Despăgubire. Decizia nr. 2244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 2244/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 35943/3/2013

Dosar nr._ (Număr în format vechi 622/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 2244

Ședința publică din data de 11.06.2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE – L. H.

JUDECĂTOR - P. A.

GREFIER - F. V.

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. J.-J., având ca obiect „drepturi bănești – despăgubire, obligație de a face”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 11.06.2015 și a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de apel de față,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul TRIBUNALULUI BUCUREȘTI SECȚIA A VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE sub nr,_ la data de 8 noiembrie 2013 reclamanta S. J.-J. a solicitat în contradictoriu cu parata SNTFM CFR MARFA S.A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea acțiunii așa cum aceasta a fost formulata si să se dispună obligarea paratei SNTFM CFR MARFA SA la plata drepturilor cuvinte, iar sumele acordate sa fie actualizate cu indicele de inflație si cu dobânda legala (obligarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfa SA, cu care are inca raporturi de munca, sa îi achite drepturile ce i se cuvin si să se dispună de asemenea, actualizarea cu indicele de inflație pana la data plații efective a sumei acordate, dobânda legala si eventualele cheltuielile de judecata efectuate cu aceasta acțiune, potrivit ari 453 Cod Procedura Civila, ținând cont de lipsa de folosință și devalorizarea monedei naționale; solicită ca, instanța de judecata sa îi acorde următoarele drepturi bănești, pentru fiecare capăt de cerere de la l pana la 5, pe care le consideră ca fiind întemeiate:

1.Reclamanta solicită acordarea salariului suplimentar pe anii 2009, 2010 si 2011 calculat conform clasei l de salarizare de 700 lei, aplicate la diferența de salariu, așa cum este prevăzut de articolul 30 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, încheiat pe anii 2006 - 2010 și 2011. Articolul 30 alin. l din contractul mai sus menționat, prevede: „Pentru munca desfășurata in cursul anului calendaristic, după expirarea acestuia,

salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. " Așa cum este prevăzut in CCM la nivel de grup de unități, dar si in CCM CFR MARFA, Salariul Suplimentar se poate acorda trimestrial, pe toata durata anului următor dreptului prevăzut. Prin urmare, pentru anul 2009 ar

fi putut sa îi acorde acest drept in tot cursul anului 2010, așa cum reiese din contractele care reglementează acest drept.

2.Solicită obligarea paratei, pentru perioada 01.10._11, la plata diferenței de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbăta, duminică și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate,raportat la salariul majorat așa cum rezulta de la punctul 2, in conformitate cu prevederile aa 42 alin. l lit. g) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii, așa cum prevede; „In cazul in care munca in timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata . repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plați cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate in timpul nopții." Contractul colectiv de munca al CFR Marfa a prevăzut drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramura. La poziția 2 din anexa nr. 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplica acest contract colectiv de munca se regăsește s: SNTFM CFR MARFA SA. Potrivit ărt. 4 alin. l si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi: 1) Prezentul Contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi se aplica de la l ianuarie 2008 pana la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic. 2) Daca nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile inainte de expirarea perioadei pentru care a fost incheiat, valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic."

Reclamanta solicită să i se acorde diferența dintre drepturile salariate calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei l de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.10._11

Reclamanta solicită să îi fie acordate ajutoarele materiale de Paste, C. si Prima pentru Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, aplicate la diferența de salariu, conform art. 71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, incheiat pe anii 2006-2010 si prelungit prin Actul Adițional înregistrat la MMFFS București sub nr. 370/20.06.2008, care prevede: „In afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii,

salariații vor mai beneficia de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei l de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si

salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se afla in concediu fără plata cu o durata de un an; pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei l de salarizare."

5.Reclamanta solicită acordarea contravalorii tichetelor de masa pentru perioada 01.10._11, așa cum este prevăzut de art. 74 din CCM SNTFM CFR MARFA SA, dar si de art. 81 din CCM la nivel de grup de unități feroviare. Aceste contracte colective de munca statuează astfel: „începând cu data de 01.01.2007 salariații unitățile componente ale

grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucratoare din luna, in condițiile legislației in vigoare."

Prin sentința civilă nr._/07.11.2014 Tribunalul București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată de reclamantul S. J. J., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfa "CFR MARFĂ" SA; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010; a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune; a respins în rest excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009,solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010; a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit c din codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată; a obligat parata la plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2010, proporțional cu perioada lucrată în anul calendaristic; a respins cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul

suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru anul 2011, ca neîntemeiată; a respins cererea având ca obiect plata către reclamant a sumei reprezentând salariul suplimentar solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de CFR MARFĂ SA, pentru anul 2011, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători .legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10; a respins în rest cererea de chemare în judecată "având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată; a obligat pârâta să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare; a obligat pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.10._10; a obligat pârâta să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.01._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare; a obligat pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11; a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar; a respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la sumele acordate de instanță, începând cu data de 08.11.2013 și până la datat plății; a respins cererea având ca obiect actualizarea cu coeficientul de inflație, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Instanța de fond a soluționat cu prioritate excepțiile invocate prin întâmpinare de pârâtă, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile invocata de pârâtă și excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune al reclamantului.

a) Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, Tribunalul a reținut reține următoarele:

Pârâta invocă sesizarea instanței în lipsa parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în conformitate cu care, „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit. "

Astfel, pârâta susține existența unei proceduri prealabile în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, prin sesizarea prealabilă a comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți,procedură neurmată de reclamanți anterior sesizării instanței, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constatate inadmisibilitatea acesteia in conformitate cu prevederile art.193 Cod procedură civilă.

Or, potrivit prevederilor art. 192 alin. l și art. 193 din codul de procedură civilă, situate în TITLUL I, Procedura în fața primei instanțe, CAPITOLUL l Sesizarea instanței de judecată, SECȚIUNEA l, Dispoziții generale, acestea reglementează în art. 192

Dreptul de a sesiza instanța,„Art. 192. - (1) Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. In cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe.

Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii.

(...)".Și în art. 193, Procedura prealabilă

„Art. 193. - (1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii."

Or, din textele de lege mai sus expuse, rezultă pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime iar pe de altă parte, o condiționare a exercițiului acestui drept, respectiv, sesizarea instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în anumite cazuri expres prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, doar în situațiile în care legea prevede în mod expres aceasta.

Este evident așadar, că instituirea și obligativitatea unei proceduri prealabile obligatorii se poate face numai prin lege, în cazurile expres prevăzute de aceasta.

Or, numai sesizarea instanței în lipsa parcurgerii unor proceduri prealabile expres reglementate prin lege atrag inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată exercitată fără parcurgerea procedurii prealabile iar nu și instituirea de către părți, prin convenție, a unei eventuale proceduri anterioare sesizării instanței de judecată, procedură care nu poate avea decât caracter facultativ și nu poate îngrădi dreptul părții de a sesiza instanța de judecată, cu o cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Totodată, textul art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nici nu prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile anterioare sesizării instanței de judecată sau a unui termen sau parcurgerea unei etape până la care este oprit a se acționa în instanță ci prevede doar care este rolul și care sunt atribuțiile comisiilor mixte patronat-sindicate (comisiilor paritare), fără nici o condiționare sau temporizare a dreptului salariaților de a putea sesiza instanța de judecată în legătură cu încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă,

Față de cele reținute, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

b) Cu privire la excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune al reclamantului Tribunalul a reținut următoarele:

S-a constatat că pârâta a invocat atât excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, cât și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. e din codul muncii, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.268 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Art. 268 - (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia; în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia."

Având în vedere aceste prevederi legale, Tribunalul reține că în mod corect, pârâta invocă și susține aplicabilitatea termenului de prescripție extinctivă de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, fiind evident în prezența unui drept prevăzut de art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, potrivit cărora „ Cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare... „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei I de salarizare,,, astfel încât normele aplicabile prezentei spețe sunt cele ale literei e) a alin. (1) al art. 268 din Codul muncii și nu cele ale literei c) ale aceluiași alineat, obiectul litigiului fiind reprezentat de pretinsa neexecutare de către pârâtă a unei clauze din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, și anume a prevederilor art. 71 din acest contract.

Or, privitor la natura drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă și termenul de prescripție aplicabil în cazul neacordării acestora de către angajator (6 luni sau 3 ani), „confuzia" a fost tranșată definitiv de înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr.20/2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel G. privind natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda, potrivit contractelor colective de munca, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paști, C., drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă etc.), și termenul de prescripție aplicabil cererilor având acest obiect.

Prin această decizie, deși recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil (întrucât tindea la unificarea practicii judiciare și nu la unificarea interpretării și aplicării legii, dat fiind că se punea în discuție interpretarea anumitor clauze ale contractelor colective de muncă și nu a unor prevederi legale, excedând obiectului pe care îl poate avea un recurs în interesul legii), înalta Curte de Casație și Justiție a făcut totuși o clarificare importantă, în sensul că „ în situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariate suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator si convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi f or muiate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Cod ui muncii."

