calcul prevăzut in acest contract, potrivit grilei de salarizare, nu s-a ajuns la un salariu mai mic decât cel minim pe economie.

Având în vedere cele mai sus prezentate și prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, care a stat la baza încheierii CCM al SNTFM „CFR Marfa", se solicită respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Instanța de fond in mod eronat a acordat reclamantului diferențe salariale pentru perioada 01.01._11.

Formula de calcul a salariului s-a aplicat doar pe perioada de valabilitate a CCM CFR MARFA S.A. 2009/2010 expirat la 31.12.2010. insa aceasta nu s-a mai aplicat de la data intrării in vigoare a CCM CFR Marfa 2011. Conform CCM 2011 salariul de baza brut nu se mai obține prin înmulțirea salariului de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare, având in vedere ca art. 98 alin (6) prevede: „Părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM sa se negocieze următoarele drepturi care, pe durata valabilității prezentului CCM nu se acorda:

(6) Coeficienții de ierarhizare ai claselor de ierarhizare."

S-a depus la dosarul cauzei, în copie certificata pentru conformitate cu originalul, adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale, prin care se comunică faptul că CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 nu mai produce efecte juridice, încetându-si valabilitatea la data de 31.12.2010.

Salariul plătit si încasat de către reclamant, conform CCM, este cel prevăzut in grila de salarizare in dreptul clasei de salarizare corespunzătoare acestuia.

Din examinarea Actului Adițional încheiat la CIM, depus la dosarul cauzei, rezulta ca reclamantul a fost încadrat in clasa 30 de salarizare, astfel încât a beneficiat de un salariu de baza brut de 1431 lei la care se adaugă sporul de vechime de 25% si spor pentru condiții grele de munca feroviara de 15%, spor condiții periculoase de 15% .

Concret, reclamantul a beneficiat de toate drepturile salariale conform CCM al SNTFM „CFR Marfă" SA și a Actelor adiționale înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București așa cum au fost negociate intre reprezentanții salariaților si administrație.

Atât timp cat la nivelul societății s-a încheiat un contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare la momentul încheierii acestuia, rezulta ca acesta se aplica si produce efecte fata de toți salariații.

In perioada 2010-2011 salariatului nu i s-a schimbat clasa de salarizare, iar cuantumul salariului trebuie sa fie in concordanta cu dispozițiile CCM așa cum a fost semnat si negociat la nivel de unitate si nu in conformitate cu dispozițiile unor contracte colective ale cărui dispoziții si-au încetat valabilitatea.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind plata pentru perioada 08.11._11 a diferenței de 25% din salariul de baza, reprezentând spor pentru lucru in timpul nopții, in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat.

Sub acest aspect, se susține că,pentru perioada 01.10._10 drepturile solicitate sunt prescrise in temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, iar pentru perioada 08.11._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariu de baza pentru munca desfășurata in cursul nopții si un spor de 100% din salariul de baza pentru munca desfășurată in zilele de sâmbăta si duminica si sărbători legale.

Reclamantul a prestat in perioada pentru care solicita acordarea acestui spor, așa cum reiese si din CIM, activitate in ture ceea ce înseamnă ca timpul de odihna si timpul de munca au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului si-i fi fost solicitat in mod expres din partea conducerii societății noastre sa presteze activitate in zilele de repaus.

Având in vedere dispozițiile CCM mai sus menționate, consideră apelanta că dispozițiile instanței de fond referitoare la sporul pentru zilele de sâmbăta si duminica precum si pentru sărbătorile legale sunt neîntemeiate.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masa pentru perioada 01.10._11. In motivarea deciziei instanța de fond retine prevederile art. 81 din CCM Ia Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „ salariații... vor beneficia de tichete de masa ...m condițiile legislației in vigoare" însă ignora prevederile art. 1 din Legea 142/1998 ,,salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome si din sectorul bugetar care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de munca, denumite in continuare angajator, pot primi o alocație individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportata integral de către angajatori. "„ Tichetele de masa se acorda in limita prevederilor bugetului de stat sau, dupa caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, si in limita bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. "

Din lecturarea art. 1 din Legea 142/1998 rezulta condițiile in care pot fi acordate tichetele de masa: existenta unui contract individual de munca care sa prevadă aceasta posibilitate; capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă.

Deci legea nu stabilește in mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, in limita disponibilităților financiare, va acorda sau nu acesta bonificație.

De asemenea, instanța de fond in mod eronat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocata de societatea pârâtă prin întâmpinare, in temeiul art. 268 alin. 1 lit.e din Codul Muncii, având in vedere ca tichetele de masa sunt beneficii extrasalariale care nu se circumscriu noțiunii de salariu, așa cum a fost definit in art. 159 din Codul Muncii

Pentru perioada 01.10._10, dreptul la acțiune este prescris chiar si in temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii.

Referitor la capătul de cerere privind dobânda legală, solicită apelanta respingerea acestuia, având in vedere dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile care nu prevăd obligația angajatorului de a plați dobânzi.

Potrivit art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordata daca obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi.

Intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând apelurile declarate, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Curtea constată că prin cererea de apel dedusă judecății, apelanta-pârâtă a criticat sentința în raport de faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, de modalitatea în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii, din perspectiva nerespectării procedurii prealabile.

În ceea ce privește depășirea limitelor învestirii instanței, Curtea constată că această critică nu poate fi reținută, în condițiile în care dispoziția sentinței apelate, prin care pârâta este obligată să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, respectiv perioadei 01.01._11prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă al nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, este subsumată pretenției reclamantului de a i se acorda diferența dintre drepturile salariate calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 Iei corespunzător clasei l de salarizare, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.10._11.

Altfel spus, plata diferențelor de drepturi salariale pretinse de reclamant este indisolubil legată de constatarea îndrituirii acestuia la acordarea drepturilor salariale potrivit dispozițiilor legale invocate de acesta, aspect dedus judecății în mod expres prin acțiunea introductivă, situație în care nu se poate reține că instanța de fond ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, reiterată de apelanta-pârâtă, în temeiul art. art.268 lit. e Codul muncii, în ceea ce privește pretențiile având ca obiect salariul suplimentar pe anul 2010, tichetele de masă, diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, și diferențele salariale aferente perioadelor 01.10._10 și 01.01._11, admise de prima instanță pe fond, Curtea reține că excepția este fondată numai în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea tichetelor de masă..

Dreptul la tichetele de masă solicitate în prezenta cauză își are izvorul juridic în prevederile art.81 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv în art.74 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, prevederi invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel că termenul de prescripție în care poate fi formulată o astfel de acțiune privind acordarea unor drepturi izvorâte din Contractul colectiv de muncă este cel reglementat de dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, care dispune că: „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”

Nu se poate reține că izvorul acestor drepturi este Legea nr. 142/1998 întrucât aceasta reglementează generic noțiunea și cadrul legal în care tichetele de masă pot fi acordate, iar hotărârea de aplicare a legii în cadrul unei unități, precum și condițiile concrete de acordare, se adoptă de către partenerii de dialog social în urma negocierii contractului colectiv de muncă, convenția părților fiind izvorul juridic al dreptului pretins în prezenta cauză.

Pe de altă parte, spre deosebire de alte drepturi bănești convenite în contractul colectiv de muncă și care pot fi considerate ca făcând parte din salariu potrivit art. 155 Codul muncii, tichetele de masă reprezintă o alocație de hrană ce nu are același regim cu salariul plătit angajatului, astfel că și regimul prescripției este unul diferit față de cel al dreptului salarial în sine.

Prin urmare, având în vedere că dreptul la acțiune privind plata contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei 01.10._11 putea fi exercitat în termen de 6 luni de la data scadenței pentru fiecare lună în care acestea erau datorate, Curtea reține că termenul de prescripție de 6 șase luni era deja împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, 6 noiembrie 2013 (plic fila 24 dosar fond), motiv pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința acestor drepturi este fondată.

În privința celorlalte drepturile pretinse de reclamant (salariul suplimentar pe anul 2010, diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, și diferențele salariale aferente perioadelor 01.10._10 și 01.01._11), Curtea reține că acestea, deși se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat.

Prin urmare, drepturile sus menționate erau supuse termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii pentru aceste drepturile salariale, aferente anilor 2010 și 2011, termen care nu era împlinit, prin raportare la data depunerii acțiunii la Oficiul poștal, potrivit art. 183 alin. 1 din codul de procedură civilă (6 noiembrie 2013).

Astfel, în ceea ce privește diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, și diferențele salariale aferente perioadelor 01.10._10 și 01.01._11, în mod corect a reținut prima instanță că data nașterii dreptului Ia acțiune al reclamantului, pentru prestațiile aferente lunii octombrie și noiembrie 2010, s-a născut cel mai devreme în luna noiembrie 2010 pentru salariul lunii octombrie 2010, salariul lunii octombrie 2010 neputând fi scadent și pretins mai devreme de începutul lunii următoare, iar salariul pentru luna noiembrie 2010, nefiind scadent pe zile ci pe luni, nu putea fi pretins mai devreme de începutul lunii decembrie 2010, astfel încât pretențiile corespunzătoare perioadei 01.10._10 sunt formulate în interiorul termenului de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Sub aspectul criticii invocate de apelanta-pârâtă privind modul de soluționare a excepției lipsei procedurii prealabile sesizării instanței cu ignorarea prevederilor art. 125 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, Curtea, în acord cu opinia instanței de fond, apreciază caracterul neîntemeiat.

Accesul liber la justiție reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanțe judecătorești pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime.

Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea depășesc posibilele avantaje.

Din prevederile art. 192 alin. l și art. 193 din Codul de procedură civilă, rezultă, pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, iar pe de altă parte, o condiționare a exercițiului acestui drept, respectiv, sesizarea instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în cazuri expres prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, doar în situațiile în care legea, în sens restrâns, prevede în mod expres aceasta, în cauză neexistând o dispoziție legală în acest sens.

Instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor. Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția apelantei a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii, sesizarea comisiilor mixte patronat-sindicate având un caracter pur formal.

Trecând la examinarea motivelor de apel care vizează soluționarea pe fond a cauzei, Curtea reține următoarele:

Cu privire la salariul suplimentar aferent anului 2010, Curtea observă că la art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 se prevede: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”.

În același timp, art. 30 din Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 prevede: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (…)”.

Totodată, prin actul adițional nr. 1713 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010 și înregistrat la data de 21.04.2010, părțile implicate în procesul de negociere a clauzelor contractuale au convenit ca la nivelul anului 2010 să nu fie acordat salariu suplimentar.

Din reglementările prezentate se reține faptul că între partenerii sociali s-a renegociat salariul suplimentar pentru anul 2010, patronatul și sindicatele fiind de acord că în anul 2010 dreptul analizat nu poate fi acordat din lipsa veniturilor.

Chiar dacă această prevedere nu a fost reluată și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, înțelegerea părților produce efecte pentru toată perioada indicată de reclamant, astfel că paralizează și aplicarea dispozițiilor CCM la nivel de grup de unități invocate de acesta.

Curtea apreciază că, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea clauzelor cuprinse în Contractul colectiv de muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă S.A. aferent anilor 2009/2010, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr.1713/21.04.2010, acestea din urmă se impun părților contractante, instanța neputându-le înlătura de la aplicare și neputând da o altă interpretare clauzelor contractuale contestate.

Contractul colectiv mai sus arătat se supune, sub aspect juridic, dispozițiilor Legii nr.130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legea nr.40/2011.

Este adevărat că, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, iar potrivit art.8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior, prevederi care sunt reluate și în Legea 62/2011 la art.132.

Însă, dispozițiile art.24 din Legea nr.130/1996 statuează nulitatea clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art.8 din aceeași lege, nulitate care se constată de către instanța competentă la cererea părții interesate. Numai dacă o astfel de cerere se admite, clauzele constatate de instanță ca fiind nule pot fi renegociate, iar până la renegocierea lor sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.

Prin urmare, pornind de la caracterul obligatoriu pentru părțile contractante al dispozițiilor cu caracter normativ statuate prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și actul adițional la acesta și având în vedere faptul că nu s-a constatat nulitatea clauzelor cuprinse în Contractul colectiv de muncă al SNTFM aferent anilor 2009/2010, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr.1713/21.04.2010, Curtea constată că cererea reclamantului privind plata salariului suplimentar pentru anul 2010, este lipsită de temei și se impunea a fi respinsă.

Nu va fi însă primit motivul de apel prin care se critică dispoziția referitoare la acordarea diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010 și drepturile salariale efectiv plătite reclamantului pentru perioada 01.10._10.

Sub acest aspect, se reține că, potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.

Acest contract a fost înregistrat sub nr.722/24.01.2008 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008, părțile contractante fiind reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă. Prin urmare, sunt nefondate susținerile apelantei referitoare la faptul că acest act normativ cu caracter convențional nu i-ar fi aplicabil

Potrivit art.238 alin.2 din Codul muncii, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

Așadar, trebuia ca prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 să fie transpuse în mod corespunzător și în conținutul clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților apelantei-pârâte.

În conformitate cu art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.

De asemenea, art.57 alin.4 din Codul muncii, prevede că în situația în care o clauză a contractului individual de muncă este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Clauza din contractele individuale de muncă al intimatului-reclamant, referitoare la nivelul salariului de bază minim brut aplicabil în cazul acestuia, este afectată de nulitate, deoarece dreptul salarial pe care-l stabilește nu este în acord cu dispozițiile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.

Conform prevederilor art.57 alin.4 din Codul muncii, mai sus menționate, clauza respectivă este înlocuită de drept cu cea din Contractul colectiv de muncă aplicabil, și anume art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.

Susținerile apelantei-pârâte, privitoare la riscul neîncadrării în fondul de salarii, în bugetul de venituri și cheltuieli adoptat prin hotărâre de Guvern pentru societatea apelantă, nu poate fi primit ca argument pentru respingerea acțiunii, dreptul pretins nefiind condiționat de posibilitățile de plată ale debitorului, care a consimțit, în calitate de unitate aparținând ramurii transporturi, la recunoașterea lui, astfel că nu se poate exonera de acordarea lui prin invocarea propriei culpe, de a fi contractat peste posibilitățile de plată, răspunzând de îndeplinirea obligațiilor ce-i revin cu tot patrimoniul și desigur, numai până la limita lui, ceea ce însă antamează o problemă de executare, nu de temeinicie pe fond a acțiunii.

Nu există, potrivit Constituției și legilor, în sistemul de drept român, în mod particular în materia dreptului muncii, un raport între o hotărâre de guvern (ori alt act normativ) și un contract colectiv de muncă care să ducă la înlăturarea de la aplicare, din orice motiv, a actului colectiv consensual, dimpotrivă, legea asigură în materia drepturilor salariale a căror negociere este permisă, nivelul minimal peste care se poate conveni valabil.

Prin urmare, clauza conținută în art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010 trebuie considerată că a produs efecte juridice în perioada de valabilitate a acestui contract, cu toate consecințele decurgând de aici, inclusiv cel al reținerii în sarcina angajatorului a obligației de plată către reclamant a drepturilor salariale stabilite potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.

Însă, instanța de apel găsește fondat apelul în ceea ce privește greșita admitere a cererii reclamantului pentru diferențele salariale ulterioare datei de 31.12.2010, respectiv pentru perioada 01.01._11, în condițiile în care acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile Contractului colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, fără ca la dosar să existe o precizare a pretențiilor, sub aspectul dispozițiilor contractuale care le justifică ulterior acestei date.

Așa cum arată apelanta-pârâtă, Contractul colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr.722/24.01.2008, publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008, și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, astfel încât el nu poate constitui temei legal pentru admiterea pretențiilor ulterior acestei date.

Prin urmare, cererea intimatului-reclamant privind acordarea drepturilor în discuție pentru perioada 01.01._11, în baza Contractului colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, este neîntemeiată și trebuia respinsă de prima instanță.

Trecând la examinarea motivului de apel referitor la acordarea diferenței de 25% din salariul de bază, reprezentând sporul de lucru în timpul nopții, pentru orele lucrate într-o zi de repaus sau de sărbătoare, în ceea ce privește perioada 01.10._10, Curtea constată că aceste pretenții au fost întemeiate pe dispozițiile art. 42 alin.(l) lit. g) din CCM la Nivelul Ramurii Transporturi, în conformitate cu care:

"Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de baza minim brut al salariaților, sunt:

g) în cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopții (procent total de majorare: 250%)".

Însă, în perioada pentru care s-a acordat diferența de spor, activitatea intimatului-reclamant a fost prestată, potrivit contractului individual de munca, în ture, timpul de munca și timpul de odihna fiind repartizate inegal.

Contrar celor reținute de prima instanță, Curtea apreciază că, în condițiile în care din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că, în afara muncii prestate pe ture, apelantul-reclamant a fost solicitat de către conducerea societății să presteze activitate în zilele de repaus cuvenite salariatului al cărui timp de munca, respectiv timp de odihna, sunt repartizate inegal, sau în zile de sărbătoare, în mod corect instanța de fond a constatat că nu este realizată ipoteza avută în vedere de art. 42 alin.1 lit. g din CCM la Nivelul Ramurii Transporturi, angajatorul acordându-i în mod întemeiat un spor de 25%, potrivit art. 42 alin. 1 lit. e din același contract, care prevede că sporul pentru lucrul în timpul nopții, este de 25% din salariul de bază brut al salariatului.

În fine, în ceea ce privește motivul de apel prin care se critică dispoziția de obligare a angajatorului la plata dobânzii legale, începând cu data de 08.11.2013 și până la data plății, Curtea reține că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Prin executarea cu întârziere a plății diferențelor de drepturi salariale, creditorul a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat prin acordarea de daune – interese moratorii (lucrum cessans), sub forma dobânzii legale.

Astfel, sunt incidente dispozițiile art.1535 alin.1 din noul Cod civil: „In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

De asemenea, potrivit legislației muncii - art. 166 alin. 4 din Codul muncii, în cazul în care angajatorul întârzie in mod nejustificat plata salariului acesta poate fi obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, în cauză acestea fiind reprezentate tocmai de dobânda legală acordată de prima instanță

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge cererea privind acordarea diferențelor rezultate din aplicarea coeficientului minim de ierarhizare în cuantum de 700 lei, ulterior datei de 31.12.2010, ca neîntemeiată, va respinge cererea de acordare a salariului suplimentar 2010 și a sporului de 25% de lucru în timpul nopții, ca neîntemeiată, va respinge, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect acordarea c/val tichetelor de masă.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, CUI_, cu sediul procedural ales, la sediul Centrului Zonal de Marfa București in . Nord, nr. 1-3, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr._ din 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. V. P., CNP_, domiciliat in Municipiul București, sector 5, ., nr. 6, ., etaj 2 . class="BodyText"> Schimbă în parte, sentința atacată, în sensul că:

Respinge cererea privind acordarea diferențelor rezultate din aplicarea coeficientului minim de ierarhizare în cuantum de 700 lei, ulterior datei de 31.12.2010, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de acordare a salariului suplimentar 2010 și a sporului de 25% de lucru în timpul nopții, ca neîntemeiată.

Respinge, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect acordarea C/val tichetelor de masă.

Menține celelate dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 10 iunie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. G. P. I. N.

GREFIER

S. Ș.

Red. Jud. PIN

Dact: Z.G./4 ex/13.07.20

Jud.fond.M.A.G.

← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1058/2015. Curtea de Apel...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Despăgubire. Decizia nr. 2202/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 2202/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI