Obligaţie de a face. Decizia nr. 1205/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1205/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 5736/3/2012
Dosar nr._ (8475/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1205
Ședința publică din data de 09 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. C. DOBRANIȘTE
JUDECĂTOR - E. L. U.
JUDECĂTOR - P. A.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant T. R. L. împotriva sentinței civile nr. 8179 din data de 09 septembrie 2014 și a încheierii de ședință din data de 11 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, precum și a cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă B. C. ROMÂNĂ SA împotriva sentinței civile nr. 8179 din data de 09 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în cauza având ca obiect acțiune în despăgubiri și în executarea unei obligații de a face.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 02 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 09 aprilie 2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 8179 din data de 09 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, s-a dispus:
„Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată.
Respinge excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune si respinge cererea, raportat la plata drepturilor salariale aferente perioadei 20.12._09, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Admite în parte cererea formulată de reclamantul T. R. L., în contradictoriu pârâta B. C. ROMÂNĂ SA.
Obligă pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între 27.02._14, în cuantum de 70.000 Euro lunar, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamantului contravaloarea dobânzii legale aferenta sumei cu titlu de drepturi salariale datorate pentru perioada 27.02._14, începând cu data de 27.02.2012 pana la data plății efective.
Constata calitatea de salariat a reclamantului in perioada 07.04._14, in raport cu parata, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar echivalent în lei, de 70.000 EURO pentru perioada cuprinsă între 27.02._14.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 100.000 EURO, în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății efective, cu titlu de daune morale.
Respinge cererea de reîncadrare ca neîntemeiată.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată”.
În cuprinsul acestei hotărâri s-au arătat următoarele aspecte, în esență:
Reclamantul T. R. L. a chemat în judecată pârâta B. C. ROMÂNĂ SA, solicitând să se dispună obligarea pârâtei:
- să dispună imediata sa reîncadrare în muncă pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de acesta în cadrul BANCOREX;
- să menționeze în carnetul sau de muncă calitatea sa de salariat al Bancorex S.A. pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată în cadrul BANCOREX, de la data de 07.04.2007 și să îndeplinească cu privire la aceasta prevederile Procedurii de lucru aprobată prin Ordinul nr. 1083/2011 al Ministrului Muncii Familiei și Protecției sociale;
- să-i plătească drepturile salariale nete de 20.000 €/lunar pentru perioada neprescrisă situată între 20.12.2008 și până la reîncadrarea sa efectivă, cu dobânzile legale produse de acestea;
- să-i plătească daune morale în sumă de 720 000 € cauzate de culpa acesteia de la aceeași dată până la soluționarea irevocabilă a prezentului litigiu;
- să-i plătească cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.
Pârâta B. C. Română SA a depus întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și, pe cale de consecință, scoaterea sa din proces și introducerea în cauză a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.), iar în subsidiar, respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată.
Totodată, a invocat și excepția autorității de lucru judecat decurgând din conținutul sentinței civile nr. 1506/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.1132/R/08.04.2005 a Curții de Apel București – Secția a VII-a.
Parata a invocat si excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate începând cu data de 20.02.2009, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27.02.2012, raportat la dispozițiile art. 171 din Codul Muncii.
Prin încheierea din data de 27.05.2014, instanța a unit cu fondul cele trei excepții invocate de parata, iar referitor la capătul de cerere privind obligarea paratei la completarea carnetului de munca a pus in discuție admisibilitatea acestuia, reclamantul precizând ca raportat la dispozițiile Codului muncii prin care s-a abrogat Decretul nr. 92/1976 precizează acest capăt de cerere in sensul ca solicita reconstituirea vechimii in munca raportat la perioada menționată in cerere.
La data de 10.06.2014, reclamantul a depus precizare a acțiunii, arătând pretențiile sale privind plata drepturilor salariale de care a fost lipsit sunt de 70.000 de euro pe luna.
Totodată, la data de 02.09.2014, reclamantul a depus o nouă cerere precizatoare, prin care a arătat ca funcția din cadrul BCR pe care solicita reîncadrarea este aceea de Președinte al Comitetului Executiv, și a mărit câtimea daunelor morale la o suma intre 6 și 12 milioane Euro în echivalent lei.
În cauză a fost administrata proba cu înscrisuri, cu interogatoriu si proba testimoniala.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Conform art.137 Cod Procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului, în privința acestuia in urmă instanței revenindu-i obligația de a verifica, pornind de la raportul juridic supus judecății, dacă el este obligat în acest raport.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța reține că reclamantul s-a aflat si se află în raporturi juridice de muncă cu aceasta. Pentru a reține existența calității procesuale pasive a pârâtului, instanța trebuie să constate existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecății și față de care se poate realiza interesul respectiv.
Prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art. 281 din Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Cu putere de lucru judecat prin Decizia civila nr.1766/21.03.2011 Curtea de Apel București a reținut că raporturile de muncă ale reclamantului cu parata BCR nu au încetat, sunt in ființă si produc efectele juridice specifice unor asemenea raporturi juridice. De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut ca parata BCR are calitate procesuala pasiva, neoperând subrogarea de care face vorbire parata BCR in prezenta cauza.
De menționat, că așa cum se va evidenția pe fondul cauzei, aceste raporturi de munca au rămas in ființă și după data de 06.04.2007 pana in prezent.
Conform Art. 1200 Cod Civil:
„Sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum: 4. puterea ce legea acorda autorității lucrului judecat.
Art. 1202. - Prezumția legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea căruia este făcută. Nici o dovada nu este primita împotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemenea prezumții, anuleaza un act oarecare, sau nu da drept de a se reclama in judecata, afara numai de cazurile cand legea a permis dovada contrarie si afara de aceea ce se va zice in privinta juramantului si marturisirii ce ar face o parte in judecata.
Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).
Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.
Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Or, această statuare a instanței enunțate mai sus în legătură existenta raporturilor de munca si calitatea procesuala pasiva a paratei, nu mai poate fi spusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.
Principiul autorității de lucru judecat căruia trebuie să i se dea eficiență corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Pe de alta parte, instanța nu poate primi susținerea pârâtei referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.1506/06.04.2004, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1132/R/08.04.2005, prin care s-a reținut calitatea procesuala a A., atat vreme cat o instanță anterioara, printr-o decizie irevocabila (nr.1766/21.03.2011) nu a reținut incidenta acestei autorități, în speță instanța fiind ținuta de puterea de lucru judecat a acestei decizii din urma, neputând alege in a o ignora si a retine autoritatea deciziei anterioare. Atâta vreme cat între părți a avut loc o noua judecata, iar instanța, printr-o hotărâre irevocabila, nu a reținut autoritatea hotărârii inițiale, la o a treia judecată instanța învestită nu poate alege autoritatea uneia dintre hotărârile anterioare, ci este ținută obligatoriu de cea din urma, chiar și in situația in care s-ar putea aprecia ca cea de-a doua instanță ar fi trebuit sa țină cont de autoritatea hotărârii primei instanțe, întrucât instanța in speța nu este investita cu o cale extraordinara de atac (revizuirea), ci cu soluționarea unui litigiu în fond.
Pentru considerentele ce preced instanța, reținând ca parata are calitatea de angajator al reclamantului salariat al acesteia, si că are deopotrivă si calitate procesuala pasiva, va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1506/06.04.2004, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1132/R/08.04.2005, în legătură cu capătul de cerere vizând reîncadrarea reclamantului în muncă în cadrul BCR, pe o funcție echivalentă celei de director general deținută în cadrul Bancorex, instanța reiterează considerentele de mai sus referitoare la nereținerea acestei autorități raportat la calitatea procesuala a paratei.
Prin decizia civila nr.1766/21.03.2011, Curtea de Apel Bucuresti nu s-a pronunțat asupra unei cereri de reîncadrare, însă prin considerentele acestei decizii, care se bucura de aceeași putere de lucru judecat ca si dispozitivul hotărârii, instanța a reținut ca raporturile de munca ale partilor au continuat, neoperând încetarea raporturilor de munca conform OG 39/1999 astfel cum a fost modificata prin OG nr. 63/1999, așa cum s-a reținut in conținutul sentinței civile nr.1506/06.04.2004, rămasă irevocabilă, teza ce a stat la baza respingerii ca neîntemeiata a cererii reclamantului de reintegrare.
In consecință, va respinge excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiata.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate începând cu data de 20.02.2009, instanța retine ca cererea a fost introdusa la data de 27.02.2012, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 171(1) din Codul Muncii:
”Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.”
In speță nu a intervenit o asemenea recunoaștere din partea paratei si nici nu s-a efectuat vreo plata a drepturilor salariale solicitate prin prezenta cerere, astfel ca termenul de trei ani va fi calculat, in urma, de la data introducerii cererii de chemare in judecata.
Pentru considerentele ce preced, instanta va admite exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si va respinge cererea raportat la plata drepturilor salariale aferente perioadei 20.12._09.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele: între părți exista raporturi de munca reclamantul având calitatea de salariat al paratei angajatoare.
Instanța nu va mai analiza existenta acestor raporturi anterior datei de 07.04.2007, raportat la aceasta perioada devenind incidentă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.1766/21.03.2011 pronunțata de Curtea de Apel București (reținem puterea si nu autoritatea de lucru judecat ca urmare a identității doar parțiale a obiectului, pretențiile referitoare la calitatea de salariat si cuantumul despagubirilor salariale vizand perioade de timp diferite).
Instanța va retine existenta acestor raporturi de munca si după data de 07.04.2007, pana la momentul soluționării acestui litigiu, aceste raporturi nefiind încetate in vreo modalitate reglementata de art. 55 Codul Muncii (încetare de drept, ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea; ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.)
De altfel, parata nu s-a aparat in sensul susținerii incidentei vreunui caz de încetare a raporturilor de munca, ci a continuat a sustine inexistenta unor asemenea raporturi, alegând sa ignore autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești in care a fost parte, paradoxal, punând-o in executare sub aspectul pretentiilor banesti, persistand insa in pasivitatea, de altfel atât de mult criticata de hotarârea judecătorească anterioara, de a nu reglementa în orice forma aceste raporturi, fie prin primirea reclamantului la munca, fie prin încetarea raportului de munca al acestuia, deși prin decizia civila nr.1766/21.03.2011, s-a deschis pentru reclamant calea in promovarea cu succes a unor litigii viitoare avand ca obiect solicitarea de drepturi salariale si constatarea calitatii de salariat a acestuia pentru perioada ulterioara celei ce a facut obiectul acestei hotarari.
Nu putem opune reclamantului faptul ca nu a prestat munca pentru parata astfel incat sa nu-l indrituiasca pe acesta la solicitarea contraprestatiei si anume salariul, atat vreme cat angajatorul nu l-a primit la munca, fapt ce reiese in mod direct din sustinerile paratei, nefiind necesara administrarea unor probe suplimentare referitoare la acest aspect, care-i contesta calitatea de salariat.
Parata nu a depus nici un înscris din care sa reiasa ca dupa rămânerea irevocabila a deciziei civile nr.1766/21.03.2011 a solicitat reclamantului sa se prezinte la munca si sa-si îndeplinească obligațiile de salariat, insa s-a lovit de refuzul acestuia.
Pe de alta parte, suntem in prezenta unor raporturi juridice ce decurg din anularea unei decizii de concediere (in speța Hotărârea A. nr.2/14.03.1997) pe cale judecatorească, prin Decizia nr. 51/08.04.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 76/2001, anulare ce a avut ca efect repunerea părților in situatia anterioara, in speta reclamantului recunoscandu-i-se calitatea de salariat, angajatorului revenindu-i obligatia de a dispune reintegrarea acestuia in functia anterior avuta momentului concedierii, nascandu-se totodata si dreptul reclamantului la plata despagubirii echivalente cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat daca nu ar fi fost concediat.
Asa cum a statuat instanta prin decizia civila nr.1766/21.03.2011 reclamantul are calitatea de salariat, pe functia echivalenta in organigrama BCR cu cea de director general exercitata de acesta in cadrul Bancorex, iar parata nu a procedat la punerea in executare a deciziei nr. 51/08.04.2002 in sensul ca nu a realizat reintegrarea efectiva a reclamantului, fapt pentru care despagubirile salariale au continuat sa curga.
Parata nu a facut dovada ca in derularea raporturilor de munca a intervenit vreo modificarea in ceea ce priveste functia exercitata de către reclamant, astfel ca instanta va retine ca si dupa data de 06.04.2007 reclamantul a avut aceeasi functie.
In ceea ce priveste cuantumul drepturilor salariale de care ar fi trebuit sa beneficieze reclamantul, instanta a solicitat paratei sa depuna inscrisuri referitoare la cuantumul acestor drepturi achitate unui salariat cu o functie echivalenta cu cea a reclamantului, parata limitandu-se insa la a sustine, la fel cum a procedat si la ultima judecata, ca nu exista in organigrama sa o functie echivalenta cu cea a reclamantului. De mentionat ca nici macar nu a incercat sa o echivaleze cu o functie inferioara si sa comunice cuantumul drepturilor salariale aferente unei asemenea functii, astfel incat sa se poata aprecia asupra temeiniciei solicitarilor formulate de catre reclamant.
De asemenea este de retinut ca parata nu a contestat in nici o masura echivalarea facuta de reclamant prin raportare la informatiile culese din spatiul virtual (internet), cu inscrisuri in contraproba, ci s-a limitat la a sustine ca evaluarea este aberanta, ignorand dispozitiile art.272 CM ”Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
In consecinta instanta nu a putut cenzura in vreo masura pretentiile reclamantului, in lipsa unor probe care sa dovedeasca un cuantum mai mic decat cel solicitat.
In lumina dispozitiilor legale aplicabile in materie (art.279 CM), nemaiputandu-se efectua mentiuni referitoare la perioadele de activitate, functia si salariile de care a beneficiat un angajat, in carnetul de munca, nemaiexistand astfel actiunea in realizare, si raportat la faptul ca parata contesta calitatea de salariat a reclamantului, mentiuni referitoare la aceasta calitate existand in carnetul de munca numai pana la data de 06.04.2007, instanta apreciaza cererea reclamantului referitor la constatarea acestei calitati ca intemeiata.
Raportat la cererea de reincadrare, in speta de fapt reintegrare, instanta o retine ca neintemeiata, o asemenea cerere fiind incidenta in cadrul unui litigiu avand ca obiect anulare decizie de concediere, or in speta nu suntem in prezența unui asemenea litigiu, reclamantul bucurandu-se de o hotarare judecatoreasca in acest sens - decizia nr. 51/08.04.2002 a CSJ – in virtutea acesteia retinandu-se derularea raporturilor de munca si obligatia paratei la reintegrare, obligatie pe care nu a executat-o pana in prezent, dar care nu da nastere unui drept al reclamantului de a mai promova o cerere similara.
Reclamantul mai solicita si acordarea de daune morale. Instanta nu poate primi apararile paratei referitor la faptul ca prin acordarea unor asemenea daune anterior, prin decizia civila nr.1766/21.03.2011, s-ar fi acoperit prejudiciul moral suferit de reclamant si ca prin acordarea din nou a unor asemenea daune s-ar ajunge la dubla despagubirie.
Instanta retine ca daunele morale acordate de catre C. prin decizia civila nr.1766/21.03.2011 privesc prejudiciul moral incercat de catre reclamant incepand cu momentul concedierii pana la momentul aprecierii existenței acestui prejudiciu de catre instanta (data pronuntarii deciziei), or in speta existenta prejudiciului moral nu a incetat odata cu recunoasterea si cuantificarea lui, un asemenea prejudiciu fiind resimtit in continuare de catre reclamant caruia i s-a refuzat chiar si dupa pronuntarea unei hotararari judecatoresti irevocabile, recunoasterea calitatii de salariat si implicit a existentei raporturilor de munca, parata limitandu-se la apune in executarea dispozitiile sentintei referitoare la drepturile banesti, negand in continuarea dreptul reclamantului la munca.
Din declaratia martorului M. G., reiese masura in care atitudinea perpetua a reclamantei a afectat viata familiala si profesionala a reclamantului, aflat in continuare in stare de nesiguranta financiara, ceea ce a determinat cel putin mentinerea unei stari de sanatate deteriorate, un psihic zdruncinat si o neputinta in reglementarea situatiei sale profesionale. De altfel, in prezent reclamantul a avansat in varsta si nici nu i s-ar mai putea imputa, asa cum a facut-o parata ca nu se reorienteaza catre o alta institutie de profil in vederea cautarii unui nou loc de munca.
In consecinta, pentru considerentele ce preced, instanta va admite cererea in parte si va obliga pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între 27.02._14, in cuantum de 70.000 Euro lunar, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflatie la data platii efective.
Va obliga pârâta să plătească reclamantului contravaloarea dobânzii legale aferenta sumei cu titlu de drepturi salariale datorate pentru perioada 27.02._14, incepand cu data de 27.02.2012 pana la data platii efective.
Va constata calitatea de salariat a reclamantului in perioada 07.04._14, in raport cu parata, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar echivalent în lei, de 70.000 EURO pentru perioada cuprinsă între 27.02._14.
Va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 100.000EURO, în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății efective, cu titlu de daune morale.
Va respinge cererea de reîncadrare ca neîntemeiata.
Va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neintemeiata, reclamantul nefacand dovada efectuarii unor asemenea cheltuieli in prezenta cauza.
Prin încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2014, pronunțată în aceeași pricină, s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței precitate, cerere formulată de reclamantul-persoană fizică în temeiul art. 281/1 Cod Procedură Civilă.
În consecință, s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței în sensul că drepturile salariale ce urmează a fi plătite de pârâtă reclamantului pentru perioada 27.02._14, în cuantum de_ Euro lunar în echivalent lei, reprezintă sume brute.
Reclamantul T. R. L. a declarat recurs împotriva acestei ultime încheieri de ședință, dar și a sentinței sus menționate a Tribunalului București – Secția a VIII-a.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâta B. C. Română.
În motivarea recursului promovat de reclamant contra sentinței, s-au exprimat următoarele critici, în esență:
I. Respingerea cererii de reintegrare ca neîntemeiată.
S. prezentare a situației de fapt și de drept privind raporturile de muncă dintre părți:
- între reclamant și Bancorex au luat naștere raporturi de muncă încă din anul 1979, în virtutea cărora reclamantul ocupa funcția de director general;
- prin Hotărârea A. nr.2/14.03.1997 a Bancorex, s-a decis demiterea reclamantului din funcțiile deținute în cadrul Bancorex;
- la data de 21.10.1999 a avut loc fuziunea prin absorbție a pârâtei cu Bancorex, pârâta devenind continuatoarea personalității juridice a entității absorbite;
- prin Decizia nr.51/08.04.2002 a Completului de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție, dispusă în contradictoriu cu pârâta BCR, Hotărârea A. nr.2/14.03.1997 a fost anulată, iar reclamantul a fost repus m situația anterioară realizării actului anulat;
- între momentul 08.04.2002 și data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză nu a intervenit nici un caz de încetare a raporturilor de muncă, subsemnatul rămânând de jure salariat al BCR în funcția echivalentă celei de Director General.
Mai mult, pârâta a refuzat sistematic orice dialog cu privire la reglementarea raporturilor de muncă, ignorând situația juridică născută prin Decizia Curții Supreme de Justiție.
Pe cale de consecința, având în vedere efectul în timp al Deciziei nr.51/2002 a CSJ, singura concluzie rezonabilă, legală și temeinica este aceea că de la momentul stabilirii relațiilor de muncă cu Bancorex nu a intervenit niciun caz de încetare a acestor raporturi de muncă, iar BCR (în calitate de succesoare a personalității juridice a Bancorex) a păstrat calitatea de angajator.
Odată cu pronunțarea Deciziei nr.51/2002 de către Curtea Supremă de Justiție, în contradictoriu cu BCR, aceasta din urmă era datoare să pună în executare obligațiile ce îi reveneau ca urmare a anularii Hotărârii A. nr.2/14.03.1997, respectiv, a) să includă în cartea de muncă a reclamantului mențiunile corespunzătoare pentru perioada dintre 14.03.1997 și 08.04.2002 și b) să procedeze la reintegrarea în fapt a reclamantului.
Odată reconfirmată relația de muncă, pârâta BCR avea și opțiunea să procedeze la încetarea relațiilor de muncă cu reclamantul, însă cu respectarea normelor și procedurilor legale în vigoare la acel moment.
Cu privire la acest aspect, instanța de fond a constatat în mod judicios (fila 213 dosar fond, pagina 18 a sentinței recurate) că, în virtutea Deciziei nr.51/08.04.2002 a CSJ, „se reține derularea raporturilor de muncă și obligația pârâtei de reintegrare, obligație pe care nu a executat-o până în prezent".
Raționamentul juridic corect al instanței de fond nu a fost însă dus spre o finalitate practică, în sensul că această instanța, constatând că pârâtei îi revenea obligația reintegrării subsemnatului încă din 2002, se oprește la această constatare cu efectul respingerii cererii reclamantului. Din acest punct de vedere, sentința se impune a fi amendată, prin valorificarea judiciară a actelor aflate la dosarul cauzei, care probează indubitabil fapte imputabile pârâtei cu privire la refuzul de reintegrare a reclamantului, astfel cum se va arăta în continuare.
Ulterior pronunțării Deciziei nr. 51/08.04.2002 a Curții Supreme de Justiție, reclamantul a încercat să solicite amiabil BCR soluționarea disputei privind drepturile sale în calitate de angajat și a raporturilor de muncă, fără să primească însă concursul BCR în acest sens.
Prin adresa nr.1694/26.04.2002 (fila 35, vol. 2, dosar fond) a solicitat în concret executarea obligațiilor născute în sarcina BCR ca urmare a Deciziei nr.51/2002, respectiv,
- notarea în cartea de muncă a perioadei cuprinse între 14.03.1997 și 08.04.2002,
- plata de drepturi salariale restante cuvenite pentru relațiile de muncă; și
- demararea de către BCR a procedurilor de încetare a raporturilor de muncă și eliberare a cărții de munca reclamantului, astfel încât să poată beneficia de noi oportunități pe piața forței de muncă.
La data de 13.09.2002, BCR a transmis notificarea nr.9177 (fila 41, voi. 2, dosar fond), semnată de dl. N. D., în calitate de Președinte BCR, prin care l-a informat că „Adunarea Generală a Acționarilor Băncii Comerciale Romane S.A. a analizat în data de 6 septembrie a.c. (2002) propunerile avansate de dumneavoastră pentru o soluționare amiabilă a litigiului ce face obiectul dosarului nr.3463/2002, pe rolul Tribunalului București, însă acționarii băncii au dispus să nu se dea curs propunerilor de conciliere astfel cum au fost formulate."
În acest context, având în vedere comandamentul expres și neechivoc al Deciziei nr.51/2002 a CSJ, singură interpretare rezonabilă a acestui răspuns din partea pârâtei este aceea că Adunarea Generală a Acționarilor BCR a decis să nu dea curs propunerii de soluționare a raporturilor de muncă printr-un acord de încetare (corelativ cu achitarea sumelor de bani restante și completarea Ia zi a cărții de muncă) și și-a asumat prelungirea sine die a situației respective: reclamantul era salariat de jure, dar nu îi era îngăduit să-și exercite funcția de facto.
În aceste condiții, a considerat că Decizia Adunării Generale a Acționarilor BCR din data de 06.09.2002 (în măsura în care există o decizie semnată în sensul celor menționate în Notificarea din 13.09.2002) asumă continuarea raporturilor de muncă dintre părți, dar că nu a dorit reintegrarea efectivă a reclamantului în structura BCR.
În situația creată ca urmare a recepționării notificării din data de 13.09.2002, modul trunchiat în care i-a fost comunicată la acea dată pretinsa decizie a Acționarilor BCR, omisiunea conducerii executive a BCR de la acea dată de a dispune publicarea în Monitorul Oficial al României și la Oficiul Registrului Comerțului a Deciziei A. din 06.09.2002 (cu privire la reclamant), neavând opozabilitate față de o hotărâre A. nepublicată - a continuat să acționeze BCR în instanța pentru a reglementa raporturile de muncă în sensul Deciziei nr. 51/2002 a CSJ, pentru a putea astfel să îi fie completată cartea de muncă și eliberată legal, pentru a putea să se orienteze către un alt angajator ori, corelativ, pentru a obține în instanța obligarea pârâtei la reintegrarea în muncă.
Nu putea să se încadreze efectiv la un alt angajator pe poziția de conducător de bancă, fără o carte de munca incluzând mențiunile legale la zi și închiderea și eliberarea ei potrivit normelor incidente.
Urmează să se ia act de faptul că BCR abia în septembrie 2011, pentru prima dată începând cu 14.07.1997, l-a invitat să își ridice cartea de muncă în plin proces de revizuire a Deciziei nr.1766/2011, înainte de pronunțarea unei hotărâri în revizuirea solicitată chiar de BCR.
Interpretarea contrară celor de mai sus (anticipând un astfel de răspuns din partea BCR), ar fi că la momentul 06.09.2002, reprezentanții în A. BCR ai Statului Român (la momentul 06.09.2002 BCR era deținuta în proporție de aprox. 60% de statul roman) au mandatat prin vot administratorul să-l reîncadreze, acționând așadar în unica modalitate legală, și anume punând în executare Hotărârea nr.51/2002 a Curții Supreme de Justiție.
Faptul că la acest moment reclamantul se află în continuare în stare de a nu fi fost reîncadrat de facto de către pârâta, reprezintă consecința faptului că Administratorii BCR nu au publicat la Registrul Comerțului această Decizie A. din 06.09.2002, cu scopul de a nu opera în fapt reîncadrarea; în același timp, însă, reprezentanții în A. ai Statului și-au asigurat o bază documentara, care să le confere o exonerare de răspundere în cazul unei cercetări aprofundate.
În logica acestei interpretări a faptelor, având în vedere mențiunea din Notificarea BCR cu privire la existența decizia Adunării Generale a Acționarilor BCR din data de 06.09.2002, prin care s-ar fi hotărât asupra punerii în executare a efectelor Hotărârii nr.51/2002 a CSJ, respectiv, asupra reintegrării în fapt a reclamantului, solicită să se dispună obligarea pârâtei la înfățișarea cu celeritate a Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor BCR din data de 06.09.2002.
Instanța de fond a stabilit în mod judicios faptul că după 2002 reclamantul nu a beneficiat de o soluționare a raporturilor de muncă nici prin reîncadrarea efectivă în structura BCR și nici printr-o încetare a contractului de muncă într-unul din modurile recunoscute de lege.
Tocmai de aceea, admiterea recursului sub acest aspect (dispunerea reîncadrării efective) nu ar echivala cu o repudiere a sentinței atacate, ci ar reprezenta un act de consecvență a logicii juridice.
II. Netemeinicia soluției instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului
Din analiza cel puțin sumară a aspectelor învederate la punctul A de mai jos, se releva netemeinicia soluției data de instanța de fond cu privire la modul de cuantificare a daunelor morale.
Astfel, aflându-ne în prezența unei prestații profesionale excepționale, care a permis înflorirea unei vieți sociale de excepție, instanța de recurs urmează să observe faptul că, în realitate, conduita culpabilă a BCR pe parcursul a 12 ani nu a avut ca efect doar lipsirea reclamantului de surse de venit salarial, ci a marcat în mod tragic potențialul profesional, social, personal al acestuia.
A. Situația de fapt privind cariera profesională și viața socială a reclamantului
În august 1979 s-a angajat la BRCE în funcția de economist, iar în anul 1984 a promovat în funcția de șef serviciu în cadrul Direcției credite și Disponibilități valutare, direcție de elită în organigramă BRCE, funcție pe care am deținut-o până în anul 1991 (anexă: 1), când a promovat în funcția de director general, vicepreședinte și, în februarie 1994, a fost ales de către A. în funcția de președinte al Consiliului de Administrație al BRCE- Bancorex SA (anexele:7, 8 și 9), funcție deținuta până în 14 martie 1997, când a fost destituit ilegal.
Ascensiunea constantă în timp de 18 ani de activitate bancară, din august 1979 - martie 1997, s-a datorat aprecierii profesionale, morale și sociale deosebite de care s-a bucurat din partea Conducerii băncii (anexele: 1- 9, 11, 12, 13, 20- 36, 39-44, 51- 53), a celor mai prestigioase instituții de audit și de rating din lume (anexele 14- 19) precum și din partea comunității financiar - bancar, de afaceri, diplomatice, legale și social din țară și, mai ales, din lume (anexele 10, 37, 38,45- 50, 54- 180).
Calificarea și calitatea profesională, morala și legală cu care s-a prezentat în fata băncilor corespondente și a instituțiilor financiare din lume a făcut să se bucure de considerabilă bonitate, credibilitate și prestigiu în rândul acestora și dincolo de acestea, fapt ce poate fi constatat și din plăcerea cu care a fost invitat de către instituții prestigioase, precum și felicitările adresate cu ocazii anuale de către personalități din domeniul bancar-financiar și de afaceri din lume.
B. Română de Comerț Exterior s-a reorganizat în societate comercială pe acțiuni în urma apariției Legii nr. 31/1990. După anul 1990 a promovat în funcția de Director general și Vice-președinte (anexa 8), iar în februarie 1994, A. l-a ales Administrator, Președinte al Consiliului de Administrație și Director general al băncii (anexă: 9, doua file), conform legii.
Bilanțurile financiar-contabile pe anii 1994,1995 și 1996 (anexele 11,12 și 13) aprobate de organele în drept (BNR și de Ministerul de Finanțe) demonstrează fără putința de tăgada că Bancorex devenise nu numai cea mai bună și cea mai mare bancă, dar și cea mai performantă entitate care funcționa în România, cu capital romanesc sau străin.
Este important de precizat că evaluarea la nivelul BBB+ dobândită în perioada respectivă reflecta performante operaționale de excepție (anexă: 17). Calificativele de risc practicate de marile Agenții de rating joacă un rol hotărâtor în stabilirea condițiilor de acces pe piața financiară internațional. Clasele de risc cuprinse între AAA și BBB au caracter investițional, în timp ce celelalte clase au caracter speculative (anexă: 17 și 18)
Având în vedere specificul băncii, majoritatea creditelor (aprox.70%) au fost acordate în valută. Sursele din care au fost acordate creditele în valută au fost atât surse proprii (din trezoreria Bancorex), cât și surse atrase din străinătate. Datorită credibilității de care se bucura în cadrul comunității financiar - bancare internaționale, Bancorex a rămas principala banca românească prin care au fost atrase surse financiare externe necesare dezvoltării economiei naționale. Astfel, în perioada 1991- 1996, prin Bancorex au fost disponibile pentru economia românească linii de credit în valoare de peste 8 miliarde USD, iar peste 7 miliarde USD au fost facilitați de creditare comercială sau financiară obținute de la banei comerciale din străinătate (pagină: 9 din Raport), deoarece banca a identificat și a negociat angajamente de finanțare cu peste 2000 de banei corespondente din 154 de țări.
Aceste surse au fost utilizate în mod preponderant pentru finanțarea importurilor de energie și materii prime esențiale pentru a se asigura creșterea economică a României. În perioada 1994- 1996, totalul încasărilor valutare ale României efectuate prin Bancorex a fost de cea. 12,5 miliarde USD, iar plățile pentru importuri s-au ridicat la peste 11,7 miliarde USD. În cadrul acestor importuri, importurile pentru energie (țiței, păcura, gaze naturale) derulate prin finanțări externe obținute de Bancorex au depășit 2,6 miliarde USD în perioada 1994- 1996 (pagina: 10 din Raport).
Aceste cifre constituie o dovadă elocventă a rolului jucat de banca în finanțarea activităților de comerț exterior și în asigurarea importurilor vitale ale țării. Nici o altă bancă românească nu a avut, în această perioadă, resursele interne și credibilitatea necesară pentru finanțarea și derularea unui asemenea volum de tranzacții (pagină: 11 din Raport).
Bancorex a fost prima bancă românească care a promovat, ca modalitate de finanțare, operațiile în lei cu efecte comerciale (bilete la ordin, cambii): creditul cambial, scontarea, forfetarea și avalizarea (pagină: 14 din Raport).
Finanțarea economiei naționale de care Bancorex s-a realizat nu numai prin creditarea agenților economici, ci și prin contribuția la acoperirea deficitului bugetar. În perioada 1994-1996, banca a investit în certificate de trezorerie ale Ministerului Finanțelor peste 1300 mld lei. De asemeni, Bancorex a achiziționat în 1996 obligațiuni în valută ale Ministerului Finanțelor în valoare de 35 milioane USD (pagină:21 din Raport).
În perioada 1994-1996, s-a redefinit politica Bancorex față de băncile mixte din străinătate (Banque Franco-Roumaine, Anglo- Romanian Bank, Frankfurt Bucharest Bank, B. Italo-Romena, MISR- Romanian Bank), în sensul încadrării treptate a acestora în Grupul Bancorex și al aprecierii rezultatelor financiare pe o bază consolidată. A fost încurajată și sprijinită dezvoltarea de sucursale în România ale acestor banei, concomitent cu orientarea de afaceri spre sediile din străinătate ale băncilor mixte (pagină:26 din Raport).
S-a majorat participarea Bancorex la capitalul social al Banch Frankfurt Bukarest de la 52% la 87% în 1994 prin preluarea celei mai mari părți a participației băncilor germane, iar în anul 1995 s-a negociat cu B. Franco-Română preluarea participației acesteia (8%) la aceeași bancă. Până în prezent nu a fost preluată participația Banque Franco- Roumaine la capitalul social al Frankfurt Bucharest Bank întrucât nu s-a obținut aprobarea BNR (pagină:26 din Raport).
Ca urmare a tratativelor cu B. Angliei, aceasta și-a dat acceptul în martie 1997 pentru preluarea de către Bancorex a participației băncilor engleze la Anglo-Romanian Bank (pagina 26 din Raport).
De la începutul anului 1994 până la sfârșitul anului 1996 capitalul social a crescut de la 61,7 miliarde lei m 1993, la 83,1 miliarde lei în 1994, la 93,2 miliarde lei în 1995-1996. Fondurile totale ale acționarilor a crescut de 4,5 ori în termini nominali, de la 259,7 miliarde lei m 1994, la 413,1 miliarde lei în 1994, la 734,7 miliarde lei m 1995 și la 1161,1 miliarde lei în 1996 (anexă: 28).
Decizia Conducerii băncii de a consolida în valută fondurile proprietarilor a făcut ca Bancorex să-și păstreze poziția de cea mai capitalizata banca din România (pagină: 32 din Raport).
C. de lichiditate cauzată de politica monetară antiinflaționista a BNR a determinat băncile comerciale să caute surse de finanțare mai ieftine decât cele oferite de B. Naționala. Pentru a atrage fonduri, în concurență cu celelalte bănci, Bancorex a lansat pe piața în luna mai 1994 un nou produs bancar - certificatul de depozit cu opțiune de convertire în acțiuni. Pentru a obține rapid un volum cât mai mare de fonduri, valoarea unui certificate de depozit a fost stabilită la 250 milioane de lei, oferta fiind adresată unui număr de maximum 99 persoane juridice. Volumul total al ofertei a fost de 24,75 miliarde lei, iar nivelul dobânzii anuale a fost stabilit la 110%, cu mult sub dobânzile practicate de BNR în perioada respective (în jur de 55%) (pagină: 33 din Raport).
Întrucât criza de lichiditate a băncilor comerciale a continuat și în anul 1995, Bancorex a lansat o nouă emisiune de certificate de depozit, cu durata de 6 luni, cu opțiunea de convertire m acțiuni la aceeași dată ca și în cazul primei emisiuni (19 mai 1995). Valoarea nominal a unui certificate de depozit a fost de 1 miliard de lei, volumul total al ofertei fiind de 50 miliarde lei, iar dobânda anuală de 55% (pagină: 33 din Raport).
Decizia pe care reclamantul a luat-o și a dus-o la bun sfârșit, de a majora capital social prin emisiuni de certificate de depozit cu opțiune de convertire în acțiuni, poate fi considerată prin eficientă și ingeniozitatea ei, o veritabilă soluție salvatoare.
Acțiunea de majorare a capitalului băncii a fost determinată și de necesitatea menținerii băncii în clasamentele internaționale, al căror criteriu de ierarhizare este mărimea capitalului; menținerea în aceste clasamente oferă accesul la linii externe de finanțare. Fără majorarea de capital exista pericolul dispariției celei mai mari bănci romanești din topul băncilor din Europa Centrală și de Est, fapt ce ar fi făcut imposibilă în viitor deschiderea de acreditive pentru importul de energie și menținerea nivelului de finanțare externă.
Consolidarea bazei de capital a permis menținerea coeficientului de solvabilitate al băncii în limitele acceptate pe plan internațional, în condițiile îndeplinirii active a rolului băncii de finanțator principal al economiei naționale. În cadrul băncilor comerciale romanești mari, Bancorex era, până la acel moment, singura care prezentase comunității financiar - bancare internațional coeficientul de solvabilitate certificate de firma de audit independent Coopers & Lybrand, m conformitate cu standardele internațional. Astfel, la finele anului 1995, coeficientul de solvabilitate era de 8,14%, peste limita de 8% recomandată de Comitetul de la Basel. La 30 noiembrie 1996, firma Coopers & Lybrand a calculate un coefficient de solvabilitate pentru Grupul Bancorex (incluzând băncile mixte din străinătate la care Bancorex deține controlul) de 10,57%, ceea ce reflectă un grad de expunere adecvat chiar și în condițiile unei țări în curs de tranziție (pagină: 35 din Raport).
Soliditatea financiară a Bancorex a fost confirmată și de rating-urile acordate de firmele specializate în domeniu, cum ar fi: BREE, Thompson BankWatch și Moody"s Interbank Credit Ltd. Astfel, Thompson BankWatch, care este cea mai mare firma de rating bancar din lume acoperind peste 1.000 de bănci, a monitorizat permanent activitatea Bancorex și a întocmit rapoarte pentru 1600 de client instituționali. Rating-ul acordat pentru datoria în moneda naționala pe termen scurt a Bancorex a fost menținut la nivelul cel mai înalt posibil LC-1, în timp ce rating-ul pentru datoria pe termen lung a fost stabilit la nivelul maxim admis de plafonul de risc-tara BB minus. În 1996 se purtau discuții cu firma de rating IBCA din Marea Britanie, care este dispusă să includă Bancorex printre primele bănci românești cărora le va stabili rating-ul.
Prestigiul internațional de care se bucura Bancorex este, de asemenea, dovedit de desemnarea băncii ca "cea mai bună banca din România" în anul 1995 de către revista "Central European" aparținând cunoscutului grup de publicații "Euromoney" din Londra (pagină: 36 din Raport). Același premiu a fost acordat băncii și în anul 1996, iar în anul 1997 Euromoney Magazine a acordat Bancorex "Premiul de excelenta", considerând-o ca fiind cea mai mare și cea mai bună banca din România (anexă: 29, doua file).
Statura morală pe care i-o conferă bună credința, profesionalismul și situația excepționala a băncii apreciată de analiști și factori obiectivi (rating BBB+, premiul de Excelenta al Euromoney, accesul nestingherit și negarantat guvernamental pe piețele financiare internaționale, contribuția importantă la stabilitatea economică și creșterea PIB-ului României în perioada 1994- 1996) îl face imun psihic la atacurile imunde, josnice moral și dovedind o îngustime de spirit degradanta în interpretarea interesului național. Cunoașterea rapoartelor de evaluare ale agențiilor de rating internațional permite o apreciere corectă a bonității băncii pe plan intern și extern. Este cunoscut ca Bancorex a fost acceptată pe piețele internaționale ale hârtiilor de valoare, astfel încât sub simpla semnătura (fără alte garanții) se atrăgeau finanțări de zeci de milioane de dolari în câteva zile, chiar și în februarie-martie 1997, după luni de campanie mediatică anti-Bancorex. În fapt, chintesența bonității și valorii unei bănci este acceptul pieței internaționale și obținerea de facilitate de operare și credite fără nici un fel de alte garanții în afara numelui și aproape fără formalități. În 1993 Bancorex nu putea deschide acreditive de valori mari fără depozite colaterale. În 1997, simpla semnătura era suficientă pentru finanțări și operațiuni cumulând sute de milioane și chiar miliarde de dolari. Concentrarea eforturilor Bancorex pentru finanțarea importurilor vitale (în special energie), a importurilor de utilaje și tehnologii și a exporturilor este în acest sens edificatoare. (anexă:35, cinci file).
Ori, în acest context, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, pârâta urmând a fi obligată la repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta culpabilă a BCR.
Pârâta, în nume propriu, a creat reclamantului prejudicii de natură profesională, socială, familială și de sănătate.
1) Atingerea adusă vieții profesionale prin conduita imputabilă BCR.
BCR se face culpabila de conduită prejudicioasă, identificată în mod corect și riguros de către Curtea de Apel București prin Decizia nr.1766/2011, în sensul că, urmare a Hotărârii nr.51/2002 a Curții Supreme de Justiție, BCR nu face diligentele în sensul punerii în executare a acesteia, cu efectul reintegrării reclamantului, și nici nu demarează procedurile legale în sensul încetării relațiilor de munca în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Acestea două erau singurele proceduri legale ce puteau fi urmate de către pârâta, astfel încât să poată considera reglementate relațiile de munca dintre reclamant și BCR, în calitate de continuatoare a personalității juridice a BRCE, în urma fuziunii prin absorbție.
Or, BCR nu acționează în niciuna dintre aceste unice modalități legale, ci susține (de-a lungul mai multor conduceri executive, de-a lungul mai multor conducători de departamente juridice, de-a lungul a 17 ani de procese) că, în România, potrivit legislației existente la momentul realizării faptelor, relațiile contractuale de munca ar fi putut înceta exclusiv în fapt, abrupt, fără redactarea niciunui document legal.
Mai mult, astfel cum în mod corect reține instanța de fond „în speța, existenșa prejudiciului moral nu a încetat odată cu recunoașterea și cuantificarea lui [nn. Cu referire la Decizia nr.1766/2011], un asemenea prejudiciu fiind resimțit în continuare de către reclamant, căruia i s-a refuzat chiar și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, recunoașterea calității de salariat și implicit a existenței raporturilor de muncă, pârâta limitându-se la a pune în executare dispozițiile sentinței referitoare la drepturile bănești, negând în continuare dreptul reclamantului la muncă " (fila 213 dosar fond, pagina 18 a Sentinței recurate).
Prejudiciile de natura profesională, suportate de reclamant ca urmare strict a conduitei BCR, sunt tragice, finale și de necuantificat; constituie reducerea, în mod brutal, a directorului general al celei mai puternice bănci române la incertitudinea profundă cu privire la propria sa situație în câmpul muncii, la imposibilitatea precizării faptului elementar de a fi sau de a nu fi salariat.
Și aceasta, însoțită de imposibilitatea absolută de a avea acces la orice mijloc pus la dispoziție de legiuitor în vederea redresării personalului disponibilizat, ori de a avea acces la orice modalitate de contestare a vreunei decizii luate cu privire la locul de muncă al reclamantului.
Trebuie avute în vedere și următoarele elemente de fapt, care pot aduce lumina și claritate în ceea ce privește motivațiile interne ale BCR și intenția ilicită cu care a fost tratat reclamantul în relația profesională, de muncă, avută cu BCR.
Astfel, raportat la fapta de a nu reglementa raporturile de munca din anul 2002 (ca urmare a solicitării amiabile formulate de reclamant, depusă la dosarul cauzei), la nivelul conducerii executive din cadrul BCR, luându-se act de acțiunile deschise în instanța de către reclamant, a fost inițiat un demers de transfer al activelor preluate de la Bancorex, cu scopul pecuniar și imediat al respectivelor persoane din conducere de a încasa prime și remunerații, în diferitele calități executive, ocupate la momentul fuziunii și apoi al privatizării din anul 2005 (administrator special Bancorex, președinte BCR etc.).
Or, aceste beneficii ar fi fost imposibil de realizat de către conducerea BCR din perioada 1999-2002 sau cea de la momentul privatizării, dacă raporturile de munca ale BCR cu reclamantul ar fi fost reglementate.
În scopul de a reuși transferul acestor active către terți, precum și pentru a obține beneficiile financiare menționate că urmare a privatizării BCR, deși există o acțiune în derulare în instanța, a existat o posibilă inducere în eroare a instanțelor de judecate din partea conducerii BCR. Aceasta s-a materializat inclusiv prin omisiunea de a comunica documentele solicitate, cu scopul vădit de a temporiza și împiedica soluționarea litigiului și cu intenția de a împiedica încadrarea reclamantului în funcție. Conducerea BCR a inițiat procesul de privatizare cât încă litigiul inițiat de reclamant nu era soluționat, cât funcția de conducere a băncii nu era ocupată de reclamant printr-o decizie a instanței.
Prejudiciul moral cauzat de BCR reclamantului consta inclusiv în faptul că a fost privat de continuarea firească a dezvoltării și realizării activității profesionale, începută în 1979, curmata brusc, tragic și nelegal în 1997.
Mai mult, deși timp de 5 ani a luptat să dovedească în instanțele de judecată dreptul de a munci pe funcția de director general al BCR, drept atestat de către cel mai înalt for judiciar, respectiv Completul de 9 judecători al înaltei Curți de Casație și Justiție la acel moment (decizie depusă la dosar), BCR a continuat abuzurile începute în 1997, privându-l timp de 12 ani de posibilitatea de a-și continua cariera și de a beneficia de satisfacțiile profesionale, care ar fi putut decurge din exercitarea profesiei în cadrul funcției de director general.
BCR nu a întreprins niciun demers prin care să limiteze efectele nefaste ale demiterii ilegale Mai mult, confruntată cu obligația legală de executare a hotărârilor judecătorești care îi erau opozabile, BCR nu le-a executat niciodată voluntar, situație unică în relația dintre BCR și proprii angajați
Nu numai ca BCR nu a limitat efectele demiterii ilegale, dar chiar a urmărit privarea reclamantului de venituri timp de 14 ani (1997-2011), perioada în care am fost pus în imposibilitatea de a își desfășura activitatea profesională pe un post similar, într-o altă instituție bancară.
2). Atingerea adusă vieții sociale și de familie a reclamantului prin conduita imputabilă BCR.
Reclamantul a activat în calitate de director general în cadrul instituției bancare preluate de BCR în cadrul fuziunii prin absorbție, până la momentul săvârșirii de către BCR a faptei culpabile, care a condus și a generat inclusiv prezenta cauza, respectiv nerealizarea față de reclamant, timp de 12 ani, a niciunei proceduri legale de reîncadrare în munca ori de încetare a raporturilor de muncă, astfel încât să își poată clarifica și continua viața profesională.
Așadar, în lipsa posibilității de a-și clarifica situația fata de pârâta, reclamantul a avut de suportat și angoasa nesiguranței zilei de mâine, în absența unui loc de munca stabil, a unui statut clarificat de salariat, ori, după caz, de disponibilizat, generându-se astfel o afectare profundă a statutul său social și a vieții de familie.
Imposibilitatea în care se afla, de a putea preciza, chiar și fata de familie ori prietenii apropiați, care anume era statutul său în relație cu BCR, a condus la o continua depreciere a relațiilor și, respectiv, la o depreciere a propriei sale stime fata de persoana mea. Îi părea ireal să nu poată preciza că este sau nu în continuare director general al unei instituții bancare, fiind lipsit deopotrivă de accesul la post, în vederea prestării activității și, respectiv, de documentația de disponibilizare, care i-ar fi permis să obțină o posibilă angajare în cadrul altor instituții.
În această situație absurdă și imposibilă și-a petrecut 17 ani din viață.
Trebuie avute în vedere și aspectele corect indicate de Curtea de Apel București în motivarea Deciziei nr.1766/2011: „În prezenta cauza, din 1999, reclamantul nu a reușit să rezolve o dilemă care este de natură să îi afecteze în primul rând conștiința propriei valori profesionale: reclamantul nu a avut certitudinea în tot acest răstimp că se poate considera salariat într-un domeniu în care activase timp de 19 ani și în cadrul căruia își crease o reputație puternic afectată de deciziile pe care Bancorex-ul le-a luat în privința sa. Nici ulterior, pârâta nu a înțeles să ajungă la o înțelegere amiabilă cu reclamantul, împrejurare care, cu siguranța, ar fi diminuat sentimentul de profundă insatisfacție resimțit de reclamant în toți acești ani. " Astfel, s-au „creat premisele unui prejudiciu moral, fiind mai mult decât probabil că reclamantul să resimtă, fata de prieteni și fata de familie o stare de jenă, chiar de rușine, cu privire la o situație legată de viața sa profesională, pe care nu a reușit să o elucideze".
Este rizibil a imagina că un director general de banca nu poate preciza, fata de prieteni, cunoscuți și potențiali angajatori dacă este sau nu în continuare salariat.
Mai mult, este absurd să nu i se permită, timp de 12 ani, să obțină documentația care îi putea permite să-și asume noi angajamente profesionale
Și aceasta conduită disprețuitoare a BCR s-a menținut în pofida faptului că a obținut hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a dispus reglementarea raporturilor de munca dintre BCR și reclamant, negându-i în fapt dreptul constituțional la muncă.
Mai mult, a solicitat BCR soluționarea în mod amiabil a situației raporturilor sale de muncă. Totuși, pârâta nu a dat curs propunerilor sale, fără a se putea motiva vreunul dintre refuzurile lor pe pretinse pretenții excesive solicitate de reclamant.
3) Atingerea adusă sănătății prin conduita imputabilă BCR.
Atingerile grave aduse vieții profesionale, sociale și familiale, atingeri generate de refuzul BCR, continuu și nemotivat, de a-i soluționa legal relația de muncă, au condus și la o deteriorare accentuată a stării sale de sănătate.
Situația extrem de dificilă (probabil fără precedent în România) în care a fost pus și obligat să trăiască, a condus la declanșarea și acutizarea diabetului, care, fiind o boală degenerativă, a condus la noi și noi probleme grave de sănătate.
Urmează a se aprecia nivelul și intensitatea stresului sub care a trăit toată această perioadă, raportat la relația cu BCR, inclusiv în considerarea refuzurilor constante de conciliere (ceea ce ar fi condus la o oarecare limitare a suferințelor sale), în considerarea refuzului de a pune în executare hotărârile judecătorești irevocabile obținute de reclamant și depuse la dosarul cauzei, în considerarea opoziției pe care o aduc la fiecare termen din fiecare dosar aflat pe rolul instanțelor de judecată, unde reiau cu fidelitate aceleași și aceleași apărări și excepții, deși le-au fost tranșate în nenumărate rânduri și cu mare claritate de instanțele romane, nenumăratele contestații la executare pe care le susțin în materializarea unui abuz de drept etc.
Mai mult, dată fiind și Decizia nr. 1766/2011, și, respectiv, obligațiile ce incumba BCR ca urmare a acestei decizii, conduita procesuală a BCR a frizat sfidarea, aceasta susținând, la termene succesive, aceleași excepții și apărări, refuzând să prezinte aceleași documente și nerăspunzând în mod succesiv la solicitările instanței, decât, poate, într-un mod profund superficial
Stresul produs ca urmare a conduitei culpabile a BCR ce a condus la generarea inclusiv a acestui litigiu, respectiv a conduitei BCR în faza de executare a Deciziei nr.1766/2011, a condus la o acutizare a stării de sănătate a reclamantului, aspect pe care înțelege să îl probeze cu documente relevante.
Aceste aspecte conduc la concluzia că prejudiciile suportate de reclamant ca urmare a faptelor culpabile ale BCR nu pot fi limitate în timp la momentul 2002 sau la un moment anume ulterior, acestea producându-se în mod continuu, până la momentul reintegrării în fapt a reclamantului
Deopotrivă, trebuie a se lua act de faptul că BCR a menținut o poziție procesuală identică celor etalate în procesele anterioare. Aceasta reia aceleași apărări soluționate deja de instanțe prin respingerea lor motivata (ex., lipsa calității procesuale pasive a BCR, pretinsa autoritate de lucru judecat a Deciziilor civile nr.1506/06.04.2004 sinr.1132/R/08.04.2005), susține aceleași aspecte ce contravin unei logici juridice primare (lipsa relațiilor de munca intre reclamant și BCR, imposibilitatea reîncadrării pe motiv că nu mai exista postul, însoțita de afirmația că postul este ocupat (sic!), neplata salariilor pe motiv că nu s-a prestat munca etc.) și refuza în continuare să furnizeze minime informații, care să conducă la soluționarea cauzei (nu produc documente privind veniturile, nu indica funcția corespondenta celei ocupate de reclamant în cadrul BCR, anterior fuziunii prin absorbție, deși erau obligați de Curtea de Apel să o identifice și să o noteze în cartea de munca încă din anul 2011).
Or, ca urmare acestei conduite procesuale și acestei atitudini superficiale a BCR, reclamantul se află în cel de-al 12-lea an de proces în scopul clarificării situației locului său de muncă. Cel puțin din această perspectivă, instanța de judecată trebuie să sancționeze conduita culpabilă a pârâtei
Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că prejudiciile cauzate de conduita BCR reclamantului au continuat și continuă să se producă, până la momentul reîncadrării sale de facto pe funcția pe care o deține de iure
Critica adusă prin prezentul recurs vizează exclusiv cuantificarea daunelor morale acordate, din această perspectivă urmând a fi avut în vedere întregul parcurs profesional al reclamantului (descris succint la punctul A de mai sus, susținut conform documentelor anexate) Deopotrivă, trebuie să se țină seama și de faptul că, sub semnul principiului reparării integrale a pagubei, care necesarmente include și daunele morale, a fost cristalizata o doctrină și o practică ce au înlăturat aparenta imposibilitate a stabilirii unui echivalent patrimonial pentru un prejudiciu nepatrimonial, prin identificarea elementelor ce definesc gravitatea prejudiciului. Printre acestea se număra și raportarea orientativă la prejudiciul material constatat.
Pe cale de consecința, în temeiul art.312, raportat la art.304/1 Cod procedura civilă, se impune admiterea prezentului recurs și, pe cale de consecința, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul: (a) admiterii capătului de cerere privind reintegrarea reclamantului în munca pe funcția echivalentă în organigramă BCR cu cea de director general exercitată în cadrul Bancorex, obligând BCR la derularea tuturor procedurilor prevăzute de legislația incidența în vederea reintegrării mele în fapt; (b) majorării cuantumului daunelor morale datorate reclamantului, astfel cum a fost precizat la data de 02.09.2014, respectiv, obligând pârâta la plata unei sume cuprinse între 6 milioane euro și 12 milioane euro.
În motivarea recursului declarat de reclamant împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței se menționează următoarele aspecte:
Încheierea încalcă principiul disponibilității, instanța de fond pronunțându-se cu depășirea limitelor investirii
În cursul judecății în fond, toate solicitările reclamantului cu privire la drepturile salariale cuvenite au avut întotdeauna în vedere valorile nete.
Astfel:
Prin cererea de chemare în judecată, a solicitat că pârâta BCR să fie obligată „la plata drepturilor salariale nete de 20.000 euro/lunar" (fila 3 din dosarul cauzei, vol.1).
Acest petit avea la bază Decizia nr. 1766/2011 a Curții de Apel București, prin care i-au fost acordate, cu titlu definitiv și irevocabil, drepturi salariale în același cuantum, pentru perioada 07.04._07.
Prin cererea precizatoare formulată la termenul din data 10.06.2014, și-a precizat „nivelul salariului net lunar" la cuantumul de 70.000 euro lunar (fila 24 din dosarul cauzei, vol.2).
Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 02.09.2014, a făcut „precizări cu privire la indemnizația lunară de care ar fi beneficiat dacă ar fi exercitat funcția" (astfel cum reține instanța de fond prin încheierea din 02.09.2014, pagina 2, fila 204, verso, din dosarul cauzei, voi. 2), arătând că solicită „salariul de 70.000 EUR net lunar, echivalent lei la cursul BNR din data plătii efective (...) ".
Prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond la data de 05.09.2014, însăși pârâta BCR face referire la solicitarea drepturilor salariale în cuantum de 70.000 euro/lună (fila 118, vol.2 instanță).
Instanța de fond a încălcat, prin modul de soluționare a cererii de lămurire formulate de subsemnatul, principiul fundamental al procesului civil, respectiv regulă potrivit căreia părțile, prin manifestările lor de voința, stabilesc cadrul unic și neechivoc de judecare a cauzei. Or, în speța, instanța de fond își încalcă obligația de a se pronunța doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți.
În integralitatea lor, cererile formulate de reclamant solicita instanței să dispună obligarea BCR la plata drepturilor salariale nete, în condițiile în care, pornind de la această bază, pârâta-angajatoare poate calcula și vira potrivit legii contribuțiile și impozitele datorate de părțile contractului de muncă.
Dimpotrivă, pârâta nu a depus la dosarul cauzei niciun mijloc de probă din care să rezulte nivelul veniturilor salariale ale personalului BCR cu funcții echivalente, pentru perioada de timp dedusa judecații, în pofida solicitărilor repetate în acest sens. Mai mult, pârâta BCR nu a solicitat niciodată instanței de judecata să considere ca veniturile salariale nete solicitate de reclamant ar constitui în fapt venituri brute. Nicio asemenea solicitare ori discuție nu a avut loc.
În concret, având în vedere faptul că BCR a refuzat să comunice instanței cuantumul salariului încasat de persoană ce ocupă la acest moment poziția echivalentă celei de Director General, în virtutea dispozițiilor art.272 din Codul muncii, judecătorul fondului a admis capătul de cerere privind drepturile salariale astfel cum a fost formulat de reclamant.
În acest sens, instanța a reținut următoarele: „în ceea ce privește cuantumul drepturilor salariale de care ar fi trebui să beneficieze reclamantul, instanța a solicitat pârâtei să depună înscrisuri referitoare la cuantumul acestor drepturi achite unui salariat cu o funcție echivalentă cu cea a reclamantului, pârâta limitându-se la a susține, la fel cum procedat și la ultima judecată, că nu există în organigramă să o funcție echivalentă cu cea a reclamantului.
De menționat că nici măcar nu a încercat să o echivaleze cu o funcție inferioară și să comunice cuantumul drepturilor salariale aferente unei asemenea funcții, astfel încât să se poată aprecia asupra temeiniciei solicitărilor formulate de către reclamant. De asemenea, este de reținut că pârâta nu a contestat în nicio măsură echivalarea făcută de reclamant prin raportare la informațiile culese în spațiul virtual (internet), cu înscrisuri în contraprobă, ci s-a limitat la a susține că evaluarea este aberantă, ignorând dispozițiile art.272 CM." (pagina 17 a Sentinței).
În acest context, concluzia rezonabilă este că, sub aspectul drepturilor salariale acordate, instanța de fond s-a aflat în mod continuu și exclusiv limitată de obiectul cererii inițiale, astfel cum a fost formulat și precizat de reclamant.
Cu toate acestea, în mod ilogic, în contradicție evidentă cu cele menționate în considerentele sentinței, prin încheierea atacată instanța de fond arată că sumele în cauză ar trebui considerate brute.
Or, o atare soluție este nelegala și netemeinica, încălcând în mod flagrant principiul fundamental al disponibilității în procesul civil și, respectiv, drepturile reclamantului raportat la modul în care a înțeles să își formuleze și precizeze cererea, stabilind astfel în mod neechivoc obiectul cauzei.
Încheierea încalcă principiul contradictorialității, instanța de fond omițând să pună în discuția părților chestiunea privitoare la modul în care reclamantul a înțeles să își formuleze și, respectiv, să își precizeze capătul de cerere privind drepturile salariale.
Trebuie să se aibă în vedere jurisprudența constantă a instanțelor de judecată romane, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au constatat că acest principiu instituie inclusiv obligația punerii în discuția părților a tuturor chestiunilor de fapt sau de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori a judecătorului.
Față de acest principiu, instanța este obligată să își întemeieze hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților.
Ori, în cauză, instanța de fond, anticipând atât modul de soluționare a cauzei, cât și eventualele „impedimente" - astfel cum motivează în încheierea atacată - în calea acordării drepturilor salariale în cuantum net, astfel cum fuseseră solicitate, era obligată să pună în discuția părților chestiunile de drept identificate și, eventual, să solicite părților o precizare a capătului de cerere.
Neprocedând în acest mod, instanța a încălcat dreptul fundamental al reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfințit de articolul 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Concret, în speță, reclamantul a fost pus în postura
i) de a aprecia, din datele obiective disponibile, în lipsa oricărui aport al pârâtei, conform art.272 din Codul muncii, nivelul veniturilor la care este îndreptățit pe perioada dedusă judecății,
ii) de a parcurge întreaga judecare în fond a cauzei, având reprezentarea clară a modului cum a înțeles să își formuleze și probeze cererea, fără că instanța, în virtutea rolului activ ori în virtutea principiului contradictorialității, să îi pună în vedere „impedimentele" în calea acordării drepturilor salariale astfel cum au fost cerute, în cuantum net,
iii) de a formula nu mai puțin de două cereri precizatoare privind câtimea pretențiilor, prin care a solicitat instanței de judecată să acorde sumele nete, ce îi reveneau în calitate de angajat al pârâtei,
Pentru ca, în final, instanța de fond să califice în mod arbitrar, nelegal și neîntemeiat, cererea și să acorde altceva decât ce s-a cerut. În realitate, procedând în acest mod, dincolo de încălcarea drepturilor fundamentale arătate, instanța de fond l-a lipsit în mod nelegal de o parte semnificativă din drepturile salariale ce au făcut obiectul cauzei.
Instanța de fond invocă, în motivarea încheierii atacate, componența legală a salariului și, respectiv, obligația legală a angajatorului de a reține și viră contribuțiile legale. Or, reclamantul nu a contestat niciodată faptul că salariul este alcătuit dintr-o sumă de componente, la care se aplică impozitarea legală, ci a solicitat doar că instanța să oblige BCR să plătească valoarea rămasa după aplicarea tuturor acestor operațiuni, respectiv valoarea netă.
În mod corespunzător, solicitând valoarea netă a drepturilor salariale, reclamantul nu a contestat niciodată obligația ce revine angajatorului în virtutea art.40 (2) lit. f din Codul muncii, acesta fiind obligat să calculeze și să vireze contribuțiile prevăzute de lege. Or, aceste contribuții se pot calcula și plăti și plecând de la valoarea netă a salariului (printr-un calcul invers), astfel încât nu se poate susține argumentația conform căreia trimiterile la drepturile salariale ar trebui implicit înțelese drept sume brute, atâta timp cât reclamantul a solicitat în mod expres plata sumelor nete.
În aceste condiții, dată fiind lipsa oricărei probe depuse de către pârâta, în condițiile în care sarcina probei îi aparținea, cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamant, nu exista niciun impediment în calcularea nivelului contribuțiilor și impozitelor datorate la valoarea netă a salariilor, cererea astfel formulata neaflându-se în contradicție cu nicio prevedere legală.
Prin încheierea atacată, instanța de fond nu valorifica în mod real și consecvent probatoriul aflat la dosarul cauzei, dispunând asupra cauzei printr-o încălcare esențiala a legii
Instanța de fond nu își întemeiază această lămurire pe vreo probă de la dosarul cauzei. În concret, după cum a arătat mai sus, instanța a reținut că pârâta s-a limitat „la a susține, la fel cum a procedat și la ultima judecată, că nu există în organigramă să o funcție echivalentă cu cea a reclamantului. De menționat că nici măcar nu a încercat să o echivaleze cu o funcție inferioară și să comunice cuantumul drepturilor salariale aferente unei asemenea funcții, astfel încât să se poată aprecia asupra temeiniciei solicitărilor formulate de către reclamant. De asemenea, este de reținut că pârâta nu a contestat în nicio măsură echivalarea făcută de reclamant prin raportare la informațiile culese în spațiul virtual (internet), cu înscrisuri în contraprobă, ci s-a limitat la a susține că evaluarea este aberantă, ignorând dispozițiile art.272 CM." (pagina 17 a sentinței).
Astfel, singurele mijloace de probă aflate la dosarul cauzei cu privire la drepturile salariale solicitate au fost depuse - deși acesta nu avea nicio obligație în acest sens - de către reclamant. Pârâta nu a făcut în niciun mod dovada nivelului veniturilor, impozabile sau nu, ale personalului sau de conducere și nici nu a formulat vreo cerere prin care să solicite instanței de judecata să considere veniturile solicitate de reclamând drept brute, motivat de vreo pretinsă incapacitate de calcul a contribuțiile datorate.
Instanța a avut așadar, la dosarul cauzei datele publicate de ANAF (actuale la data de 14.10.2012 și preluate în presa naționala). Datele au fost extrase din evidenta fiscală, constituită pe baza datelor declarate. Așadar, instanța a dispus de date oficiale, astfel cum au fost acestea raportate de către băncile din România, inclusiv de către BCR. În măsura în care instanța s-ar fi considerat nelămurita cu privire la nivelul acestor venituri raportate, aceasta avea prerogativa de a solicita clarificări și documente, atât pârâtei, cât și Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Fără a efectua o analiză pertinenta a probatoriului, instanța enumera anumite texte de lege și concluzionează asupra lor printr-o gravă eroare logico-juridica: instanța pretinde în mod fals că reclamantul ar fi solicitat ca salariul net să fie baza de calcul pentru obligațiile financiare, aspect care ar contraveni prevederilor legale ce stipulează că salariul brut reprezintă baza de calcul. Premisa falsă inserata de eroarea logico-juridica a instanței a condus-o la concluzia pe care o etalează în modul de soluționare a cererii de lămurire, aceasta concluzionând ca sumele acordate reprezintă salarii brute.
Concret, instanța lămurește în drept cu privire la sumele nete/brute ca și baza de calcul a obligațiilor financiare și nu lămurește în fapt sumele nete (așa cum a fost investită) pe care reclamantul le va primi efectiv în virtutea drepturilor salariale nete.
Prin inserarea unor premise false de către instanța, instanța a ajuns la o concluzie greșita cu privire la faptul că sumele dispuse ar fi brute.
Nu exista imposibilitate de determinare a salariului brut raportat la suma de 70.000 Euro net lunar, pârâta putând să calculeze salariul brut raportat la salariul net de_ euro lunar, iar apoi după ce determina salariul brut poate să determine obligațiile fiscale, pe care este și obligată să le calculeze și să le execute. Calculul salariului brut pe baza salariului net se face prin utilizarea unui calcul matematic simplist și, respectiv, prin aplicarea nivelului obligațiilor legale, acestea fiind „instrumentele" uzitate de pârâta atunci când calculează situațiile tuturor salariaților săi.
Mai mult, în ceea ce privește dispozitivul Sentinței nr.8179/09.09.2014, în modalitatea în care a fost lămurit prin încheierea recurată, apreciem că acesta creează o reală imposibilitate de punere în executare, instanța arătând că „drepturile salariale dispuse a fi plătite reclamantului de către pârâta pentru perioada 27.02._14, în cuantum de 70.000 Euro lunar, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plații efective, reprezintă sume brute". Or, pârâta nu poate fi ținuta să facă plata către reclamant a contribuțiilor și impozitelor pe care este obligată să le rețină și să le vireze bugetului de stat. Astfel, încheierea recurată a fost pronunțata cu încălcarea esențiala a legii, respectiv a art.40 (2) lit.f Codul muncii, astfel cum însăși instanța reține: „pe de altă parte,... baza ce nu e reprezentată de salariul net."
Încheierea este nemotivată
În încheierea recurată nu exista niciun singur motiv, de fapt sau de drept, pentru care instanța s-a pronunțat în modul în care a făcut-o. Analizând cele cinci (5) paragrafe ce constituie motivarea încheierii recurate, se poate lesne observa faptul că patru dintre acestea reiau prevederi legale ori repeta aspecte factuale.
Singura frază ce ar conține o oarecare motivare a soluției date cererii de lămurire, reprezintă de fapt o eroare logico-juridica: instanța arata că „salariul evidențiat în contractul de muncă trebuie să fie determinat astfel încât să ofere date asupra bazei de calcul a acestor obligații financiare, baza ce nu e reprezentată de salariul net".
Prin urmare, instanța procedează la preschimbarea, fără nicio formalitate, dezbatere, calcul etc. la transformarea celor 70.000 Euro net în 70.000 Euro brut, prejudiciind semnificativ drepturile reclamantului, precum și calitatea actului de justiție.
Astfel, instanța nu motivează nici de ce sumă solicitată de reclamant drept salariu net („salariu în mână") și acordat de instanța de fond, astfel cum reiese din considerentele sentinței nr.8179/09.09.2014, a fost diminuat cu obligațiile fiscale pe care instanța le-a calculat la salariul net („salariu în mână") în contradicție flagrantă cu art.40 (2) lit. f Codul muncii, pe care însăși instanța îl invocă în considerentele încheierii.
De asemenea, singură modificare legală a cuantumului solicitat de reclamant nu poate fi întemeiată decât pe probele înfățișate de pârâta în temeiul art.272 Codul muncii sau pe probe obținute în timpul judecații în fond, care nu au fost indicate în considerentele încheierii recurate ca și temei al diminuării cuantumului solicitat, respectiv 70.000 Euro net lunar („salariu în mână").
Pe cale de consecința, este necesară modificarea în parte a încheierii atacate, în sensul de a se constata că sumele recunoscute cu titlu de drepturi salariale reprezintă sume nete.
În motivarea recursului pârâtei BCR s-au exprimat următoarele critici, în esență:
I. Netemeinicia și nelegalitatea sentinței primei instanțe în ceea privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a BCR cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile.
Prin sentința pronunțată, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a BCR în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale în cuantum de 70.000 euro lunar, cu dobânzile legale aferente.
Pentru a respinge această excepție, prima instanță a reținut că: i) prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă, iar părțile sunt salariatul și angajatorul; ii) prin Decizia civilă nr.1766/21.03/2011 Curtea de Apel București a reținut existența unor raporturi juridice de muncă între reclamant și pârâta BCR; iii) nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.1506/06.04.2006, în care s-a reținut calitatea procesuală a A., pentru că o altă instanță, tot printr-o decizie irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr.1766/21.03/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, „nu a reținut incidența acestei autorități", instanța „fiind ținută de puterea de lucru judecat a acestei din urmă decizii, neputând alege între autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, pentru că este ținută în mod obligatoriu de cea din urmă. iii) în concluzie, prima instanța a respins excepția reținând calitatea de angajator a BCR și, deci, calitatea procesuală pasivă a BCR.
Sentința atacată este nelegală pentru că prima instanță:
i) soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive, a prejudecat, practic, fondul;
ii) a ignorat cu desăvârșire dispozițiile legale speciale în această materie, respectiv faptul că nu este vorba despre un litigiu de muncă ordinar, ci, potrivit legii, acesta este un litigiu în legătură cu activitatea Bancorex, cu privire la care există prevederi legale exprese și clare în legislație în ce privește calitatea procesuală pasivă. Aceste prevederi legale nu sunt facultative pentru instanță și dau expresia obligației de garanție pe care statul român și-a asumat-o față de BCR, atunci când a preluat activitatea Bancorex, de a despăgubi BCR și, mai departe, acționarii acestuia ca urmare a procesului de privatizare, pentru daunele directe sau indirecte în legătură cu activitatea Bancorex. Prezența A. este, prin urmare, necesară în proces, în condițiile în care a reprezentat statul român în cadrul procesului de privatizare a BCR. Prin urmare, prima instanță trebuia să examineze calitatea procesuală pasivă în cadrul acestui litigiu, în raport cu prevederile legale speciale în materie și să decidă în consecință. Referirile primei instanțe la hotărârile judecătorești pronunțate anterior nu erau suficiente, fiind vorba de un litigiu distinct, iar BCR, în primă instanță a invocat în primul rând aceste dispoziții legale speciale și, în completare, a susținut, ca argumentație, spre exemplificare, puterea de lucru judecat cu referire la sentința civilă nr.1506/06.04.2006.
a) Dispozițiile legale relevante incidente cu privire la calitatea procesuală pasivă a Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
i) în legătură cu fuziunea prin absorbție a Bancorex:
- OG 39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a BCR - Bancorex și fuziunea prin absorbire a acestei bănci cu BCR, modificată prin OG nr._, modificată prin OG nr.61/2000;
- OUG nr.131/2000 pentru reglementarea situației patrimoniale a BCR în litigiile izvorâte din activitatea desfășurată de Bancorex până Ia data radierii acesteia din registrul comerțului, modificată prin OG 55/2003 pentru modificarea OUG nr.131/2000;
-. HG nr.909/2000 pentru emiterea garanțiilor prevăzute în OUG nr.131/2000, modificată prin HG nr.832/2004 și HG nr.1087/2006.
În esența, sunt de reținut următoarele prevederi legale esențiale:
-. OUG nr.131/2000 prevede obligația statului român de a garanta irevocabil și necondiționat, în favoarea BCR, sumele care fac obiectul litigiilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în care este pârât BCR, izvorâte din activitatea desfășurată de Bancorex. Nu este condiționată în timp sau limitată situația acestor litigii. De asemenea, potrivit alin.(3) al art.1, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr.55/2003, „Ministerul Finanțelor Publice va formula cereri de intervenție în litigiile prevăzute la alin.1, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în condițiile Codului de procedură civilă". Scrisorile de garanție se emit în limita unor plafoane aprobate și suplimentate prin hotărâre a Guvernului.
- HG nr.909/2000, cu modificările și completările ulterioare, stabilește condițiile în care se emit și se execută scrisorile de garantei bancară emise de MFP.
ii) în legătură cu privatizarea BCR:
- OUG nr.18/2004 pentru finalizarea unor pachete de acțiuni ale BCR către BERD, precum și către Asociația Salariaților BCR, modificată prin OUG nr.85/2004;
- OG nr.33/2006 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării BCR, aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2006, care stabilește cadrul legal necesar privatizării BCR prin dobândirea de către Erste Bank a pachetului de acțiuni reprezentând 61,8825% din capitalul social al BCR.
Din OUG nr.18/2004, modificată prin OUG nr.85/2004, interesează cu precădere prevederile art.14 alin.1 lit.b, prin care se instituie principiul potrivit căruia statul garantează toate răspunderile directe sau indirecte rezultate din sau în legătură cu litigiile izvorâte din activitatea Bancorex, pentru care banca este răspunzătoare. De asemenea, potrivit alin.4, Guvernul este autorizat ca, la propunerea băncii, să completeze lista litigiilor de natura celor reglementate de OUG nr.131/2000, în funcție de evoluția litigiilor prezente și/sau de apariția unor eventuale noi litigii în legătură cu activitatea desfășurată de Bancorex.
Totodată, prezintă relevanță art.15, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.85/2004, aprobată fără modificări prin Legea nr.13/2005, care prevede că:
a) Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se subrogă în drepturile și obligațiile Băncii Comerciale Române - S.A. și reprezintă statul, în calitate de garant, în toate procesele și cererile cu care sunt sau vor fi învestite instanțele judecătorești ori arbitrale în legătură cu angajamentele, răspunderile, daunele directe sau indirecte, precum și orice alte obligații ori pretenții, prezente sau viitoare, izvorâte din activitatea desfășurată de B. Română de Comerț Exterior - Bancorex - S.A. până la data radierii acesteia din registrul comerțului;
b) Valorificarea de către persoanele îndreptățite a pretențiilor prevăzute la alin.1 se realizează exclusiv împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului;
c) Sumele de plată stabilite în sarcina Băncii Comerciale Române - S.A. sau a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, după caz, se suportă din bugetul de venituri și cheltuieli al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, iar reconstituirea plăților efectuate se face prin executarea garanțiilor prevăzute la art.14 alin.1 lit.b;
d) Ministerul Finanțelor Publice, la solicitarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, va formula cereri de intervenție în procesele prevăzute la alin.1 în condițiile Codului de procedură civilă.
De asemenea, din cuprinsul OUG nr.33/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2006 interesează Capitolul IV „Reglementarea unor aspecte legate de Bancorex", respectiv art.15 și art.16 potrivit cărora:
„Art.15. - 1) în termen de 60 de zile de la solicitarea formulată de bancă, Guvernul va aproba, prin hotărâre, majorarea plafonului de garantare potrivit prevederilor art.17 din Ordonanța Guvernului nr.39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a Băncii Române de Comerț Exterior - Bancorex - SA. Și fuziunea prin absorbire a acestei bănci cu B. C. Română - S.A., aprobată cu modificări prin Legea nr.702/2001, cu modificările ulterioare, și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.131/2000 pentru reglementarea situației patrimoniale a Băncii Comerciale Române - S.A. în litigiile izvorâte din activitatea desfășurată de B. Română de Comerț Exterior - Bancorex - S.A. până la data radierii acesteia din registrul comerțului, aprobată cu modificări prin Legea nr.177/2001, cu modificările ulterioare.
3) După publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii prevăzute la alin.1, Ministerul Finanțelor Publice va emite scrisoarea de garanție în termen de 30 de zile de la înregistrarea solicitării băncii, însoțită de documentele justificative întocmite pe răspunderea acesteia„.
„Art.16. - 1) în baza garanției acordate de statul român conform Ordonanței Guvernului nr.39/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.702/2001, cu modificările ulterioare, și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.131/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.177/2001, cu modificările ulterioare, astfel cum este confirmată prin art.14 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.18/2004 pentru finalizarea vânzării unor pachete de acțiuni ale Băncii Comerciale Române - S.A. către B. Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Corporația Financiară Internațională, precum și către Asociația Salariaților Băncii Comerciale Române - SA., aprobată cu modificări prin Legea nr.227/2004, cu modificările ulterioare, se pot emite scrisori de garanție potrivit art.15 din prezența ordonanță, cu condiția ca:
a) aceste scrisori să fie emise cu privire la angajamentele extrabilanțiere rezultând din sau în legătură cu Bancorex - S.A. și toate obligațiile, inclusiv daunele directe ori indirecte rezultând din sau în legătură cu litigiile izvorând din activitatea Bancorex - S.A. înainte de data radierii Bancorex - S.A. de la registrul comerțului, pentru care banca este răspunzătoare, și să fie notificate Ministerului Finanțelor Publice înainte de data de 31 decembrie 2013; și
b) valoarea totală a acestor scrisori de garanție să nu depășească 50% din valoarea prețului total de cumpărare, astfel cum acesta este definit la art.1.1 din contractul de vânzare-cumpărare.
2) Orice angajamente extrabilanțiere rezultând din sau în legătură cu Bancorex - S.A. și toate obligațiile, inclusiv daunele directe ori indirecte rezultând din sau în legătură cu litigiile izvorând din activitatea Bancorex - SA., pentru care banca este răspunzătoare, dar care nu sunt notificate Ministerului Finanțelor Publice de către bancă conform prevederilor alin.1 înainte de data de 31 decembrie 2013, nu vor fi garantate de către stat în baza obligației sale de garanție".
Din examinarea cadrului legal existent rezultă că: statul garantează BCR, precum și acționarii acestuia pentru daunele directe sau indirecte în legătură cu activitatea Bancorex. Aceasta este o obligație legală asumată de statul român, ceea ce justifică pe deplin prezența AAAS (fosta A.) în aceste litigii, pentru că obligația de garanție a statului are două componente: a) apărarea în cadrul procesului; b) plata daunelor, dacă acțiunea se admite.
b) Litigiul în cauză este un litigiu în legătură cu activitatea Bancorex
Toate litigiile cu dl. T., până în prezent au fost considerate de stat ca fiind litigii în legătură cu activitatea Bancorex și au fost emise scrisori de garanție.
Prezentul litigiu nu este decât continuarea litigiilor istorice inițiate de dl. T. contra BCR și faptul că se încadrează în prevederile legale examinate este evident, întrucât:
- Dl. T. se prevalează în continuare de contractul de muncă încheiat cu Bancorex despre care susține că nu a încetat;
- Cauza care a determinat considerarea acestui contract ca fiind încă în vigoare o constituie anularea hotărârii A. a Bancorex nr.2 din 14.02.1997 a Bancorex, prin care dl. T. a fost demis din funcția de Președinte al Consiliului de Administrație și toate celelalte funcții este anulată, în temeiul Deciziei nr.51/2002 pronunțată de CSJ pe calea unui recurs în anulare. Prin urmare, fapta Bancorex de a adopta Hotărârea nr.2/1997, cu nerespectarea formelor procedurale de convocare constituie, în definitiv, cauza pentru care această hotărâre a fost anulată, astfel încât a dispărut acest temei de încetare a contractului său de muncă.
II) Netemeinicia și nelegalitatea sentinței primei instanțe în ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.1506/06.04.2004, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.1132/R/08.04.2005
Prin hotărârea pronunțată, prima instanță a respins și excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.1506/06.04.2004, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.1132/R/08.04.2005, excepție invocată de BCR în legătură cu capătul de cerere vizând reîncadrarea reclamantului în muncă în cadrul BCR, pe o funcție echivalentă celei de director general deținută în cadrul Bancorex.
Prin intermediul Sentinței nr.1506/06.04.2004, instanța de judecată a respins cererea reclamantului privind reintegrarea în funcția deținută, anterior în cadrul Bancorex ca angajat salariat în structura de personal din cadrul BCR. Această soluție se impune cu autoritate de lucru judecat și în prezenta cauză, fiind îndeplinite toate cele 3 condiții prevăzute de art.1201 din Codul civil de la 1864, conform căruia:
„Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate."
Condițiile care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru invocarea autorității de lucru judecat sunt identitatea de părți, obiect și cauză între cele două litigii. Aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, după cum urmează:
- părțile din cele două procese sunt aceleași. Cele două litigii au fost soluționate între T. L. R., în calitate de reclamant și de titular al dreptului pretins, de a fi reîncadrat în muncă în cadrul BCR, și BCR, în calitate de pârâtă.
Sentința civilă nr.1506/06.04.2004, care a soluționat litigiul pe fond (recursul neaducând nicio modificare situației de fapt, situației de drept și soluției reținute de prima instanță, din moment ce recursul declarat de către T. a fost respins în tot), a fost pronunțată în contradictoriu cu BCR, existând deci identitate de părți în acel litigiu și prezentul proces.
Soluția se menține chiar dacă la judecarea recursului declarat în pronunțarea Deciziei civile nr.1132/R/08.04.2005 a participat AAAS, prin subrogarea în drepturile și obligațiile BCR, acest aspect nefiind de natură să înlăture identitatea de părți. Aceasta deoarece identitatea Ia care se referă art.1201 C.civ. Este o identitate juridică.
- obiectul celor două cereri este același, respectiv, reîncadrarea reclamantului în muncă pe o funcție echivalentă cu cea de director general ocupată în cadrul Bancorex;
- cauza, adică temeiul juridic al cererii este același, respectiv contractul individual de muncă încheiat de reclamant cu Bancorex, și Decizia nr.51/2002 a CSJ.
În mod nepermis prima instanță a ignorat autoritatea de lucru judecat a acestei prime sentințe, pronunțând o hotărâre judecătorească cu încălcarea legii, o cauză, soluționată irevocabil de o instanță judecătorească neputând fi repusă în discuția altor instanțe judecătorești, odată ce se bucură de o prezumție absolută de legalitate și veridicitate.
Motivarea instanței în sensul că această sentință nu are autoritate de lucru judecat, deoarece se opune puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.1766/21.02.2011 este nelegală, deoarece:
i) chiar instanța recunoaște faptul că, prin această decizie din 2011, Curtea de apel București nu s-a pronunțat cu privire la reîncadrarea în muncă a dlui T.;
ii) prima instanță a ignorat faptul că această decizie din 2011 a soluționat cererea dlui T. având ca obiect despăgubiri pentru perioada cuprinsă între 07.04._07.
Prezentul litigiu are în vedere însă o perioadă ulterioară, respectiv 27.02._14, astfel încât, în măsura în care a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinței nr.1506 din 06.04.2004, prima instanță trebuia să înlăture și puterea de lucru judecat a deciziei din 2011 și să examineze dacă pentru perioada de referință cu privire la care reclamantul a solicitat despăgubiri există sau nu obligații ale BCR întemeiate pe contractul de muncă încheiat de dl. T. cu Bancorex.
Prima instanță a dat practic o interpretare greșită tuturor hotărârilor judecătorești în cauză, neobservând faptul că în discuție era, de fapt, problema dacă, pentru perioada de referință reclamantul mai poate sau nu să ocupe o funcție în BCR, în temeiul unui contract de muncă (respectiv a contractului de muncă încheiat cu Bancorex), în raport cu legislația în vigoare în materia societăților comerciale (Legea nr.31/1990) și, respectiv, a instituțiilor de credit (OUG nr.99/2006). Toate susținerile pârâtei referitoare Ia acest cadru legal au fost înlăturate de instanță fără nicio motivare. Practic, prima instanță a motivat hotărârea exclusiv din perspectiva Codului muncii, ignorând cu desăvârșire toate susținerile BCR privind imposibilitatea obiectivă și legală a reclamantului de a mai fi considerat salariat al BCR pe o funcție de conducător de bancă pentru perioada de referință. Prin urmare, motivarea instanței în sensul că BCR „nu a făcut dovada că în derularea raporturilor de muncă ar fi intervenit vreo modificare" după 06.04.2007 în ceea ce privește funcția exercitată este vădit nelegală. Nu era necesară vreo dovadă în acest sens, pentru că însăși legea prevedea că o asemenea funcție nu mai poate fi ocupată decât în baza unui contract de mandat (iar nu a unui contract de muncă) și numai cu autorizare prealabilă a BNR. Aceste susțineri ale pârâtei BCR, aflate la dosarul cauzei, au fost ignorate complet de prima instanță, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice.
III) Netemeinicia și nelegalitatea sentinței primei instanțe în ce privește soluția dată capătului de cerere privind obligarea BCR la plata de drepturi salariate către reclamant în cuantum de 70.000 euro lunar în perioada cuprinsă între 27.02._14, precum și cu privire la capătul de cerere privind recunoașterea calității de salariat a reclamantului în perioada 07.04._14
Prin sentința pronunțată, prima instanță a obligat BCR la plata unor drepturi salariale în cuantum de 70.000 euro lunar către reclamant, în perioada cuprinsă între 27.02._14, cu dobânzile legale aferente până la data plății. Soluția este netemeinică și nelegală.
a) Contrarietatea existentă în cuprinsul dispozitivului sentinței primei instanțe
Însuși dispozitivul sentinței primei instanțe se contrazice: deși respinge cererea de reîncadrare în muncă a reclamantului, într-o funcție din organigramă BCR, corespondentă celei ocupate de acesta în Bancorex, constatând, deci, că reclamantul nu îndeplinește condițiile legale pentru a ocupa o astfel de funcție, admite totuși capătul de cerere privind plata despăgubirilor salariale, recunoscându-i reclamantului calitatea de salariat BCR.
Or, în condițiile în care pe de-o parte instanța constată că reclamantul nu îndeplinește condițiile de reîncadrare, însă îi recunoaște calitatea de salariat și obligă la despăgubiri în acest sens, înseamnă că soluția dată capătului de cerere privind despăgubirile este lipsită de temei legal, din moment ce numai calitatea de salariat și existența unui raport valabil de muncă poate îndreptăți reclamantul la despăgubiri salariale, inclusiv pentru trecut. În contextul în care respinge cererea de reîncadrare, instanța admite că acest raport juridic și temei legal nu există, validând practic lipsa temeiului legal al soluției privitoare la despăgubiri.
Prin urmare, sentința primei instanțe este lipsită de temei legal.
b) Încălcarea flagrantă a legii în materia societăților comerciale - Legea nr.31/1990 și a instituțiilor de credit - OUG nr.99/2006. Încetarea prin efectul legii a contractului de muncă și a oricăror raporturi de muncă.
Pentru a reține existența contractului/raportului de muncă, prima instanța s-a bazat pe puterea de lucru judecat a deciziei din 2011 a Curții de Apel București și a reținut că aceasta este valabilă și pentru viitor, adică pentru perioada de referință avută în vedere de reclamant prin cererea de chemare în judecată, motivând că „pârâta nu s-a apărat în sensul incidenței vreunui caz de încetare a raporturilor de muncă", ci doar a susținut inexistența acestor raporturi de muncă. În realitate, prima instanță este aceea care a ignorat prevederile legale în materie, dovadă și faptul că, în considerentele sentinței nu se face nicio referire la susținerile BCR referitoare la faptul că, în lumina Legii nr.31/1990, cu modificările aduse din 2007 și ale OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit, funcția de conducător într-o bancă nu mai poate fi ocupată sau menținută în baza unui contract de muncă, ci presupune existența unui contract de mandat și a autorizării prealabile a BNR.
Or, dl. T. nu poate avea calitatea de salariat pe o funcție de conducere în BCR în perioada de referință, pentru că o asemenea calitate de salariat este interzisă de cadrul legislativ care reglementează imperativ, încă din anul 2007, atât funcționarea societăților comerciale pe acțiuni (BCR este SA cu organizare și funcționare în sistem dualist), cât și funcționarea instituțiilor de credit.
Două sunt condițiile legale esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a ocupa o funcție de conducere într-o bancă și să fie considerată conducător al băncii: a) autorizare prealabilă din partea BNR, în condițiile OUG nr.99/2006 și b) contract de mandat (încredere) în condițiile Legii nr.31/1990 și ale OUG nr.99/2006. Este interzisă încheierea contractelor de muncă pentru conducătorii societăților comerciale, iar cele care au existat au încetat de drept. Dl. T. este, în lumina sentinței primei instanțe, singura persoană din România căreia, contrar tuturor prevederilor legale, pe baza unui contract de muncă cu Bancorex din 1991, i se recunoaște calitatea de salariat pe o funcție de conducător de bancă (echivalentă aceleia de director general), în timp ce toți ceilalți conducători de bancă au această calitate dobândită doar în baza unui contract de mandat și a autorizării prealabile BNR.
Legea nr.31/1990 a fost modificată prin OUG nr.82/2007, care la art. V prevede expres și neechivoc încetarea de drept a tuturor contractelor de muncă ale administratorilor și directorilor societăților comerciale, de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență (29 iunie 2007), ceea ce, faptic, s-a și realizat la nivelul BCR cu acei conducători care aveau contracte de muncă încheiate cu BCR și cărora li s-a constatat încetarea de drept a acestor contracte cu efect retroactiv, încetarea de drept a contractelor de muncă a constituit consecința instituirii exprese a interdicției de a se încheia astfel de contracte pentru funcțiile de conducere în societățile comerciale, prin Legea nr.441/2006, prin care a fost modificată Legea nr.31/1990. Mai mult, cel mai târziu începând cu data de 23 martie 2009, prin . OUG nr.85/2009 de modificare și completare a OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit, în tot sistemul bancar conducătorii instituțiilor de credit nu mai puteau deține o asemenea funcție de conducere în calitate de salariați, ci doar pe bază de mandat.
În lumina acestor elemente, este mai mult decât evident faptul că, potrivit legii, contractul de muncă al d-lui T. cu Bancorex a încetat de drept, cu efect retroactiv, element care nu poate să fie contestat, legislația fiind clară în acest sens, urmând că instanța competentă doar să constate, cu efect retroactiv, data încetării acestuia, în raport cu prevederile legale.
c) Interpretarea greșită de către prima instanță a Deciziei din 2011 a Curții de Apel București în ceea ce privește puterea de lucru judecat
Prima instanță a motivat soluția de admitere în parte a cererii reclamantului în principal pe puterea de lucru judecat a Deciziei nr.1766/2011 a Curții de Apel București, revizuită prin Decizia nr.6796/2011, prin care BCR a mai fost obligată la despăgubiri cu titlu de salarii și daune morale și s-a constatat calitatea de salariat a dlui T. pentru perioada cuprinsă între 07.04._07, de care dl. T. s-a prevalat cu putere de lucru judecat și în cadrul acestui litigiu,
În esență, prima instanță reține că această decizie a statuat, cu efect și pentru viitor cu privire la existența raporturilor de muncă ale dlui T. cu Bancorex și, respectiv, cu BCR, în calitate de continuatoare a fostei Bancorex, ca efect al fuziunii prin absorbție.
Hotărârea primei instanțe este vădit nelegală și netemeinică și sub acest aspect, întrucât puterea de lucru judecat a acestei decizii nu operează în speță.
În primul rând, această decizie contravine autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr.1506/06.04.2004 (pronunțată în contradictoriu cu BCR), rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.1132/R/08.04.2005, (pronunțată în contradictoriu cu A., care a luat locul BCR în proces în recurs), prin care, corect - au fost respinse toate pretențiile bănești ale dlui T. începând cu martie 1999 la zi, inclusiv cele privind reintegrarea „virtuală" în funcția deținută anterior în cadrul Bancorex, ca angajat salariat în structura de personal din cadrul BCR, pentru că s-a reținut „încetarea de drept" a contractului de muncă prin dispariția angajatorului. În mod nelegal prima instanță a respins autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe, invocată de BCR;
În orice caz, în condițiile existenței unor hotărâri contradictorii, în litigii între aceleași părți și pentru perioade diferite de timp, prima instanță putea și trebuia să țină cont de legea aplicabilă cauzei, în vigoare în raport cu perioada nouă pentru care dl. T. a cerut despăgubiri și să constate că, în raport cu cadrul legal aplicabil nu mai este posibilă constatarea calității de salariat a dlui T. pe o funcție de conducător al unei bănci, echivalentă funcției de director general, pentru că este interzisă ocuparea unei asemenea funcții în baza unui contract de muncă.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale exprese și neechivoce invocate, care fac imposibilă obiectiv constatarea calității de salariat a dlui T. în raport cu BCR, pentru perioada de referință la care s-a raportat prima instanță, respectiv 27.02._14, nefiind, așadar, vorba de o voință a pretinsului angajator BCR de a nu recunoaște calitatea de salariat a dlui T., ci chiar de prevederi legale contrare, imperative și clare, fiind evident că prima instanță a ignorat cu desăvârșire cadrul legal aplicabil.
În al doilea rând, această decizie a avut în vedere calitatea de salariat pentru o perioadă anterioară clară, respectiv între 07.04._07, și-a produs efecte limitate în timp, a fost executată de BCR și, mai ales, deși a fost pronunțată în 2011, a avut în vedere cadrul legal aplicabil în perioada respectivă și, în special, legislația care a reglementat fuziunea Bancorex cu BCR. În cadrul litigiului finalizat prin Decizia nr.1766/2011, chestiunea contractului de muncă a dlui T. nu s-a discutat niciodată prin prisma legislației care începând cu anul 2007 a reformat radical organizarea și funcționarea societăților comerciale și a instituțiilor de credit. Prin urmare, soluția în cadrul prezentului litigiu nu are cum să reprezinte o continuitate cu soluția dată prin Decizia nr.1766/2011, cele două cauze fiind distincte sub aspectul temeiului juridic și al legilor aplicabile.
De asemenea, în litigiul soluționat prin Decizia nr.1766/2011 nu s-a discutat și dispus reintegrarea în muncă a dlui T. în BCR, ci i s-au acordat despăgubiri materiale și morale pentru perioada solicitată și neprescrisă.
În al treilea rând, BCR a fost obligată la plata despăgubirilor indicate prin această decizie civilă numai în calitatea sa de continuator al personalității Bancorex, fără a se putea reține vreo culpă în sarcina sa ca urmare a anulării Hotărârii A. sau a neparcurgerii procedurii de disponibilizare, BCR fiind străină și neimplicată în niciuna dintre aceste situații.
Din pronunțarea acestor hotărâri judecătorești rezultă faptul că reclamantul a fost pe deplin despăgubit, punându-se astfel capăt acestui „cortegiu" de procese succesive prin care se solicită pretenții pentru perioade de timp până la o dată nedeterminată, în condițiile în care, practic, se creează un cerc vicios, nefiind posibilă rezolvarea situației reclamantului prin reîncadrarea în muncă.
De altfel, motivul pentru care prin Decizia nr.1766/2011 au fost acordate despăgubiri salariale, a fost acela că instanța de apel a considerat aceste despăgubiri ca o reparație pentru neparcurgerea procedurii concedierii colective și în favoarea reclamantului, concediere ce presupunea încasarea unor plăți compensatorii. Cum această procedură, în mod obiectiv și întemeiat nu l-a vizat și pe reclamant, despăgubirile acordate prin Decizia nr.1766 sunt singurele la care acesta ar fi îndreptățit, în considerarea prejudiciului încercat pentru neprimirea plăților compensatorii:
"în acest sens, este de subliniat că salariații disponibilizați în baza OG nr.63/1999, nu erau pur și simplu lăsați fără slujbe, ci, legiuitorul, prin norma de trimitere la dispozițiile OUG nr.98/1999 înscrisă în prevederile OG nr.63/1999, a urmărit să instituie și să oblige angajatorul să urmeze și să respecte o procedură a disponibilizării față de flecare salariat ce urma a fi disponibilizat, procedură care, printre altele, obliga la emiterea unui preaviz și la plata unor indemnizații către cei disponibilizați, în funcție de anumite criterii, printre care se număra și criteriul vechimii.
(...) nu rezultă că reclamantul a primit un preaviz în interiorul termenului prevăzut pentru încheierea disponibilizărilor de articolul unic al OG nr.63/1999, după cum nu rezultă că ar fi primit compensațiile financiare pentru disponibilizare, compensații la care ar fi fost îndreptățit, dată fiind vechimea sa în activitate în cadrul Bancorex. "
Prin urmare, în mod greșit prima instanță reține, printr-o lectură eronată și interpretare absurdă a deciziei din 2011 că, prin această decizie, „s-a deschis pentru reclamant calea în promovarea cu succes a unor litigii viitoare având ca obiect solicitarea de drepturi salariale și constatarea calității de salariat a acestuia pentru perioada ulterioară celei ce a făcut obiectul acestei hotărâri".
Dincolo de faptul că această motivare a primei instanțe este vădit părtinitoare, deoarece întrevede și pentru viitor.. „succesul" dlui T. în toate acțiunile pe care le va formula, este profund incorectă, pentru că denaturează considerentele deciziei, ignoră cadrul procesual în care a fost dată această decizie. În care s-au discutat aspecte punctuale legate de preluarea foștilor salariați Bancorex de către BCR, precum și faptul că judecata a fost limitată la o anumită perioadă avută în vedere de reclamant.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică și sub aspectul reținerii puterii de lucru de judecat a Decizia nr.1766/2011
d) Sub aspectul pretinsei "funcții echivalente" și al cuantumului salariului acordat intimatului reclamant
În primul rând, constatarea calității de salariat „pe o funcție echivalentă" cu cea director general în Bancorex este lipsită de orice suport faptic și legal.
Astfel cum s-a demonstrat și a rezultat cu prisosință pe parcursul procesului, nu există o asemenea „funcție echivalentă" de conducere, fiind o imposibilitate obiectivă și legală, de a putea considera că dl. T. este salariat al BCR pe o funcție de conducere. Aceste funcții sunt limitate ca număr și ocupate legal, pe bază de contract de mandat.
Dacă s-ar da satisfacție cererii dlui T., astfel cum a fost formulată în primă instanță, înseamnă să se admită că, în prezent, în BCR ar exista doi conducători, Președinți ai Comitetului executiv: cel real, în funcție, desemnat de acționarii societății, cu contract de mandat, și dl. T., care ocupă aceeași funcție „ca echivalentă", în temeiul contractului de muncă din 1991, încheiat cu Bancorex, în calitate de salariat. Este inutil a se insista asupra absurdului acestei situații create, cu atât mai mult cu cât, în realitate, sentința primei instanțe îl plasează pe dl. T. în totală nelegalitate în raport cu prevederile legale care guvernează organizarea și funcționarea societăților comerciale și a instituțiilor de credit. „Forțarea" continuă a băncii, precum și imputarea acesteia a unei conduite de „rea-credință" sunt tot atâtea elemente care denaturează flagrant realitatea până la limita încălcării legii.
Nu este vorba nici pe departe de rea-credință, ci de o imposibilitate obiectivă, legală, de a-l putea considera pe dl. T. primul om din bancă, respectiv conducătorul BCR, așa cum era conducătorul Bancorex, pentru nici actuala structură de conducere și organigramă a BCR și nici legea însăși nu permit o asemenea asimilare și încadrare. Chiar și decizia din 2011 nu a putut fi efectiv pusă în aplicare de BCR, cu oricâtă bună-credință ar fi vrut s-o respecte, pentru că nu este posibilă ocuparea unei asemenea funcții în baza contractului de muncă. Astfel se ajunge la situația absurdă, paralelă cu orice realitate juridică și factuală să se menționeze în cartea de muncă a dlui T. că funcția ocupată este o „funcție echivalentă". În plus, este evident o simplă speculație aserțiunea instanței în sensul că BCR ar fi putut face echivalarea pe o funcție „inferioară", fiind evidentă poziția dlui T. de a contesta permanent orice echivalare de acest tip.
În al doilea rând, sentința este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește obligarea BCR la plata sumei de 70.000 lei lunar, pentru perioada indicată de reclamant, cu titlu de salariu.
Această sumă nu are la bază nici un material probator, ci doar susținerile dlui T. și aprecierile subiective ale instanței.
Pronunțarea sentinței pe baza unui articol de presă din anul 2012, pe care reclamantul l-a depus la dosarul cauzei, este aberantă și nu poate fi avută în vedere de către o instanță imparțială și conștientă de situația economică ce există la nivelul anului 2014 în România. Articolul depus nu face trimitere la nicio sursă oficială de informare, reprezintă informații neverificate și nedocumentate, pur speculative, și, în orice caz, nu poate fi avut în vedere, cu atât mai mult cu cât aceste pretenții sunt solicitate în condițiile în care reclamantul nu a adus nici un aport la funcționarea BCR în tot acest interval de timp.
Pe de altă parte, absurdul sentinței rezultă și din faptul că, pe de o parte, prima instanță se raportează la puterea de lucru judecat a deciziei din 2011 a Curții de Apel București, prin care s-a fixat un cuantum de 20.000 euro lunar, iar, pe de altă parte, reține, la nivelul anului 2012 un salariu în cuantum de 70.000 euro lunar! Este mai mult decât evident faptul că, presupunând prin absurd că s-ar datora ceva dlui T., este imposibil ca într-un an de zile salariile în sistemul bancar, în actuala perioadă de recesiune economică, să fi crescut într-un asemenea ritm. Dincolo de probațiune, este vorba pur și simplu de cunoașterea realităților economice și de măsura și echilibrul care trebuie să guverneze orice act de justiție.
În plus, dacă instanța s-a raportat la informațiile din presă privind veniturile conducătorilor băncilor, oricum, sentința este nelegală, deoarece termenii nu sunt comparabili: nu se compară indemnizațiile pe bază de contract de mandat, care presupun asumarea unor riscuri de către persoana care ocupă funcția, inclusiv riscul revocării oricând de către acționar prin retragerea încrederii, cu salariul ocupat pe baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată, când salariatul este sub protecția legislației muncii în ceea ce privește desfacerea contractului de muncă, remunerația etc.
Mai mult, oricum dl. T. ocupa în 1991 o funcție de conducere într-o bancă cu capital de stat, salarizarea era specifică epocii, aspect deloc neglijabil în raport cu situația actuală și cu pretențiile pe care dl. T. le are în prezent, fără nicio legătură cu salariul avut în baza contractului de muncă din 1991. Prin urmare, nici măcar raportarea la salariile din mediul privat actual nu este oportună, ci cel mult, dacă, prin absurd, i s-ar mai recunoaște drepturi salariale, echivalarea ar trebui să se facă, de fapt, cu funcții din sistemul „unităților de stat" și cu remunerația corespunzătoare acestui sistem, ceea ce demonstrează, în plus, caracterul nu doar nelegal, ci și profund inechitabil al drepturilor salariale pe care prima instanță i le-a acordat, fără justă cauză. Eroarea judiciară de fapt a primei instanțe este mai mult decât evidentă.
e) Lipsa oricărei culpe a BCR în ceea ce privește situația dlui T.
Reclamantul a acreditat pe tot parcursul procesului ideea că ar fi culpa BCR că el nu s-a putut încadra în muncă, pentru că nu i s-a rezolvat situația.
În acest context, urmează a se observa faptul că, astfel cum dl. T. a precizat clar în primă instanță la interogatoriu și cum rezultă chiar din declarațiile martorului audiat, acesta, după demiterea din conducerea Bancorex nu a desfășurat nicio activitate producătoare de venituri. Scopul principal a fost exclusiv acela de a se judeca cu BCR, pentru a i se recunoaște calitatea de salariat-conducător al acesteia, refuzând orice oferte din partea altor societăți, sub pretextul că nu este clarificată de către BCR situația contractului său de muncă. Desigur, aceasta constituie o motivație ipocrită, pentru că nimeni și nimic, cu atât mai puțin BCR nu-l putea împiedica și nici nu l-a împiedicat pe dl. T. să ocupe vreo funcție în sistemul financiar sau bancar, la o altă societate, dacă ar fi dorit acest lucru.
Prin urmare, nu există nici un temei legal pentru obligarea subscrisei la plata drepturilor salariale pretinse de către reclamant, o eventuală astfel de plată având caracter nedatorat, motiv pentru care vă solicităm să respingeți și acest capăt de cerere ca nefondat.
IV) Netemeinicia și nelegalitatea sentinței în ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune morale
Prin sentința pronunțată, prima instanță a acordat reclamantului daune morale în valoare de 100.000 euro.
Și în ce privește acest capăt de cerere soluția pronunțată este netemeinică și nelegală, în cauză nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile.
După cum rezultă din acțiunea introductivă de instanță, într-un simulacru de demonstrare a prejudiciului moral pretins suferit în acest context, reclamantul se limitează la a susține că situația în care se află, imputabilă în opinia sa, angajatorului, a determinat acutizarea unor probleme de sănătate, lipsa mediului în care acesta să își poată realiza performanțele profesionale etc.
Prejudiciul moral pretins de către reclamant a fost deja acoperit prin decizia nr.1766/2011 a Curții de Apel București, care a dispus obligarea BCR la plata sumei de 30.000 euro. Odată ce acest pretins prejudiciu moral a fost acoperit o dată, nu este posibilă o dublă reparație, deoarece plată care ar urma să fie făcută cu acest titlu ar fi o plată nedatorată.
Repararea prejudiciului moral se face o singură dată, acesta neavând caracter progresiv, cum se întâmplă în cazul prejudiciului corporal. Iar această reparare s-a realizat deja prin Decizia nr.1766/2011, când i s-au acordat daune morale în cuantum de 30.000 euro.
În orice caz, este greu de imaginat că, după pronunțarea Deciziei nr.1766, revizuită prin Decizia civilă nr.6796/28.10.2011, prin care reclamantului i s-au acordat și despăgubiri materiale în valoare de 480.000 euro, și daune morale de 30.000 euro, acesta ar mai fi suferit vreun prejudiciu moral în condițiile în care confortul pe care această sumă i l-a conferit este de netăgăduit pentru orice persoană cu o minimă decență, chiar și în cazul în care s-ar da crezare afirmațiilor martorului, în sensul că aceste sume ar fi fost destinate stingerii datoriilor acumulate de reclamant.
Este greu de imaginat că, în aproximativ 10 ani, o persoană poate acumula datorii și face cheltuieli de jumătate de milion de euro, în condițiile în care nu are nicio sursă de venit, după cum este și mai greu de imaginat că o bancă ar fi acordat asemenea credite unei persoane fără venituri sau că ar fi existat persoane fizice care să acorde astfel de împrumuturi exorbitante
BCR nu poate fi ținută răspunzătoare pentru comoditatea reclamantului care a fost chemat de nenumărate ori să își ridice carnetul de muncă de la BCR și care putea, oricum, oricând, să vină să-l ridice, angajându-se Ia un alt angajator. Pentru că daunele morale sunt solicitate pentru repararea unui prejudiciu psihic, moral, generat de starea de incertitudine pretinsă a raporturilor sale de muncă, reclamantul avea oricând posibilitatea să încheie contract de muncă cu un alt angajator.
În ce privește apatia pe care o invocă reclamantul sau problemele de sănătate de care spune că ar suferi, numai o expertiză medicală ar putea stabili momentul declanșării lor și cauza apariției, știut fiind că, de exemplu, diabetul reprezintă o boală cu predispoziție genetică, independent de stilul de viață al pacientului. Reclamantul nu a dovedit nici un moment, pe baza unor expertize medicale competențe și certificate nici existența bolilor, nici cauza acestora, astfel încât susținerile prietenului de familie audiat ca martor privind starea de sănătate a reclamantului nu sunt relevante și nu pot fi avute în vedere.
Este surprinzătoare soluția primei instanțe care a evaluat de 3 ori mai mult prejudiciul moral reținut prin Decizia nr.1766/2011, în condițiile în care simplele elemente pe care le-a avut la dispoziție pentru aprecierea prejudiciului moral au fost doar afirmațiile reclamantului și o mărturie contradictorie a martorului propus de reclamant. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul fusese deja despăgubit, iar martorul propus a recunoscut că, deși reclamantul a avut posibilitatea de a se angaja la un alt angajator, a refuzat să o facă, "canalizându-și energia pe remedierea situației cu BCR". Este inexplicabilă clemența manifestată față de o persoană care și-a asumat rolul de victimă, s-a îndrăgostit de acest rol, și nu a întreprins nici un demers pentru a-și ameliora situația psihică și familială, aspecte ce stăteau în puterea sa.
Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei. De menționat faptul că prin această întâmpinare au fost invocate excepția lipsei de interes în ceea ce privește criticile aduse modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive (primul motiv al recursului pârâtei) și excepția inadmisibilității cu privire la motivul indicat la punctul III lit. a din cuprinsul recursului.
Întrucât vizează anumite susțineri (critici) ale recurentei-pârâte și nu întreg recursul ca și cale de atac, Curtea urmează a califica aceste „excepții” ca fiind apărări prin care se tinde la înlăturarea unora dintre criticile formulate în cuprinsul recursului pârâtei. Este necesar a se proceda astfel pentru că în sistemul dreptului procesual civil român, excepțiile, ca mijloace de apărare, trebuie să vizeze calea de atac în întregul său, iar nu anumite nemulțumiri din cuprinsul motivării acesteia. Instanța de control judiciar nu are posibilitatea legală de a respinge anumite motive de recurs prin admiterea unor excepții, sens în care sunt dispozițiile art. 312 Cod Procedură Civilă.
Și recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate de reclamant.
Nu s-a încuviințat administrarea unor noi dovezi în faza judecării recursului.
În baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant, iar în temeiul art. 312 alin. 1 teza I și art. 304 pct. 9 din același cod, văzând și prevederile art. 304/1 Cod Procedură Civilă (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanța de control judiciar), Curtea va admite recursul pârâtei și va modifica în parte sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul prezentei decizii.
Această soluție se impune pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare, cu precizarea că argumentele ce stau la baza admiterii recursului pârâtei-persoană juridică demonstrează, în același timp, netemeinicia criticilor exprimate în motivarea celor două recursuri formulate de reclamantul-persoană fizică.
În mod greșit Tribunalul a dispus obligarea recurentei-pârâte să plătească recurentului-reclamant drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între 27.02._14, în cuantum de 70.000 Euro lunar, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății efective, plus dobânda legală aferentă calculată începând cu data de 27.02.2012 pana la data plății efective.
Este eronată și dispoziția privind constatarea calității recurentului-reclamant de salariat în perioada 07.04._14 pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar echivalent în lei de 70.000 EURO.
Așa cum rezultă din analiza materialului probator administrat pe parcursul judecării cauzei în fond, în special a înscrisurilor depuse de părți la dosar, prin decizia civilă nr. 51/05.04.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în complet de 9 judecători, s-a admis recursul în anulare exercitat de Procurorul General al României împotriva sentinței civile nr. 1499/1997 a Tribunalului București – Secția C., a deciziei civile nr. 244/2000 a Curții de Apel București – Secția C. și a deciziei civile nr. 2932/2001 a Curții Supreme de Justiție – Secția C..
În consecință, a fost casată decizia nr. 2932/2001 a Curții Supreme de Justiție – Secția C., s-a admis recursul exercitat de recurentul-reclamant T. R. L. împotriva deciziei civile nr. 244/2000 a Curții de Apel București – Secția C., s-a modificat această decizie în sensul admiterii apelului și modificării sentinței civile nr. 1499/1997 a Tribunalului București – Secția C., dispunându-se admiterea acțiunii formulată de reclamantul T. L., în contradictoriu cu pârâta B. C. Română (BCR), în calitate de succesoare a BANCOREX.
În final, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 2/14.03.1997 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor BANCOREX, respingându-se și cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de Administrarea Participațiilor Statului, devenită ulterior A..
Prin amintita hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor BANCOREX, recurentul-reclamant T. R. L. fusese revocat din funcția de președinte-director general al BANCOREX, funcție pe care o deținea începând cu anul 1994.
Se impune evidențierea împrejurării că BANCOREX a încetat să mai existe ca persoană juridică începând cu data de 21.10.1999, urmare a fuziunii prin absorbție cu BCR. În acest sens s-a emis și OUG nr. 39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a Băncii Române de Comerț Exterior - Bancorex - S.A. și fuziunea prin absorbire a acestei bănci cu B. C. Română - S.A
De altfel, prin Decizia nr. 1/1999 a Băncii Naționale a României a fost desemnat un administrator special al BANCOREX, care a preluat sarcina asigurării conducerii operative a acestei bănci.
Prin sentința civilă nr. 1596/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1132/R/06.04.2005 a Curții de Apel București – Secția a VII-a, s-a respins acțiunea prin care reclamantul T. R. L., în contradictoriu cu pârâta BCR, solicitase următoarele: să se constate că în cadrul contractului individual de muncă încheiat în anul 1980 nu a intervenit nicio denunțare unilaterală sau bilaterală, motiv pentru care acest contract este încă în ființă; obligarea pârâtei BCR la plata prejudiciului constând din salariile cuvenite și neachitate începând cu martie 1999, precum și la plata de daune interese materiale și morale; reintegrarea virtuală a reclamantului în funcția deținută anterior în cadrul BANCOREX, ca angajat salariat în structura de personal a BCR.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 1766/21.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a în dosarul nr._._, s-a dispus:
„Admite recursul declarat de reclamantul T. R. L. împotriva sentinței civile nr. 4004/11.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._._ .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 625.000 EURO, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlul de drepturi salariale aferente perioadei cuprinse între 07.04._07.
Obligă aceeași pârâtă să achite reclamantului contravaloarea dobânzii legale civile pentru suma de 625.000 Euro în echivalent lei, calculată pentru intervalul cuprins între 31.10.2005 și data plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000EURO, în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății efective, cu titlu de daune morale.
Respinge ca nefondată solicitarea privind acordarea de daune morale pentru diferența până la concurenta sumei de 117.000 dolari SUA.
Obligă pârâta să înscrie în cartea de muncă a salariatului recurent-reclamant mențiunile referitoare la calitatea de salariat a reclamantului pe perioada cuprinsă între 07.04._07, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar echivalent în lei, de 20.000EURO pentru perioada cuprinsă între 07.04._07.
Înlătură din dispozitivul sentinței recurate mențiunile referitoare la data încetării raporturilor de muncă.
Respinge solicitarea reclamantului privind închiderea cărții de muncă ca nefondată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Obligă pârâta-intimată să plătească recurentului-reclamant suma de 5.000 lei(RON) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta BCR.”
În continuare, prin decizia civilă nr. 6796/28.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a în dosarul nr._._ /a1, s-a dispus:
„Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta B. C. ROMÂNĂ împotriva deciziei civile nr. 1766 din data de 21.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a - Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._.01/2007 (număr în format vechi 5509/2010), în contradictoriu cu intimatul T. R. L..
Schimbă în parte decizia nr. 1766 din data de 21.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a în sensul că:
Obligă pârâta să plătească recurentului-reclamant suma de 480.000 EURO în echivalent lei, la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății efective, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 07.04._07, precum și la plata dobânzii legale civile pentru suma de 480.00 EURO în echivalent lei, de la data de 31.10.2005 și până la data plății efective.
Obligă pârâta să înscrie în carnetul de muncă al recurentului-reclamant mențiunea referitoare la calitatea de salariat a acestuia pe perioada 07.04._07, pe funcția echivalentă în organigrama B.C.R. cu cea de Director General exercitată de reclamant în cadrul Bancorex, cu salariul lunar echivalent în lei de 20.000 EURO, pentru perioada cuprinsă între 07.04._07.
Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.
Respinge cererea intimatului T. L. R. de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.”
Așa cum s-a arătat anterior, prin sentința atacată în cauza de față, printre altele, s-a constatat calitatea de salariat a recurentului-reclamant in perioada 07.04._14, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată în cadrul BANCOREX și s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între 27.02._14, în cuantum de 70.000 Euro lunar în echivalent lei.
După cum rezultă din conținutul considerentelor sentinței recurate, Tribunalul a dispus în sensul menționat mai sus pornind de la cele stabilite în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1766/21.03.2011 a Curții de Apel București – Secția a VII-a.
Iată pasajele relevante sub acest aspect din hotărârea Tribunalului:
„Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele: între părți exista raporturi de munca reclamantul având calitatea de salariat al paratei angajatoare.
Instanța nu va mai analiza existenta acestor raporturi anterior datei de 07.04.2007, raportat la aceasta perioada devenind incidentă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.1766/21.03.2011 pronunțata de Curtea de Apel București (reținem puterea si nu autoritatea de lucru judecat ca urmare a identității doar parțiale a obiectului, pretențiile referitoare la calitatea de salariat si cuantumul despagubirilor salariale vizand perioade de timp diferite).
Instanța va retine existenta acestor raporturi de munca si după data de 07.04.2007, pana la momentul soluționării acestui litigiu, aceste raporturi nefiind încetate in vreo modalitate reglementata de art. 55 Codul Muncii (încetare de drept, ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea; ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.)
De altfel, parata nu s-a aparat in sensul susținerii incidentei vreunui caz de încetare a raporturilor de munca, ci a continuat a sustine inexistenta unor asemenea raporturi, alegând sa ignore autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești in care a fost parte, paradoxal, punând-o in executare sub aspectul pretentiilor banesti, persistand insa in pasivitatea, de altfel atât de mult criticata de hotarârea judecătorească anterioara, de a nu reglementa în orice forma aceste raporturi, fie prin primirea reclamantului la munca, fie prin încetarea raportului de munca al acestuia, deși prin decizia civila nr.1766/21.03.2011, s-a deschis pentru reclamant calea in promovarea cu succes a unor litigii viitoare avand ca obiect solicitarea de drepturi salariale si constatarea calitatii de salariat a acestuia pentru perioada ulterioara celei ce a facut obiectul acestei hotarari.
Nu putem opune reclamantului faptul ca nu a prestat munca pentru parata astfel incat sa nu-l indrituiasca pe acesta la solicitarea contraprestatiei si anume salariul, atat vreme cat angajatorul nu l-a primit la munca, fapt ce reiese in mod direct din sustinerile paratei, nefiind necesara administrarea unor probe suplimentare referitoare la acest aspect, care-i contesta calitatea de salariat.
Parata nu a depus nici un înscris din care sa reiasa ca dupa rămânerea irevocabila a deciziei civile nr.1766/21.03.2011 a solicitat reclamantului sa se prezinte la munca si sa-si îndeplinească obligațiile de salariat, insa s-a lovit de refuzul acestuia.
Pe de alta parte, suntem in prezenta unor raporturi juridice ce decurg din anularea unei decizii de concediere (in speța Hotărârea A. nr.2/14.03.1997) pe cale judecatorească, prin Decizia nr. 51/08.04.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 76/2001, anulare ce a avut ca efect repunerea părților in situatia anterioara, in speta reclamantului recunoscandu-i-se calitatea de salariat, angajatorului revenindu-i obligatia de a dispune reintegrarea acestuia in functia anterior avuta momentului concedierii, nascandu-se totodata si dreptul reclamantului la plata despagubirii echivalente cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat daca nu ar fi fost concediat.
Asa cum a statuat instanta prin decizia civila nr.1766/21.03.2011, reclamantul are calitatea de salariat, pe functia echivalenta in organigrama BCR cu cea de director general exercitata de acesta in cadrul Bancorex, iar parata nu a procedat la punerea in executare a deciziei nr. 51/08.04.2002 in sensul ca nu a realizat reintegrarea efectiva a reclamantului, fapt pentru care despagubirile salariale au continuat sa curga.
Parata nu a facut dovada ca in derularea raporturilor de munca a intervenit vreo modificarea in ceea ce priveste functia exercitata de către reclamant, astfel ca instanta va retine ca si dupa data de 06.04.2007 reclamantul a avut aceeasi functie”.
Aceste considerente ale hotărârii atacate sunt eronate, prima instanță neținând seama de mai multe aspecte esențiale pentru justa soluționare a pricinii.
Astfel, trebuiau avute în vedere elementele de fapt și de drept incontestabile ce decurgeau dintr-o altă hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în litigiile ce s-au desfășurat de-a lungul timpului între părțile prezentului proces, respectiv sentința civilă nr. 1596/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1132/R/06.04.2005 a Curții de Apel București – Secția a VII-a.
Prin aceste hotărâri judecătorești ce vizează perioada de timp anterioară celei la care face referire decizia nr. 1766/21.03.2011 a C. – Secția a VII-a (adică intervalul 1999-2004), s-a stabilit că între părțile în proces nu au existat raporturi juridice de muncă, că recurentul-reclamant nu este îndreptățit să fie reintegrat pe vreo funcție din organigrama BCR și nu poate pretinde nici drepturile salariale aferente.
În condițiile în care la modul practic și obiectiv, recurentul-persoană fizică și recurenta-persoană juridică nu au perfectat niciodată, în concret, un contract individual de muncă, instanța de fond nu putea să omită faptul că, date fiind elementele ce rezultă din hotărârile judecătorești amintite, în perioada 1999-2004 între părți nu au existat raporturi juridice de muncă, însă în intervalul 2005-2007 astfel de raporturi au existat. Or, o asemenea concluzie este nefirească, ilogică și lipsită de rațiune, născând serioase semne de întrebare, situație în care nu trebuia să se procedeze la extinderea în manieră simplistă și mecanicistă a conținutului și efectelor deciziei civile nr. 1766/21.03.2011 a C. – Secția a VII-a la intervalul de timp cuprins între 07.04.2007 și 09.09.2014, vizat prin pretențiile deduse judecății de către recurentul-reclamant.
Această decizie a C., astfel cum a fost revizuită prin decizia civilă nr. 6796/28.10.2011 a aceleiași instanțe, s-a raportat strict la perioada 07.04._07, ce precede intervalul de timp pentru care s-a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului proces.
Un alt element important de care trebuia să se țină seama este acela că decizia civilă nr. 51/2002 a Curții Supreme de Justiție (cea care constituie punctul de pornire al litigiilor dintre părți) a fost pronunțată în urma admiterii unui recurs în anulare exercitat într-un proces comercial, proces ce a avut ca obiect având ca obiect anularea unei hotărâri a unei adunări generale extraordinare a acționarilor unei bănci, în speță BANCOREX, hotărâre prin care se revocase mandatul de președinte-director general pe care îl exercita recurentul-reclamant, cu precizarea că între momentul la care a avut loc adunarea generală (14 martie 1997) și cel al pronunțării deciziei instanței supreme, BANCOREX încetase să mai existe ca persoană juridică.
Hotărârea nr. 2/14.03.1997 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor BANCOREX, act desființat prin decizia instanței supreme, nu a avut natura juridică a unei decizii de concediere, adică a unei decizii prin care angajatorul dispune în mod unilateral încetarea contractului individual de muncă al unui salariat. Nu se poate pune semnul egalității între o hotărâre A. de revocare a mandatului de președinte-director general al unei bănci și o decizie de concediere, fiind vorba despre acte juridice (manifestări de voință) total distincte prin natura, condițiile și efectele lor.
Pentru desemnarea recurentului-reclamant în funcția de președinte-director general al BANCOREX a fost necesară îndeplinirea cumulativă a două cerințe:
a. să existe un contract individual de muncă valabil încheiat între bancă și persoana desemnată;
b. persoana în discuție să fie împuternicită (mandatată) pentru a exercita funcția respectivă de către acționariatul băncii.
Or, în condițiile în care instanța supremă a anulat nu o decizie de concediere a recurentului-reclamant, ci o hotărâre A. de revocare a mandatului acestuia de președinte-director general al BANCOREX, iar această instituție bancară nu mai exista ca persoană juridică la momentul pronunțării deciziei nr. 51/2002 a CSJ, este imposibil de acceptat pretenția recurentului-reclamant de a se constata calitatea sa de salariat în perioada 07.04._14, în raport cu recurenta-pârâtă, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată în cadrul BANCOREX.
S-ar fi putut privi ca întemeiată o asemenea pretenție doar dacă BANCOREX nu ar fi dispărut ca entitate juridică, situație în care era posibil a se imagina o deplină repunere a părților în situația anterioară emiterii hotărârii A. nr. 2/14.03.1997, dar chiar și într-un asemenea caz ar fi existat dificultăți, provenind din faptul că mandatul său de președinte-director general fusese revocat de acționariatul băncii.
Lucrurile ar fi fost simple dacă era vorba despre o simplă decizie de concediere, însă, după cum s-a relevat mai sus, nu aceasta este ipoteza din speță.
De altfel, din analiza conținutului deciziei nr. 51/2002 a instanței supreme nu reiese faptul că s-ar fi dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii Hotărârii nr. 2/14.03.1997 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor BANCOREX.
Mai este necesară o observație: decizia civilă nr. 51/2002 a CSJ a fost pronunțată în urma admiterii unui recurs în anulare, instituție juridică la care Statul Român a fost obligat să renunțe (prin abrogarea dispozițiilor legale care o reglementau) urmare a repetatelor hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, hotărâri prin care, în esență, s-a evidențiat faptul că exercitarea recursului în anulare aduce o gravă atingere securității raporturilor juridice civile și siguranței circuitului juridic civil, intrând practic în conflict cu principiul fundamental al preeminenței dreptului.
Acesta este un alt aspect pe care prima instanță nu ar fi trebuit să-l ignore.
Însă, argumentul esențial care demonstrează netemeinicia tuturor pretențiilor admise prin sentința atacată este cel ce derivă din . OUG nr. 82/2007, act normativ ale cărui efecte juridice acoperă intervalul de timp vizat prin acțiunea formulată de recurentul-reclamant.
Astfel, prin art. V din OUG nr. 82/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 446/29.06.2007, s-a statuat:
„Prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de . prezentei ordonanțe de urgență, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, de la data acceptării mandatului”.
Aplicând aceste norme juridice la situația din speță, înseamnă că de la data intrării în vigoare a OUG nr. 82/2007, prin efectul art. V teza I, chiar dacă s-ar accepta ipoteza că la acel moment între BCR (societate comercială) și recurentul-persoană fizică ar fi existat raporturi juridice de muncă pe funcția de președinte-director, acestea au încetat de drept.
Este necesar a se face trimitere și la prevederile OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit, ținând seama că și BANCOREX, dar și succesoarea acesteia, BCR, fac parte din categoria instituțiilor de credit.
Potrivit art. 101 alin. 1 din această OUG, „în activitatea lor, instituțiile de credit se supun reglementărilor și măsurilor adoptate de B. Națională a României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României”.
De maximă relevanță în speță sunt dispozițiile art. 108 din OUG nr. 99/2006, ce au următorul conținut:
„(1) Persoanele desemnate să exercite responsabilități de administrare și de conducere operativă a unei instituții de credit trebuie să dispună de reputație și experiență adecvate naturii, extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate.
(2) În cazul instituțiilor de credit, responsabilitățile de administrare prevăzute la alin. (1) pot fi exercitate numai de persoane fizice.
(3) Fiecare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) trebuie să fie aprobată de B. Națională a României înainte de începerea exercitării responsabilităților.
(4) Membrii consiliului de administrație trebuie să dispună, la nivel colectiv, de calificare și competență adecvate pentru a fi în măsură să se pronunțe în deplină cunoștință de cauză cu privire la toate aspectele legate de activitatea desfășurată de instituția de credit, asupra cărora trebuie să decidă potrivit competențelor lor”.
În raport de conținutul foarte clar al prevederilor art. 108 alin. 1 și 3 din OUG nr. 99/2006, persoana desemnată să exercite responsabilități de administrare și de conducere operativă a unei instituții de credit (situație în care recurentul-reclamant susține că se afla) trebuie să fie aprobată de B. Națională a României înainte de începerea exercitării responsabilităților.
Or, recurentul-persoană fizică nu îndeplinește această cerință de a beneficia de aprobare dată de B. Națională a României pentru a exercita o funcție de conducere în cadrul BCR, astfel că și din această perspectivă sunt lipsite de fundament pretențiile admise de Tribunal prin sentința atacată.
Toate cele ce preced demonstrează temeinicia criticilor exprimate în cuprinsul motivelor de recurs nr. 3 și 4 ale pârâtei BCR și fac necesară admiterea recursului acesteia și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere admise de prima instanță, respectiv a celor prin care s-a solicitat: obligarea pârâtei să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între 27.02._14, în cuantum de 70.000 Euro lunar, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății efective, plus contravaloarea dobânzii legale aferenta sumei cu titlu de drepturi salariale datorate pentru perioada 27.02._14, începând cu data de 27.02.2012 pana la data plății efective; constatarea calitatea de salariat a reclamantului in perioada 07.04._14, in raport cu parata, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar echivalent în lei, de 70.000 EURO pentru perioada cuprinsă între 27.02._14; obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 100.000 EURO, în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății efective, cu titlu de daune morale.
Recurentul-reclamant nu a fost și nu putea fi salariat al BCR în perioada 07.04._14 pe funcția echivalentă cu cea director general exercitată în cadrul BANCOREX, astfel că nu i se poate recunoaște sau constata o asemenea calitate și nici nu are dreptul de a de a fi reintegrat în muncă pe funcția respectivă. În consecință, el nu este îndreptățit să beneficieze nici de drepturile salariale aferente astfel cum au fost cuantificate de Tribunal.
De asemenea, nu are dreptul nici la daune morale întrucât nu se poate reține săvârșirea de către recurenta-pârâtă a vreunei fapte ilicite care să fi cauzat prejudicii autorului acțiunii în intervalul de referință, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 253 din Codul Muncii, text în conformitate cu care „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Lipsa calității de salariat a recurentului-persoană fizică și inexistența obligației recurentei BCR de reintegrare în muncă conduc la concluzia de mai sus.
În același timp, argumentele expuse mai sus și soluția dată în privința recursului pârâtei impun respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauză de recurentul-reclamant, fără a fi necesare alte dezvoltări din acest punct de vedere.
Vor fi înlăturate, însă, criticile exprimate prin primele două motive ale recursului pârâtei, în cuprinsul cărora se susține greșita respingere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei BCR și a excepției autorității de lucru judecat.
Astfel, legitimarea procesuală pasivă a BCR decurge din calitatea acesteia de succesoare în drepturi a fostului angajator al recurentului-reclamant, respectiv BANCOREX. Decurge, de asemenea, din dispozitivul deciziei civile nr. 51/2002 a Curții Supreme de Justiție, dar și din conținutul sentinței civile nr. 1596/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, precum și din cel al deciziei civile nr. 1766/21.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a în dosarul nr._._ .
În cuprinsul tuturor acestor hotărâri judecătorești irevocabile BCR figurează ca pârâtă în litigiile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu recurentul-reclamant, litigii în care s-a pus problema existenței raporturilor juridice de muncă, a reintegrării acestuia din urmă în funcția pe care a deținut-o în cadrul BANCOREX, a plății drepturilor salariale și a despăgubirilor morale.
Cât privește excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1596/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, trebuie arătat că Tribunalul a procedat corect respingând această excepție.
Ea nu putea fi primită în condițiile în care i se opunea situația decurgând din existența unei alte hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 1766/21.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a în dosarul nr._._ .
În același timp, trebuie arătat că în lumina dispozițiilor art. 1201 din Codul Civil de la 1864, autoritatea de lucru judecat presupune întrunirea triplei identități de elemente (părți, obiect și cauză) între procesul finalizat anterior și cel în care se ridică excepția prevăzută de art. 166 Cod Procedură Civilă.
Or, nu poate fi reținută existența unei identități de obiect între procesul finalizat prin sentința civilă nr. 1596/06.04.2004 a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și prezenta pricină, deoarece în cel dintâi proces pretențiile deduse judecății au vizat intervalul de timp 1999-2004, în timp ce în cauza de față perioada pentru care s-au formulat capetele de cerere din acțiune este cuprinsă între 07.04.2007 și 09.09.2014.
Având în vedere toate cele expuse în precedent, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant, va admite recursul exercitat de recurenta-pârâtă și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiate toate pretențiile admise de prima instanță și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-reclamant T. R. L. împotriva sentinței civile nr. 8179 din data de 09 septembrie 2014 și a încheierii de ședință din data de 11 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ .
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă B. C. ROMÂNĂ SA împotriva sentinței civile nr. 8179 din data de 09 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința atacată.
Respinge ca neîntemeiate pretențiile din acțiune privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a:
- drepturilor salariale aferente perioadei 27.02._14, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;
- contravalorii dobânzii legale aferente;
- daunelor morale.
Respinge ca neîntemeiate pretențiile din acțiune privind constatarea calității de salariat a reclamantului pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată în cadrul BANCOREX.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. C. E. L. P. A.
Dobraniște U.
GREFIER
F. V.
Red.:C.D.
Dact.: A.C./2ex.
23.04.2015
Jud. fond: Ș. I. B.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 859/2015.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1207/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