Or, din analiza prevederilor relevante din Contractul colectiv de muncă aplicabil la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, se poate observa că sumele acordate cu titlu de ajutoare materiale de Paști, C. și premierea de Ziua Feroviarului nu au natura unor drepturi de natură salarială, acordate în considerarea muncii efective depuse de salariat, ci a unor ajutoare sau beneficii suplimentare, acordate cu ocazia unor sărbători religioase sau/și legale, nefiind o obligație esențială în legătură cu pretarea muncii în anumite condiții și remunerarea acesteia.

Astfel, privitor la natura drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă și termenul de prescripție aplicabil în cazul neacordării acestora de către angajator fiind în prezența unor drepturi salariale suplimentare care nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea având natura juridică a unor masuri de protecție socială, facilități/ajutoare acordate de angajator si convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, nefiind în prezența unor drepturi salariale sau asimilate salariului sau care fac parte din elementele constitutive ale salariului (sporuri, adaosuri, etc.) pentru a căror acordare cererile injustiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Așadar, alături de pârâtă instanța apreciază că termenul aplicabil prescripției extinctive a dreptului la acțiune în justiție, este termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni, Tribunalul reține că, potrivit dispozițiilor art. 2524 din Codul civil, „ (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă si debitorul trebuia astfel s-o execute."

În acest context, Tribunalul, a constatat că drepturile reprezentând ajutoarele materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente t anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G., de Unități din Transportul Feroviar, au devenit scadente după cum urmează, Ziua Ceferistului s-a născut la data de 23.04.2010, ajutorul material de P. s-a născut la 04.04.2010, iar cel privind ajutorul material de C. s-a născut la 25.12.2010, față de data introducerii acțiunii, respectiv 08.11.2013, raportat la prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii, dreptul material la acțiune privind acordarea premierii pentru Ziua Ceferistului și a ajutoarelor materiale de Paști și C. pentru anul 2010 este prescris.

De altfel, ajutorul material de Paști și premierea pentru Ziua Feroviarului aferente anului 2010, sunt prescrise si în temeiul prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, fiind solicitate la mai mult de trei ani de la data la care obligația de viată a devenit exigibilă.

Față de cele mai sus expuse, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și va respinge cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, aferente anului 2010, solicitate în baza art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

A respins în rest excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin, l lit. e din codul muncii, ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

In privința cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, 2010 și 2011 solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 cât și a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10._11, Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, după cum urmează:

Astfel, Potrivit prevederilor art. 268 alin l litera c din codul muncii (art 283 alin. l litera c) din codul muncii în forma în vigoare la data nașterii unei părți a drepturilor), cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu referire la prescripție dreptului la acțiune având ca obiect drepturi salariale, Art, 171 din codul muncii (art. 166 în forma în vigoare la data executării contractului de muncă pentru o parte din perioada vizată de prescripție), prevede următoarele:

Art. 171. - (1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâtei la plata pe de o parte a salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010 și 2011 și a unor diferențe salariale lunare pentru perioada 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare. Tribunalul a respins această excepție, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 283 alin. l lit. e din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 6 luni aplicabil în situația neexecutării contractului colectiv de muncă ci, drepturile pretinse de reclamant respectiv acordarea unor drepturi salariale, individuale și a salariului suplimentar, care chiar dacă se regăsesc in contractul colectiv de muncă nu fac parte din categoria drepturilor bănești suplimentare sau a ajutoarelor ci sunt diferențe de drepturi salariale individuale ale salariaților, drepturi care nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni ci termenului de prescripție prevăzut de art. 283 alin. l litera c și alin. 2 din Codul muncii referitor la litigii în legătură cu drepturi și obligații pentru care nu s-a defipt de legiuitor un termen special și art. 166 din codul muncii (art. 268 alin. l lit. c și art. 268 alin. 2 și art. 171 din codul muncii după republicare), neavând relevanta ca drepturile in discuție au luat naștere din punctul de vedere al cuantumului sau a modalității de acordare în urma negocierilor colective.

Diferențele solicitate sunt drepturi salariale astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 155 din Codul Muncii, făcând parte din categoria unor drepturi individuale a salariaților ce iau naștere în temeiul existenței si executării contractelor individuale de muncă, drepturi reglementate ca si cadru general de lege chiar dacă sunt preluate în contractul colectiv de muncă sub aspectul condițiilor concrete de acordare, astfel încât, nu le este aplicabil sub aspectul prescripției extinctive textul art. 283 alin. l lit. e din Codul muncii (art. 268 alin. 2 lit. c din codul muncii după republicare) referitoare la termenul de prescripție de 6 luni aplicabil în situația neexecutării contractului colectiv de muncă ci prevederile art. 268 alin. l lit. c, din codul muncii.

Cu privire însă la cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, Tribunalul va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii.

Astfel, Potrivit prevederilor art. 268 alin l litera c din codul muncii (art. 283 alin. l litera c) din codul muncii în forma în vigoare la data nașterii drepturilor), cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu referire la prescripția dreptului la acțiune având ca obiect drepturi salariale, Art. 171 din codul muncii (art. 166 în forma în vigoare la data executării contractului de muncă pentru perioada vizată de prescripție), prevede următoarele;

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând salariul suplimentar aferent anului 2009, va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii, față de împrejurarea ca pretențiile reclamantului au devenit scadente la data de 25.12.2009, putând fi solicitate cel mai târziu la lichidarea lunii decembrie 2009, în ianuarie 2010, iar introducerea cererii de chemare în judecată la data de 08.11.2013, pentru pretențiile scadente în decembrie 2009 și exigibile în ianuarie 2010 s-a făcut înafara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile articolului 283 alin. l lit. c din codul muncii raportat la dispozițiile articolului 166 din Codul muncii.

Pe cale de consecință a fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, solicitat în baza art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010, pentru prescripția dreptului material la acțiune.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din. codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată respectiv obligarea pârâtei la plata unor diferențe salariale lunare pentru perioada 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare și a unor diferențe de sporuri din ore de noapte, Tribunalul a reținut că perioada pretins prescrisă este aferentă intervalului 01.10._10, rezultă că drepturile solicitate afectate de prescripție au fost realizate sau născute sub imperiul vechiului cod civil, astfel încât, pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958. se aplică Decretul nr, 167/1958 potrivit art. 6 alin. (4) cod civil si art. 201 din Legea nr. 71/2011 care stabilesc ca și prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, respectiv prevederilor Decretului nr. 167/1958, inclusiv sub aspectul începutului, termenului, cauzelor de suspendare, întrerupere, repunere în termen și modalității de invocare.

Cu aceste considerații, Tribunalul a reținut următoarele:

Din coroborarea art. 171 din codul muncii, art. 268 alin. l lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. l și alin. 2 și art. 7 alin l raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale în cazul obligațiilor cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe sa curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume si de la care s-a născut dreptul reclamanților la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, în situația în care nu este exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.

Or, în cazul de față în ceea ce privește pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.10._10, instanța de fond a constatat neîntemeiată excepția invocată, având în vedere faptul că introducerea acțiunii s-a făcut la data de 06.11.2013, (prin poștă, potrivit art. 183 alin. l din codul de procedură civilă) astfel încât, cum potrivit prevederilor art. 268 alin l litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de Ia data nagterii dreptului la acțiune, drept la acțiune care se naște de la data la care drepturile respective erau datorate, pentru prestația lunii octombrie și noiembrie 2010 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut cel mai devreme în luna noiembrie 2010 pentru salariul lunii octombrie 2010, salariul lunii octombrie 2010 neputând fi scadent și pretins mai devreme de începutul lunii următoare, iar al lunii noiembrie 2010 nefiind scadent pe zile ci pe luni, neputând fi pretins mai devreme de începutul lunii decembrie 2010, astfel încât termenul de prescripție pentru eventualele pretenții bănești aferente lunii octombrie 2010 a început să curgă la lichidarea lunii octombrie 2010, situație în care cum pretențiile perioadei 01.10._10 sunt formulate în termenul de trei ani de la data Ia care drepturile respective erau datorate, Tribunalul a constatat acțiunea formulată de reclamanți în data de 06.11.2013 pentru perioada 01.10._10 este formulată în interiorul termenului de prescripție extinctivă.

Față de cele mai sus reținute, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în baza prevederilor art. 283 alin. l lit. c din codul muncii, pentru perioada 01.10._10, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei. Tribunalul a reținut următoarele:

1. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să stabilească și să acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10.2010 - 3L12.2010, prin raportare la salariul de bază minim,brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Ia stabilirea și acordarea drepturilor salariale aferente perioadei 01.10._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 Iei a coeficientului minim de ierarhizare și la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, aferente aceleiași perioade, sume la care se va calcula dobânda legala și coeficientul de inflație.

Tribunalul a reținut că reclamanta este salariat în cadrul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar Marfa „C.F.R. MARFĂ" S.A., drepturile salariale ale acesteia fiind stabilite și acordate în perioada 2009-2010 în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până Ia data de 31,01.2011 și a clauzelor contractelor individuale de muncă și a actelor adiționale la acestea după cum urmează:

Reclamanta, în baza contractului individual de muncă nr. M.7.1a/744/790/01.05.1999, în funcția de Electronist montator instalații electrice, modificat prin acte adiționale la funcția de Revizor Tehnic vagoane I, la data de 01.03.2008, și în privința elementului salarizare, fiind negociată o clauză referitoare la salarizare, începând cu data de 01.07.2008 în funcție de un salariu de bază lunar de 1325 lei, corespunzător clasei de salarizare 29, căreia ii corespundea coeficientul de ierarhizare de 2,324. la care se adaugă sporurile în procent și prin actul adițional aplicabil începând cu data de 01.04.2010, în funcția de Revizor Tehnic vagoane II, fiind negociată clauza referitoare la salarizare, în funcție de un salariu de bază lunar de 1395 lei, corespunzător clasei de salarizare 29, căreia ii corespundea coeficientul de ierarhizare de 2,324, la care se adaugă sporurile în procent.

Tribunalul a reținut că drepturile salariale ale reclamantei, respectiv salariile de bază lunare, corespunzătoare claselor de salarizare au fost stabilite și acordate în funcție de Anexa nr. l la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, Anexă care prevede salariile de baza brute corespunzătoare claselor de salarizare.

Reclamanta pretinde că salarizarea în funcție de salariile de bază brute astfel cum au fost stabilite și acordate de angajator în temeiul clauzelor contractuale ale contractului Colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate și stabilite prin acte adiționale la centratele individuale de muncă ale acestora s-a făcut cu încălcarea prevederilor mai favorabile acestora, ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a).

Tribunalul a analizat pretențiile reclamantei în funcție de prevederile legale si contractuale în vigoare la data nașterii dreptului și a obligației de plată (perioada 01.10._KT).

Astfel, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, prevede la art. 41, alin. 3 litera a) că. „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta. "

Totodată, la art. 41, alin. 3 litera b) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, se prevede că: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de G. de Unități si Unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. l din prezentul contract colectiv de muncă."

Tribunalul a reținut și prevederile art. 3 alin. l și alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010.

Art. 3 alin. (î) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Art. 3 alin, (3) In cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.

Tribunalul a reținut și că în Anexa 5 la Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la poziția 2, este nominalizată societatea pârâtă, SNTFM CFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI, ca unitate la care acesta se aplică.

Tribunalul a mai reținut și că Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 a fost publicat în monitorul oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Din verificările dosarului, Tribunalul a constatat că, angajatorul pârât, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr.1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, sub aspectul Anexei care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, a încălcat atât prevederile 41, alin. 3 litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, în conformitate cu care: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de G. de Unități si Unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de Ramura Transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 litera a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv", cât și prevederile legale care edictau în materie, respectiv prevederile art. 238 din codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate Ia nivel superior.

În acest context, din analiza clauzelor contractuale, Tribunalul a constatat că, la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la datat de 31.01.2011, prevederea minimală din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, referitoare la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, de la care urmau să pornească negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul ramurii sau după caz unității, nu a fost respectată de pârâtă, valoarea salariului de bază brut utilizat de pârâta pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art. 41, pct 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010).

Tribunalul reamintește și că, așa cum rezulta din Anexa 5 la Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la poziția 2, este nominalizată societatea pârâtă, SNTFM GFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI, ca unitate la care acesta se aplică.

In cauză devin aplicabile prevederile art. 238 din"codul muncii în forma în vigoare la data încheierii și executării clauzelor contractuale, în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate Ia nivel superior, art. 239 și art. 241 alin. l litera c din codul muncii, în conformitate cu care „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală ", respectiv „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte... c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr.130/1996, în vigoare la data nașterii drepturilor rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. l litera b din codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel superior.

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurs din lese, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă".

Potrivit art. 238. - (1) din Codul muncii: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi ta un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. "

Tribunalul a mai reținut și prevederile art. 57 alin. 4 din codul muncii în conformitate cu care:

4) In situația în care o clauză (a contractului individual de muncă s.n.) este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Întrucât art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați de neexecutare, Tribunalul constată că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, să pornească negocierile pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul unității, de la cuantumul salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de J 70 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, obligație contractuală care nu a fost respectată de pârâtă, valoarea salariului de bază brut utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru flecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la .art. 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010), aceeași valoare fiind utilizată și la negocierea salariilor de bază lunare individuale ale reclamanților, câtă vreme clauza contractuala stabilita în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, obliga la negocierea acestor drepturi salariale, cu caracter minimal.

Tribunalul nu a reținut susținerea pârâtei în sensul că la negocierea Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr, 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21,04.2010 până la data de 31.01.2011 a respectat prevederile contractului colectiv încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional pană în anul 2010, astfel încât prevederile din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile, în speță fiind incidente cele la nivel de unitate si grup de unități feroviare și ca atare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă ale reclamanților se încadrează atât în prevederile Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate cat si în prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare.

Pârâta ignoră pe de o parte prevederile art. 3 alin. l și alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, contract care i se aplică potrivit pct. l anexa 5 la acesta, în conformitate cu care,

Art. 3 alin. (3) în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.

Pe de alta parte prin această susținere sunt nesocotite prevederile legale mai sus citate, în conformitate cu care: „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte... c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;

Or, este evident că un angajator nu ar putea ignora clauzele contractului colectiv de munca încheiat la nivel superior (la data faptelor aveau acest caracter în ordine: clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național sau clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sau grup de unități) pe motiv că a respectat clauzele mai favorabile acestuia din contractul colectiv de muncă imediat superior, respectiv clauzele Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008 și ca atare, „prevederile din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile".

Într-o astfel de interpretare, angajatorul ar putea susține și că ar fi putut ignora la negocierea Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național, fiind suficient să respecte doar clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel imediat superior, chiar dacă acestea ar fi contravenit la rândul lor prevederilor din Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Pârâta nu poate pretinde că nerespectarea la negocierea Contractului Colectiv de Munca Unic la ISivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008 (în realitate Ia încheierea la acesta pentru anii 2009 - 2010, a actului adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități Feroviare 2008 - 2010, prin care la art.4 se prevede prelungirea valabilității acestui contract pe o perioada de 48 de luni, stabilindu-se salariile de baza brute corespunzătoare" claselor de salarizare valabile de la 01.07._12) a prevederilor obligatorii ale art. 238 alin. l din codul muncii („Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior), o îndreptățește să încheie la rândul său un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, în care să adopte prevederile care derogă le la drepturile minimale recunoscute salariaților prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (sau, în același raționament, chiar la nivel național), pe motiv că nu i-ar fi aplicabile).

De altfel, pârâta ignoră aplicabilitatea directă, în cazul acesteia a prevederilor Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, contract care i se aplică potrivit pct. l anexa 5 la acesta, cât și împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 241 alin. l lit. c) din codul muncii, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți anșajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;

Tribunalul a înlăturat și susținerea pârâtei în sensul că, prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de SNTFM CFR Marfa S.A. si Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase si coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și mai mult, clasa l de salarizare nu poate fî asimilată cu salariul minim de 700 lei, prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă pe ramura transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clasele de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.

Or, este evident că nivelul clasei l de salarizare din Anexa nr. l la Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011, Anexă care prevede salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, este corespunzător coeficientului de ierarhizare 1,000, coeficient de ierarhizare care corespunde salariului de bază minim brut pe unitate iar această valoare a salariului de bază brut a fost utilizată de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare și clasele de salarizare.

Apare evident așadar, că valoarea clasei de salarizare l, corespunzătoare coeficientului de ierarhizare 1,000, corespunde salariului de bază minim brut pe unitate utilizat de pârâtă pentru stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați în funcție de coeficienții de ierarhizare, fiind de 600 lei (în loc de 700 lei, stipulat la art 41, pct. 3 litera a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr.722 pe anii 2008-2010), aceeași valoare fiind utilizată și la negocierea salariilor de bază lunare individuale ale reclamanților.

Cu privire la susținerea pârâtei în sensul că o eventuală nelegalitate a clauzelor contractuale ale Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 și respectiv a Contractului Colectiv de Muncă "Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, nu se poate invoca decât pe calea controlului de legalitate pe calea procedurii prevăzute de lege, cerere cu care Tribunalul nu a fost învestit până la încetarea valabilității contractelor colective de muncă, Tribunalul le-a îndepărtat pentru următoarele argumente:

Reclamantul nu-și întemeiază pretențiile pe constatarea nelegalității și declararea nulității clauzelor din contractele colective de muncă mai sus menționate pe motiv că aceste clauze conțin drepturi la nivel inferior fată de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, respectiv, au fost încheiate și negociate cu încălcarea legii, astfel încât, nici nu solicită instanței, obligarea angajatorului la renegocierea acestor clauze și nici acordarea drepturilor solicitate în temeiul înlocuirii clauzelor lovite de nulitate, până la renegociere, cu clauzele mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz, ci, solicită aplicarea textelor art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. l literă b din codul muncii, texte care prevăd producerea unor efecte directe a clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, cât și a prevederilor 40 alin. 2 litera c din codul muncii.

Or, din interpretarea prevederilor art, 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. l litera b din codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate fată de toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca ia acest nivel, texte de lege care, reglementând un efect direct a acestor clauze în măsura în care au un caracter clar și neechivoc și creează direct drepturi în beneficiul salariaților nu impun o procedură prealabilă de contestare a clauzelor contractelor colective sau individuale încheiat cu nerespectarea prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr.130/1996 (acte normative care guvernează executarea raportului contractual), rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și Iegea;

Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurs din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă".

In acest context, câtă vreme Tribunalul a reținut obligativitatea prevederilor art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. l lit. b și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum (în vigoare la data nașterii drepturilor) și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor salarii brute de bază minime reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil în mod direct părților.

Față de cele mai reținute Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată cu acest obiect și a obligat pârâta să stabilească și să acorde salariatei reclamante drepturile salariate aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare cât și la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.10._10.

Cu privire la perioada 01.01._11, Tribunalul constată că, deși prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, în situația în care pârâta ar fi executat clauza contractuală mai sus prevăzută pe perioada sa de valabilitate, salariata s-ar fi găsit în plată în luna decembrie 2010 (la 31.12.2010) cu drepturile salariale astfel cum ar fi rezultat din aplicarea clauzei contractuale, respectiv, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, astfel încât, aceasta ar fi fost îndreptățită la menținerea în plată a drepturilor salariale astfel acordate și negociate, indiferent de încetarea valabilității Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010.

In orice caz, prin obligarea pârâtei să stabilească și să acorde salariatei reclamante drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, rezultă că reclamanta se află în plată în luna decembrie 2010 cu drepturile salariale astfel cum au fost recunoscute și acordate de instanță.

În acest caz, Tribunalul a reținut că, indiferent de înregistrarea sub nr. 8766 începând cu data de 16.02.2011 la Inspectoratul Teritorial de Muncă a Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" S.A., prin care s-a adoptat o nouă grilă de salarizare în funcție de clase de salarizare și fără raportare la o anumită valoare a coeficienților de ierarhizare, care nu se mai regăsesc în formula de calcul a salariului de bază brut, Tribunalul a reținut că noua grilă de salarizare nu poate produce efectul modificării directe și automate a drepturilor salariale ale reclamantei, aflate în plată la data de 31.12.2010, având în vedere pe de o parte că însăși prevederea contractuală de la art. 29 din acest contract impune ca stabilirea clasei de salarizare în cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de muncă, să se facă prin negociere individuală între conducătorul unității sau subunității cu competentă de angajare și salariat având în vedere propunerea conducătorului locului de muncă, în prezenta reprezentantului salariatului.

Este evident, așadar, că aplicarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu privire la salarizare nu intervine automat și nu cunoaște o aplicabilitate directă, astfel încât nu poate conduce la modificarea sine die a clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților, astfel că pentru aplicarea noului contract colectiv de muncă cu privire la salarizare este necesară negocierea individuală între conducătorul unității sau subunității cu competență de angajare si salariat fiind evident că, până la modificarea salarizării individuale prin negociere individuală, prin act adițional la contractul individual de muncă, în limitele și condițiile stabilite prin negocierea colectivă, salariatul este în drept să beneficieze de drepturile câștigate și aflate în plată până la data renegocierii.

Aceasta este și interpretarea care se desprinde din prevederile art. 17 alin. 5 teza finală din codul muncii, care, impune pentru modificarea clauzelor contractuale, încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă, cu excepția situațiilor în care o astfel de modificare ar fi prevăzută în mod expres de lege.

Or, dacă pentru clauzele contractuale mai favorabile salariatului cuprinse în contractele colective de muncă aplicabile, se poate aplica, în condițiile art. 57 alin. 4 din codul muncii înlocuirea de drept a clauzelor contractului individual de muncă care ar stabili drepturi pentru salariați care ar contraveni acestora cu clauzele care cuprind drepturi superioare pentru salariați cuprinse în contractele colective -de muncă aplicabile, nu aceeași este situația și pentru clauzele din contractele colective de muncă aplicabile care, prin aplicarea lor în lipsa negocierii ar putea conduce la diminuarea drepturilor recunoscute sau cuvenite salariaților la data apariției modificării.

În acest context, în perioada 01.01._11, până la semnarea de către salariată a Actului adițional nr. CI 2._, la Contractul individual de muncă, nr. M.7.1.a/744/790/01.05.1999, prin care aceasta și-a exprimat consimțământul cu privire la negocierea salariului în funcție de un salariu de bază lunar de 1395 lei, corespunzător clasei de salarizare 29, la care se adaugă sporurile în procent, respectiv, în funcție de modalitatea de salarizare stabilită de Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2011 al SNTFM „CFR MARFĂ" SA, se mențin drepturile în plată în luna decembrie 2010, față de împrejurarea că, noul contract colectiv de muncă nu are efecte directe asupra drepturilor dobândite de salariați prin recunoașterea efectelor clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.

Începând cu data de 08.07.2011, având în vedere că prevederile art. 41, alin. 3 litera a) și litera b) teza l din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, astfel încât, nu se mai poate vorbi despre o încălcare a acestora la negocierea salarială individuală și nici despre aplicabilitatea directă a acestora, și, având în vedere că reclamanta nu a învederat că prin această negociere ar fi renunțat la un drept recunoscut de lege (negocierea unui salariu de bază lunar brut inferior celui aflat în plată nu este interzisă câtă vreme prin această negociere nu se încalcă drepturi ale salariatului prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile), rezultă că reclamanta este îndreptățită, la plata în continuare a drepturilor salariale prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, numai până la data de 08.07.2011.

Față de cele expuse a fost obligată pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11 și va respinge în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale aferente perioadei 08.07._11, prin raportare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, negociat pentru un program de lucru de 170 ore medie/lună, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil, prin luarea în considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare, ca neîntemeiată.

2. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor reprezentând salariul suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru anul 2010, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la acordarea retroactivă a salariului suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, anul 2010.

Cu privire la salariul suplimentar aferent anului 2010, Tribunalul a considerat că acesta este solicitat în temeiul prevederilor art, 30 alin. l din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011. Așa cum rezulta din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta, iar nu în temeiul prevederilor art. 30 alin, l din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate.

În acest context nu au relevanță apărările privind forma textului art. 30 alin, l din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, care se referă la posibilitatea acordării salariului suplimentar și nici apărarea privind suspendarea acestei prevederi din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010, invocate de pârâtă.

Potrivit art. 30 alin. l din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011 „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."

Așa cum menționam mai sus, aceste prevederi sunt aplicabile în temeiul art. 247 și cele ale Legii nr.130/1996, în vigoare la data nașterii drepturilor, respectiv, ale art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. l litera b din codul muncii.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu solicită aceste drepturi în temeiul prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr. 2584 din 04.06.2009, prelungit prin act adițional nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.01.2011 ci în temeiul prevederilor art. 30 alin, l din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011.

Așa cum rezulta din art. 4 al actului adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, acest contract este aplicabil intimatei, conform anexei 4 la acesta.

În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 30 alin. l din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011. conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. l lit. b și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum (în vigoare la data nașterii drepturilor) și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor salarii suplimentare,respectiv drepturi salariale suplimentare reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr.130/1996 (acte normative care guvernează executarea raportului contractual), rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept* o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca si Iegea:

In cauză devin aplicabile prevederile art. 238 din codul muncii în conformitate cu care, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, art. 239 și art, 241 alin. l litera b din codul muncii, în conformitate cu care „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală", respectiv „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte...pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;"

Întrucât art. 243 din Codul Muncii și "art. 30 din Legea nr, 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 30 alin. l din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr.2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011. la acordarea și plata personalului propriu a sumelor reprezentând plata salariului suplimentar aferent anului 2010, salariaților care îndeplinesc condițiile de acordare, respectiv, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic", respectiv, au avut o activitate ireproșabilă în cursul anului 2010 și nu au fost sancționați disciplinar cu una din sancțiunile prevăzute de art. 264 alin. l lit. c și art. 264 alin. l litera f din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, s-au cărora li s-au aplicat repetat sau cumulat în cursul anului calendaristic, sancțiunea prevăzută de art. 264 alin. l lit. d) și art. 264 alin. l litera e) din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, sau după caz, au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, respectiv o tură, sau una din măsurile prevăzute la art. 42 pct. l lit. a) și art, 42 pct. l lit. b) din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi.

In mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea acestor drepturi salariale este subsidiară acoperirii cheltuielilor din veniturile realizate, câtă vreme potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, aceasta fiind o obligație legală, expresă, fără ca pentru angajatorul pârât să fie prevăzute derogări.

Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156 din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale.

In acest context, în condițiile în care dreptul reclamantei la plata salariului suplimentar anual, echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv drepturi salariale suplimentare reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile vrevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr.130/1996 (acte normative care guvernează executarea raportului contractual), rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept* o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca si Iegea:

Întrucât art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr, 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 30 alin. l din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2008 (înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 la Ministerul Muncii Solidarității Sociale si familiei prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010 până la data de 31.01.2011. la acordarea și plata personalului propriu a sumelor reprezentând plata salariului suplimentar aferent anului 2010, salariaților care îndeplinesc condițiile de acordare, respectiv, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic", respectiv, au avut o activitate ireproșabilă în cursul anului 2010 și nu au fost sancționați disciplinar cu una din sancțiunile prevăzute de art. 264 alin. l lit. c și art. 264 alin. l litera f din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, s-au cărora li s-au aplicat repetat sau cumulat în cursul anului calendaristic, sancțiunea prevăzută de art. 264 alin. l lit. d) și art. 264 alin. l litera e) din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010, sau după caz, au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, respectiv o tură, sau una din măsurile prevăzute la art. 42 pct. l lit. a) și art, 42 pct. l lit. b) din Statutul disciplinar al personalului din unitățile de transporturi.

In acest context, în condițiile în care dreptul reclamantei la plata salariului suplimentar anual, echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului

Totodată, cererea reclamantei de acordare a Salariului Suplimentar întemeiata pe art. 30 din CCM CFR MARFA S.A. pe anul 2011, este neîntemeiată pentru următoarele argumente;

În. conformitate cu aceste prevederi: „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului, cu condiția ca societatea să fi înregistrat profit în anul respectiv."

Așadar această prevedere din CCM CFR MARFA avea aplicabilitate doar in situația in care societatea ar fi încheiat anul 201.1 înregistrând profit. Or, potrivit bilanțului încheiat la 12.2011 si extrasului de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, pârâta a făcut dovada că societatea a înregistrat o pierdere de 93.452,745 lei. In aceasta situație, era imposibilă . constituirea unui fond de salarii de pana la 10 % din veniturile realizate, pentru acordarea salariului suplimentar, din moment ce societatea a avut pierderi colosale.

Așadar pentru acordarea Salariului Suplimentar pentru anul 2011 condiția esențiala,in CCM, ce trebuia îndeplinită era ca societatea sa fi realizat venituri si nu sa fi încheiat acești ani in pierdere, astfel încât, în lipsa îndeplinirii acestor condiții obligația de plată nu se putea naște.

In situația in care acest drept este condiționat de îndeplinirea unei condiții care nu s-a îndeplinit, nu va produce nici un fel de efecte juridice nici retroactiv si nici pentru viitor,salariații au fost de acord cu privire la stipularea acestor condiții semnând de asemenea si Actele Adiționale la CCM CFR MARFA S.A. 2011 o astfel de acțiune exercitata cu privire la Salariul Suplimentar este nefondată.

3. Cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10, Tribunalul a reținut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722/24.01.2008: „În cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate in timpul nopții."

La poziția 2 din anexa nr. 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplica acest contract colectiv de munca se regăsește si SNTFM CFR MARFA SA. Potrivit art. 4 alin. l si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi: 1) Prezentul Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi se aplica de la l ianuarie 2008 pana la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic. 2) Daca nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile inainte de expirarea perioadei pentru care a fost incheiat, valabilitatea acestuia se prelungește pana la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu inca un an calendaristic."

Or, Contractul Colectiv de munca al CFR Marfa a prevăzut drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de ramura.

Astfel, pentru perioada 01.10._10 reclamanta a beneficiat de un spor de 25% din salariul de baza pentru munca desfășurata in cursul nopții si un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurata in zilele de sâmbătă și duminică și sărbători legale, iară ca pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale să se procedeze la cumulul sporului pentru munca desfășurată în zilele de repaus săptămânal și sărbători legale de 100% din salariul de bază cu sporul de 25% pentru orele lucrate in timpul nopții.

Susținerea pârâtei că reclamanta a beneficiat de un program de muncă în ture în care timpul de muncă și de odihnă au fost repartizate inegal nu are relevanță în cauză întrucât,potrivit prevederilor legale, nu poate fi avută în vedere de instanță ca un argument pentru neacordarea sporurilor legal negociate.

Potrivit prevederilor art. 123 din codul muncii (în forma în vigoare în anul 2010):

Art. 123. - Salariații de noapte beneficiază,fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a zilei de muncă,

pentru zilele în care efectuează cel puțin 3 ore de munca de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă de noapte prestată .

Or, în privința plății orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal respectiv orele prestate în zilele de sâmbătă și duminică, Tribunalul a reținut prevederile legale de la data efectuării acestora, respectiv art. 132 alin.2 și alin.3 și alin. 5 din codul muncii în forma în vigoare în anul 2010. în conformitate cu care perioada de repaus săptămânal lucrată efectiv NU SE COMPENSEAZĂ cu timp liber plătit, ci, angajatorul este ținut de plata orelor efectuate în aceste zile cu un spor la salariu de 100% si de acordarea în alte zile a repausului săptămânal, astfel încât salariatul care lucrează în aceste condiții să beneficieze atât de repausul săptămânal acordat în alte 2 zile consecutive cât și de plata orelor efectuate în zilele de sâmbătă și duminică prin adăugarea sporului prevăzut de lege, spre deosebire de restul orelor suplimentare care pot fi compensate cu timp liber plătit, acordat în compensare în următoarele 30 zile după efectuarea acestora, potrivit art. 120 Codul Muncii.

In acest context, Tribunalul a reținut că și atunci când, în anumite condiții, repausul săptămânal se poate acorda și în alte zile decât sâmbăta si duminica, acordarea sa este întotdeauna obligatorie.

Totodată, salariații vor beneficia si de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

In acest context, rezultă în mod cert că acordarea decalata a repausului săptămânal se cumulează cu sporurile stabilite potrivit art. 132 alin. (3) si (5) din Cod. Astfel, in aceste situații sporurile nu reprezintă o alternativa la acordarea efectiva a zilelor de repaus săptămânal.

Sporurile stabilite potrivit art. 132 alin. (3) sunt negociate si stabilite prin contractul colectiv de munca sau daca nu exista contract colectiv la nivel de unitate sunt stabilite in contractul individual de munca.

Insă, dacă zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioada de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau al reprezentanților salariaților, aceasta fiind o situație de excepție, salariații au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).

Art. 120 alin. (2) prevede ca sporul nu poate fi mai mic de 75% iar contractul colectiv de muncă stabilește un spor de 100%.

Totodată, nu poate fi reținută susținerea pârâtei că salariata nu ar fi desfășurat activitate în zilele de repaos săptămânal la solicitarea expresă a angajatorului, câtă vreme salariata a lucrat în ture programate de angajator, iar potrivit art. 114 din Codul muncii (forma în vigoare în perioada de referință): „Art. 114. - Programul de muncă si modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoștința salariaților si sunt afișate la sediul angajatorului".", fiind evident că salariata nu a lucrat în ture din proprie inițiativă iar programarea sa în ture presupune existența unei solicitări exprese a angajatorului pentru efectuarea unui program de lucru în ture.

Tribunalul a constatat așadar că pârâta nu a acordat salariatei reclamante sporul cuvenit în orele de noapte prestate în zilele de repaus săptămânal și pentru prestarea muncii în zile de sărbătoare legală.

În acest context, tribunalul nu a reținut susținerea pârâtei în sensul că a compensat sau a acordat repaosul săptămânal în alte zile plătite, câtă vreme, prevederile legale nu prevăd „compensarea" acestor zile cu timp liber plătit ci acordarea repausului săptămânal în alte zile decât sâmbăta si duminica, acordare ce este întotdeauna obligatorie, pentru respectarea repausului săptămânal, dar și plata sporului la salariu de 100%.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.10._10.

A respins în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenței de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. l lit. g din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru perioada 01.01._11, ca neîntemeiată, având în vedere lipsa unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 31.12.2010, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, fiind denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, notificată la data de 17.11.2010, context în care nu poate constitui temei contractual de plată a unor sporuri prevăzute de acesta.

4. Cu privire la plata contravalorii tichetelor de masa pentru fiecare zi lucrătoare in care a prestat activitate aferente perioadei 01.10._11, conform dispozițiilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități de transport Feroviar", Tribunalul a reținut următoarele:

C. legal aplicabil:

Potrivit art. l alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă: Art. 1. - (1) Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

Potrivit prevederilor art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata, contractele colective de munca constituie legea părților.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, „executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de munca atrage răspunderea pârtilor care se fac vinovate de aceasta".

In conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, angajatorului îi revine, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de munca aplicabil.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Prevederile contractuale aplicabile speței sunt următoarele:

Potrivit art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar: "începând cu 01.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichetele de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare".

In ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, conform înțelegerii partenerilor de dialog social, Tribunalul constată că pentru perioada 01.10._11, părților le sunt pe deplin aplicabile prevederile contractuale mai sus redate, care sunt obligatorii pentru părți în temeiul prevederilor din codul muncii, în conformitate cu care, contractele colective de munca constituie legea părților.

Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Din dispozițiile legale mai sus expuse, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea;

Or, din perspectiva salariatului, acordarea unor ajutoare bănești reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligatia corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă.

Or, deși dispozițiile legale mai sus-menționate reglementează în favoarea salariaților o facilitate ce poate fi acordată salariaților în condițiile respectării unor limite prevăzute în bugetele proprii pentru tichetele de masă acordate de angajatorii nebugetari, Tribunalul a constatat că, deși Iegea reglementează un drept potențial acesta a devenit un drept efectiv pentru salariați și o obligație pentru angajator în virtutea principiului de drept „pacta sunt servanda ce are în vedere forța obligatorie a contractelor, iar contractele legal făcute se impun părților întocmai ca legea astfel încât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ, prevederile contractuale aplicabile arătând că .salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichetele de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare", fără a se putea desprinde interpretarea că am fi în prezența unor drepturi eventuale sau a unei posibilități.

În acest context, în mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea tichetelor de masă este facultativ și este condiționat de existența resurselor financiare, ulterior negocierii și înserării clauzei în cuprinsul contractului colectiv de muncă aplicabil.

Or, bugetul de venituri si cheltuieli pe anul 2010 cât și rubrica „cheltuieli de personal" sunt fundamentate la sfârșitul anului 2009 pentru începutul anului următor iar la constituirea acestuia angajatorul are obligația de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege) câtă vreme, plata muncii către salariați și a celorlalte drepturi bănești sau cu valoare economică cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte obligațiile legal asumate, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să negocieze acordarea unor drepturi pentru angajati pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.

In acest context, în condițiile în care dreptul salariaților la acordarea tichetelor de masă lunare pentru perioada 01.10._11 nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, salariații fiind îndreptățiți la acordarea acesteia și în perioada în care a fost negociată legal clauza contractuală care le conferă acest drept.

Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoasterii drepturilor salariaților prevăzute în Contractul Colectiv de Munca.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de munca, deci după stabilirea drepturilor si obligatiilor reciproce ale pârtilor, sa fie exonerat de plata salariilor sau a altor drepturi legal negociate prevalandu-se de scuza aprobării ulterioare a unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Nu a fost reținută nici susținerea pârâtei în sensul că acordarea acestor tichete nu mai este posibilă față de împrejurarea că acordarea tichetelor de masă, retroactiv, este lipsită de temei legal raportat la prevederile art 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexa la H,G. nr. 5/1999, potrivit cărora: "angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare din luna pentru care se efectuează distribuirea si nu pot considera utilizat mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea ", întrucât aceste drepturi se datorează și se acordă pentru lunile în care salariații nu au beneficiat de tichete de masă iar nu pentru lunile în care se va face executarea iar în plus, potrivit principiului executării în natură a obligațiilor, salariații au dreptul la realizarea obiectului avut în vedere de părți la nașterea raportului juridic.

Tribunalul a apreciat că prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexa la H.G. nr. 5/1999 se referă la modalitatea de acordare a acestor drepturi atunci când ele se acordă în luna pentru care se efectuează distribuirea, respectiv se interzice angajatorilor să acorde mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea, însă această prevedere nu poate fi interpretată în sensul că interzice acordarea unor asemenea drepturi retroactiv, întrucât prin ipoteză, ele sunt datorate pentru zilele lucrate din alte luni și nu mai mult decât valoarea/cantitatea prevăzută de lege, situație în care în principiu această obligație poate fi executată în natură.

Or, în caz contrar salariații au dreptul la dezdaunări respectiv la executarea prin echivalent, respectiv la acordarea de despăgubiri salariaților pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în natură a obligației.

A primi argumentația pârâtei potrivit căreia obligația sa nu poate fi executată decât în natură, prin remiterea tichetelor de masă, cu aplicarea simultană a legislației speciale privind aceste tichete care nu permite acordarea lor decât pentru luna în curs, iar a exista posibilitatea obligării angajatorului la achitarea contravalorii tichetelor pentru lunile în care obligația nu mai poate fi îndeplinită în natură, ar însemna că, de fiecare dată când un angajator nu își respectă această obligație, răspunderea acestuia să nu poată fi antrenată. Cu alte cuvinte, potrivit susținerilor pârâtei, pentru nerespectarea acestei obligații nici un angajator nu va putea fi sancționat - situație care nu poate fi acceptată și considerată legală.

In acest context, față de prevederile legale și contractuale aplicabile, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, sume care vor fi acordate proporțional cu perioada efectiv lucrată de aceasta în cadrul pârâtei.

A respins tribunalul în rest cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea către reclamantă a contravalorii tichetelor de masă pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.02.2011 - 31.12.2011, conform prevederilor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități de Transport Feroviar, ca neîntemeiate, având în vedere având în vedere lipsa

unei temei contractual după această dată întrucât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar încheiat pe anii 2006-2010 și^a încetat aplicabilitatea la data de 31.01.2011 astfel cum rezultă din actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, context în care nu poate constitui teniei contractual de plată a unor

drepturi prevăzute de acesta.

5. La sumele acordate de instanță, se va calcula dobânda legală de Ia data de 23.11.2012 și până la data plății.

Tribunalul a reținut că potrivit legislației muncii - art. 166 alin. 4, din codul muncii, in cazul in care angajatorul întârzie in mod nejustificat plata salariului acesta poate fi obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Potrivit art. 1535 din noul Cod civil „(1) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege., fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

Tribunalul a reținut așadar că obligațiile având drept obiect sume de bani, ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată a unor sume de bani, produc dobânzi în caz de întârziere de executare din partea debitorului, în cuantumul prevăzut de părți sau în lipsa unui cuantum stabilit contractual, în cel prevăzut de lege, fiind egal cu dobânda legală.

In acest caz, aceste daune interese sunt debite de la scadență sau cel mai târziu din ziua cererii de chemare în judecată, pentru sumele care au fost solicitate după această dată.

Tribunalul a admis în parte acest capăt de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale la suma datorată acestora cu titlu de diferențelor de drepturi salariale între drepturile stabilite individual și drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, calculată de la data punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată, și până la achitarea efectivă a debitului.

A respins pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata altor sume cu titlu de daune interese egale cu inflația, ca neîntemeiate.

Cum în această materie există prevederi exprese referitoare la actualizarea prejudiciului încercat de salariat prin neplata la timp a drepturilor salariale, respectiv prevederile art. 166 alin. 4 din codul muncii, legiuitorul prezumând că acesta este echivalent cu dobânda legală, (daunele interese moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației) iar salariații au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca urmare a refuzului de plată a drepturilor recunoscute de instanță, va respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata altor sum cu titlu de daune interese.

Actualizarea creanței are natură moratorie, deoarece prejudiciul ce urmează să fie acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, întrucât obligațiile bănești pot fi executate (în principiu) în natură întotdeauna, prejudiciul fiind acoperit de dobânda legală.

Mai mult, în condițiile în care, la momentul actual, dobânda legală se calculează ținând seama de o . factori care reflectă fluctuațiile monetare, apreciem că valoarea prejudiciului este acoperită prin dobânda legală. In plus, legiuitorul a prevăzut raportarea calculului dobânzii legale în funcție de un parametru variabil, flexibil urmărindu-se astfel ca prejudiciul să fie acoperit numai prin plata dobânzii legale și sa se evite suplimentarea acesteia prin adăugarea altor valori.

Anumite despăgubiri se pot acorda în completarea dobânzii legale ori de cate ori creditorul salariat suferă, din culpa debitorului, un alt prejudiciu decât cel care rezultă din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere dacă se va stabili, pe baza probelor administrate, îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii contractuale întrucât prezumțiile privind existența și întinderea prejudiciului precum și aceea referitoare la existența raportului de cauzalitate între neexecutarea obligației și prejudiciu nu funcționează decât în cazul dobânzii legale/contractuale după caz.

In consecință, fiind solicitată și acordată dobânda legală iar daunele interese moratorii nefiind prevăzute prin convenția părților, nu se mai pot pretinde alte despăgubiri ca urmare a neîndeplinirii totale sau parțiale a obligației contractuale în afara dobânzii legale, cu excepția situației, nedovedite în cauză (și nesolicitată) în care salariatul suferă, din culpa debitorului, un alt prejudiciu material decât cel care rezultă din întârzierea plății, dar generat tot de această întârziere, daca sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 253 din codul muncii.

În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelanta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFĂ" SA, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut incalcand astfel prevederile art. 397 Cod Procedura Civila. Astfel, prin cererea de chemare in judecata reclamantul a solicitat „diferența dintre drepturile salariale calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011" iar instanța de fond prin Sentința Civila nr._/07.11.2014 obliga societatea „sa stabilească si sa acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.10._10, prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi....prin luarea in considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare".... si la „plata diferentelor de drepturi salariale intre drepturile stabilite individual si drepturile legal cuvenite. ", ,,sa acorde reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 01.01._11 prin raportare la salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi....prin luarea in considerarea a valorii de 700 lei a coeficientului minim de ierarhizare".... si la „plata diferentelor de drepturi salariate intre drepturile stabilite individual si drepturile legal cuvenite, acordate prin prezenta hotărâre, aferente perioadei 01.01._11".

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere cu care a fost investita, respectiv „diferența dintre drepturile salariate calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin, 3 Ut. a din CCMla Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2017", nu a luat act de voința expresa a reclamantului acordând acestuia mai mult decât a solicitat.

Pentru perioada 01.10._10 drepturile reclamantului sunt prescrise in temeiul art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii, interpretarea data de instanța de fond modului de plata a diferentelor salariale este eronata având in vedere prevederile art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii „cererile formulate in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. " Or in speța cererea de chemare in judecata a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2013 astfel incat drepturile salariale solicitate anterior datei de 08.11.2010 sunt prescrise. Instanța de fond in mod eronat a respins excepția invocata prin raportare la data plații contravalorii muncii prestate. In conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii diferentele salariale se acorda in termen de trei ani de la data nașterii dreptului Ia acțiune deci de la data de 08.11.2010, moment in care se calculează, pentru fiecare zi lucratoare, eventuale diferente salariale.

Instanța de fond nu a analizat corect susținerile privitoare Ia excepția prescripției dreptului material la acțiune in temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare in judecata.

In speța de fata sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii, potrivit căruia "Cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".

Obiectul cererii de chemare in judecata in aceasta cauza nu il reprezintă drepturile de natura salariala reglementate imperativ de art. 159 si 166 din Codul Muncii la care instanța de fond face referire: „ salariul reprezintă contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca si se plătește in bani cel puțin o data pe luna, la data stabilita in contractul individul de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz ".

Legiuitorul face distincție intre conceptul de salarizare si alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce inseamna ca se permite acordarea de drepturi bănești cu alta natura juridica decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar daca sunt prevăzute sub forma băneasca, nti fac parte din categoria „drepturilor salariale" instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinica si nelegala.

Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant si inregistrata pe rolul instanței la 08.11.2013 se solicită obligarea societății noastre la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin.l lit. e din Codul Muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.

Mai mult, este necesar a se face deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.

Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni solicităm admiterea excepției invocate si respingerea pretențiilor: salariul suplimentar pe anul 2010, tichete de masa, spor de 25% din salariul de baza reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, si a diferentelor salariale.

Acestea reprezintă bonificații acordate salariatului in temeiul contractului colectiv de munca iar cererile in justiție privitoare la neexecutarea clauzelor contractului colectiv de munca se prescriu in termen de 6 luni.

Instanța de fond in mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând ca nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar

Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.

Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit"

Fiind o procedură specială si expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.

Având în vedere cele precizate, reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care considerăm că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și vă solicităm să constatați inadmisibilitatea acesteia in conformitate cu prevederile art. 193 Cod Procedura Civila.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind plata salariul suptimentar pentru anul 2010, nu a analizat in intregime prevederile contractului colectiv de munca in temeiul căruia reclamantul a solicitat aceasta bonificație salariata, a pronunțat o hotărâre nelegala.

Este necesar si util soluționării cauzei a se avea in vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale si nu interpretate in mod fragmentat numai anumite parti, anumite articole care convin ..

Astfel trebuie avut in vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezerva, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asișurari si securitate sociala si celelalte varsaminte prevăzute de lese."

Art.21 este încadrat .- Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi in care este inclus si art. 30 .

Interpretatrea corecta a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel si structura CCM pe care reclamantul isi întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai dupa acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plați salariul suplimentar precum si celelalte prime si ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut in vedere ca SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 in pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare si prime salariaților.

Având in vedere cele mai sus menționate se solicita respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Se mai arata ca intre reprezentanții salariaților si administrație a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la Contractul Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2010, act adițional atașat întâmpinării formulate pe fondul cauzei.

Instanța de fond in mod subiectiv ia in calcul numai aspecte in favoarea reclamantului, acordând in mod eronat drepturi salariale aferente perioadei 01.10._10 prin raportare la salariul minim de 700 lei fara a lua in considerație negocierea si incheierea contractului individual de munca al reclamantului si a actelor adiționale ale acestuia in conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA, legea pârtilor.

Modificarea salariului de bază minim brut la nivel de unitate nu se face în mod direct și imediat (mai ales Ia cererea petentului) decât cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, cu analizarea și aprobarea Consiliului de Administrație al societății, iar în caz de litigiu acesta trebuie soluționat de către comisiile competente, în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă.

La SNTFM CFR MARFA SA, singurul acționar este Statul R. prin Ministerul Transporturilor, cu o cota de participare la beneficii si pierderi de 100%.

In acest tip de unități, de stat, fondul de salarii este limitat la suma aprobata printr-o Hotărâre de Guvern.

Aceste argumente sunt susținute si de art. 2 (1) din HG 532/2008, din HG 28/2010 si din HG 311/2010 care dispun imperativ următoarele: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale inscrise in bugetul de venituri si cheltuieli REPREZINTĂ LIMITELE MAXIME, CARE NU POT FI DEPĂȘITE decât in cazuri justificate si numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor."

In lipsa unei dispoziții legale care sa acopere ipoteza acordării drepturilor bănești (salariale) stabilite prin CCM Unic la nivel de ramura transporturi, care nu sunt prevăzute in actul normativ de aprobare a bugetului de venituri si cheltuieli (BVC) al SNTFM CFR MARFA SA si pentru care nu au fost alocate fonduri, textul art. 12 (1) din Legea nr. 130/1996 devine aplicabil, neputandu-se da eficienta convenției particulare a pârtilor, prin ignorarea unor Hotărâri de Guvern publicate in Monitorul Oficial.

In caz contrar s-ar nesocoti prevederile HG 532/2008 din 21.05.2008 publicata in M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al CFR MARFA SA, ale HG 28/2010 din 06.01.2010 publicata in M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 al CFR MARFA SA si ale HG 311/2010 din 31.03.2010 publicata in M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010 al CFR MARFA SA.

Aceleași federații sindicale care au semnat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de R. Transporturi au negociat si semnat atât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 cât și Contractele Colective de Munca la nivelul SNTFM CFR MARFA SA si s-a convenit sa se acorde doar anumite drepturi bănești, printre care nu se regăsește si cel solicitat de reclamant.

Perioada pentru care reclamantul solicită acordarea acestor diferențe salariale de la 600 lei la 700 Iei, coincide cu perioada in care au fost făcute tăieri din salariile bugetarilor cu 25%.

Tot în această perioadă societatea noastră s-a confruntat cu mari probleme financiare, iar în anul 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel că anul fiscal a fost încheiat în pierdere.

În plus, este de notorietate criza economică pe care o traversăm, care a dus la reducerea considerabilă a transporturilor pe calea ferată (obiectul de activitate principal al societății noastre) la mai puțin de 50%, ceea ce a culminat cu . respectiv cu restructurarea societății și efectuarea de concedieri colective masive, pentru a dimensiona numărul de personal, în vederea eficientizării activității, astfel încât societatea sa încheie anul în echilibru financiar.

Ca dovadă a faptului că societatea a înregistrat pierderi in ultimii ani, se anexeaza extrase de pe portalul Ministerului Finanțelor Publice.

Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, a stat la baza încheierii CCM al SNTFM „CFR Marfa" pentru anii 2009/2010.

În vederea respectării legislației in vigoare cu privire la încheierea Contractului Colectiv de Muncă, in anul 2010, au avut loc întâlniri intre administrație si sindicatele reprezentative semnatare ale CCM unde a fost pus in discuție acest aspect (salarizarea) intalniri care au condus în urma dezbaterilor la incheiarea unor acorduri.

Aceste acorduri au fost concretizate prin încheierea Actului Adițional la CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2009, semnat și aprobat de reprezentanții administrației și reprezentanții sindicatelor reprezentative semnatare ale CCM, din care reiese în mod clar și indubitabil faptul că părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă nu au înțeles să folosească ca sistem de referința valoarea de 700 lei, ci valoarea de 600 lei pentru salariul minim de baza.

Aceste aspecte au fost consfințite si de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de munca si a actelor sale adiționale, care constituie legea pârtilor si care au fost respectate intocmai, contracte individuale de munca care au ca fundament Contractul Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA .

Atat timp cat la nivel de angajator s-a incheiat contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare, acesta este in vigoare si se aplica tuturor salariaților care au fost reprezentați la negocierea acestuia. De a semenii prin aplicarea modului de calcul prevăzut in acest contract, potrivit grilei de salarizare, nu s-a ajuns Ia un salariu mai mic decât cel minim pe economie.

Reclamantul a fost remunerat in anii 2010 - 2011 cu un salariu de 1395 lei superior salariului minim stabilit de CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, superior salariului minim brut la care se adaugă coeficientul minim de ierarhizare prevăzut de art. 41 alin. 1 din același CCM.

Concret reclamantul a beneficiat de toate drepturile salariale conform CCM al SNTFM „CFR Marfă" SA și a Actelor adiționale înregistrate Ia Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București.

Având în vedere cele mai sus prezentate și prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, care a stat la baza încheierii CCM al SNTFM „CFR Marfa", solicităm respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Instanța de fond in mod eronat a acordat reclamantului diferente salariale pentru perioada 01.01._11.

Formula de calcul a salariului s-a aplicat doar pe perioada de valabilitate a CCM CFR MARFA S.A. 2009/2010 expirat la 31.12.2010, insa aceasta nu s-a mai aplicat de la data intrării in vigoare a CCM CFR Marfa 2011. Conform CCM 2011 salariul de baza brut nu se mai obține prin inmultirea salariului de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare, având in vedere ca art. 98 alin (6) prevede: Cariile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM sa se negocieze următoarele drepturi care, pe durata valabilității prezentului CCM, nu se acorda:

(6) Coeficienții de ierarhizare ai claselor de ierarhizare."

S-a depus la dosarul cauzei, in copie certificata pentru conformitate cu originalul, adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale, prin care ne instiinteaza asupra faptului ca CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 nu mai produce efecte juridice, incetandu-si valabilitatea Ia data de 31.12.2010.

Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale ne aduce la cunoștința prin emiterea adresei mai sus menționate faptul ca, CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, ce a fost înregistrat la acesta instituție a statului cu nr. 722/24.01.2008 (data de la care a inceput sa producă efecte) faptul ca acesta a expirat din data de 31.12.2010.

Salariul plătit si incasat de către reclamant, conform CCM, este cel prevăzut in grila de salarizare in dreptul clasei de salarizare corespunzătoare acestuia.

Din examinarea Actului Adițional încheiat la CIM, depus la dosarul cauzei, rezulta ca reclamantul a fost încadrat in clasa 29 de salarizare, astfel incat a beneficiat de un salariu de baza brut de 1395 Iei la care se adaugă sporul de vechime de 25% si spor pentru condiții grele de munca feroviara de 15%, spor condiții periculoase de 15% .

Concret, reclamantul a beneficiat de toate drepturile salariate conform CCM al SNTFM „CFR Marfă"^ SA și a Actelor adiționale înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București asa cum au fost negociate intre reprezentanții salariaților si administrație.

Aspectul privind salarizarea si drepturile negociate conform CCM CFR Marfa au fost consfințite si de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de munca si a actelor sale adiționale, care constituie legea pârtilor si care au fost respectate intocmai, contracte individuale de munca care au ca fundament Contractul Colectiv de Munca al SNTFM CFR Marfa SA.

Atat timp cat la nivelul societății s-a încheiat un contract colectiv de munca necontestat de părțile semnatare la momentul încheierii acestuia, rezulta ca acesta se aplica si produce efecte fata de toti salariații.

Decizia luata de instanța de fond este motivata pe dispozițiile art. 29 din CCM al SNTFM CFR Marfa SA care impune ca stabilirea clasei de salarizare in cadrul aceleiași funcții sau a alteia echivalente, cu ocazia aplicării noului contract colectiv de munca, sa se faca prin negociere individuala...in prezenta reprezentantului salariatului.

CCM al SNTFM CFR Marfa SA pe anul 2011 trebuie interpretat prin prisma tuturor dispozițiilor sale si nu in mod fragmentat numai anumite parti, anumite articole care convin .. Art 29 din CCM stabilește negocierea clasei de salarizare si nu a cuantumului acesteia astfel incat interpretarea data de instanța de fond este nelegala.

In perioada 2010-2011 salariatului nu i s-a schimbat clasa de salarizare iar cuantumul acestuia trebuie sa fie in concordanta cu dispozițiile CCM asa cum a fost semnat si negociat la nivel de unitate si nu in conformitate cu dispozițiile unor contracte colective ale cărui dispoziții si-au încetat valabilitatea.

Se arata ca instanța judecătoreasca poate acorda aceste drepturi numai in situația in care exista un temei legal, neputand sa dispună acordarea unor drepturi bănești decât in baza unui contract încheiat intre acestea.

Instanța dispune respectarea anumitor clauze dintr-un contract ce se afla in perioada de valabilitate si care are forța obligatorie atat pentru parti cat si pentru completul de judecata investit cu soluționarea unei astfel de cereri.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind plata pentru perioada 08.11._11 a diferenței de 25% din salariul de baza, reprezentând spor pentru lucru in timpul nopții, in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat va rugam sa il respingeți ca neîntemeiat din următoarele considerente: - pentru perioada 01.10._10 drepturile solicitate sunt prescrise in temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii

- pentru perioada 08.11._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariu de baza pentru munca desfășurata in cursul nopții si un spor de 100% din salariul de baza pentru munca desfășurata in zilele de sâmbăta si duminica si sărbători legale,

Reclamantul a prestat in perioada pentru care solicita acordarea acestui spor, asa cum reiese si din OM, activitate in ture ceea ce inseamna ca timpul de odihna si timpul de munca au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului si-i fi fost solicitat in mod expres din partea conducerii societății noastre sa presteze activitate in zilele de repaus.

Având in vedere dispozițiile CCM mai sus menționate consideram ca dispozițiile instanței de fond referitoare la sporul pentru zilele de sambata si duminica precum si pentru sărbătorile legale sunt neintemeiate.

Instanța de fond in mod eronat a admis capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masa pentru perioada 01.10._11. In motivarea deciziei instanța de fond retine prevederile art. 81 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „ salariații... vor beneficia de tichete de masa ...in condițiile legislației in vigoare." insa ignora prevederile art. 1 din Legea 142/1998 „salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome si din sectorul bugetar care încadrează personal, prin incheierea unui contract individual de munca, denumite in continuare angajator, pot primi o alocație individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportata integral de către angajatori. "

„ Tichetele de masa se acorda in limita prevederilor bugetului de stat sau, dupa caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, si in limita bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori "

Din lecturarea art. 1 din Legea 142/1998 rezulta condițiile in care pot fi acordate tichetele de masa: - existenta unui contract individual de munca care sa prevadă aceasta posibilitate- capaciatatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masa .

Deci legea nu stabilește in mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept ci instituie doar o posibilitate, lasand la latitudinea angajatorului care, in limita disponibilităților financiare, va acorda sau nu acesta bonificație.

Având in vedere dispozițiile CCM in temeiul cărora reclamantul a formulat cererea de chemare in judecata, dispoziții care arata in mod clar condițiile in care se acorda tichetele de masa, se arata ca instanța de fond nu a avut in vedere principiile consensualitatii si a bunei credințe in temeiul cărora se desfășoară raporturile de munca precum si principiile interpretării clauzelor contractuale.

De asemenea instanța de fond in mod eronat a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocata de societate prin intampinare in temeiul art. 268 alin. 1 lit.e din Codul Muncii având in vedere ca tichetele de masa sunt beneficii extrasalariale care nu se circumscriu noțiunii de salariu asa cum a fost definit in art. 159 din Codul Muncii

Pentru perioada 01.10._10 dreptul Ia acțiune este prescris chiar si in temeiul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii.

Referitor Ia capătul de cerere privind dobânda legala, se solicita respingerea acestuia având in vedere dispozițiile contractelor colective de munca aplicabile care nu prevăd obligația angajatorului de a plați dobânzi.

Potrivit art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordata daca obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile sa la riale nu sunt purtătoare de dobânzi.

Având in vedere cele mai sus prezentate se solicita admiterea apelului astfel cum a fost motivat, schimbarea in parte Sentinței Civile nr._/07.11.2014 pronunțata de Tribunalul București in cauza cu nr._ in sensul respingerii capetelor de cerere admise prin sentința.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Este intemeiata critica privind solutia data exceptiei prescriptiei pentru pretentiile avand drept obiect salariul suplimentar si tichete de masa pentru fiecare zi lucrătoare aferente perioadei 01.10._11.

Pentru perioada 01.10._10 drepturile reclamantului sunt prescrise in temeiul art. 268 alin. 1 lit.c din Codul Muncii, cererea de chemare in judecata fiind înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2013 astfel incat drepturile salariale solicitate anterior datei de 08.11.2010 sunt prescrise.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile avand drept obiect salariul suplimentar si tichete de masa si va respinge, in consecinta, aceste pretentii ca fiind prescrise.

Potrivit art. 268 lit. e) Codul muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia.

S-a apreciat că acest text de lege este incident în cauză, iar nu dispozițiile art. 268 lit.c) Codul muncii, care prevăd termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate ori a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

În cauza de față, pretențiile deduse judecății nu au caracterul unor drepturi salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 lit.c) Codul muncii.

În accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de un salariat în baza contractului individual de muncă, așa cum prevede art. 159 Codul muncii .Totodată, în compunerea sa, se regăsesc, potrivit art. 160 Codul muncii următoarele elemente: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Se apreciaza că drepturile valorificate în cauză nu se circumscriu structurii salariului, astfel cum este definită prin textele legale enunțate.

În acest sens, drepturile bănești invocate de reclamanți își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colective de muncă aplicabile domeniului de activitate în care aceștia au lucrat și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale, acordate de angajatorul din ramura transporturi cu titlu de bonificații pentru angajații săi, în plus față de componentele obligatorii ale salariului.

Această concluzie se desprinde și din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă aplicabile în speță.

Astfel, art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 - a cărui valabilitate s-a prelungit până la 31.01.2011 – reglementează salariul suplimentar ce poate fi acordat la finalul unui an calendaristic, acesta având regimul juridic al celui de-al 13-lea salariu prevăzut de art. 43 alin. 2 lit.a) din contractul colectiv de muncă unic. Or, rezultă din chiar sintagma „salariu suplimentar”, faptul că acesta este conceput ca un beneficiu distinct de venitul salarial propriu-zis, adăugat acestuia, ca un drept suplimentar.

Celelalte critici aduse sentintei sunt nefondate.

Solutia este temeinica si legala, iar Curtea isi insuseste integral considerentele primei instante, pentru a nu le mai relua.

In ceea ce priveste critica intemeiata pe sustinerea ca instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, Curtea noteaza ca tribunalul a solutionat cererea in limitele investirii sale.

Referitor la exceptia lipsei procedurii prealabile, Curtea arata ca sesizarea instanței se poate face doar după îndeplinirea unei proceduri prealabile, numai în acele situații în care legea prevede în mod expres aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. cu sediul ales la Centrul Zonal de Marfa București, în București, . Nord, nr. 1-3, sector l, având cod unic de înregistrare RO_, împotriva sentinței civile nr._ din data de 07.11.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. J.-J., având CNP_, cu domiciliul în București, sector 4, ., ., ..

Schimba in parte sentinta apelata, in sensul ca:

Admite exceptia prescriptiei pentru pretentiile avand drept obiect salariul suplimentar si tichete de masa si respinge, in consecinta, aceste pretentii ca fiind prescrise.

Mentine celelalte dispozitii ale sentintei.

Definitiva.

Pronuntata in sedinta publica azi, 11.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

L. H. P. A.

GREFIER,

F. V.

Red. Jud. LH: 27.07.2015

Dact: Z.G./4 ex/02.07.2015

Jud.fond: M.A.G.

← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2242/2015....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Despăgubire. Decizia nr. 2244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 2244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI