Obligaţie de a face. Decizia nr. 2328/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2328/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 22848/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 364/2015)
DECIZIE Nr. 2328/2015
Ședința publică de la 16 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de pârâta C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr._/28.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul D. J., având ca obiect: contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul personal și asistat de avocat I. D., lipsind intimata.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, în cadrul procedurii prealabile motivele de apel au fost comunicate intimatului la data de 22.01.2015, care la data de 03.02.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantei la data de 09.03.2015, după care:
Nefiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimatului pe cererea de apel.
Intimatul, având cuvântul prin apărător ales, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală. Arată că sentința de fond a fost pusă în executare. Consideră că apelanta este în eroare cu privire la prevederile legale aplicabile, susținând aspectul invocat la fond, respectiv art.179 alin. 4 din Legea nr. 263/2010. În acest sens arată că partea care o reprezintă nu a comis nicio infracțiune. Apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut prevederile art. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 314/2004, sens în care nu a fost anulat certificatul li nu s-a cerut retragerea titlului de Luptător pentru V. Revoluției din Decembrie 1989. Arată că, pentru retragerea certificatului și titlului acordat, era necesar avizul Comisiei parlamentare, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Curtea, în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține caza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de apel la data de 16.01.2015, apelanta C. de pensii a municipiului București a criticat sentința civilă nr._/28.11.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. _ , susținând că prin această hotărâre, instanța de fond a omis împrejurarea conform căreia decizia nr._/23.05.2013 emisă de C. Locală de P. sector 3 a fost contestată în termenul legal de 45 de zile, așa cum precizează însuși contestatorul, printr-o scrisoare deschisă, adresată tuturor instituțiilor statului - mai puțin la Tribunalul București, actul necontestat devenind definitiv, instanța de fond, încălcând prevederile art. 1254 alin. (2) Noul Cod Civil.
A mai susținut apelanta că instanța de fond a dispus anularea parțială a deciziei nr._/23.05.2013 emisă de C. Locală de P. sector 3, cu încălcarea prevederilor art. 179 alin. 4 coroborat cu art. 180 din Legea nr. 263/2010, actul emis impunând recuperarea integrală a sumelor încasate necuvenit din cauza anulării actului administrativ în baza căruia erau acordate, nefiind vorba despre nicio recalculare sau revizuire
Instanța de fond a dispus anularea parțială a deciziei cu încălcarea prevederilor art. 49 din HG nr. 1412/2004 privind normele de punere în aplicare a Legii nr. 341/2004.
A subliniat aceeași apelantă faptul că instanța de fond a dispus în mod eronat anularea debitului pentru perioada 01.11._10, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 107 alin. 2, dar și regula procedurală a aplicării termenului general de prescripție de 3 ani, acest termen nefiind aplicabil în prezența speță, contestatorul depunând la dosar, în temeiul art. 12 ind. 4 din HG 1412/2004, declarație pe proprie răspundere dată în temeiul art. 292 C. Penal, dosarul fiind analizat conform exigențelor impuse de art. 13 din același text de lege de către o Comisie în componența căreia s-a aflat și un procuror al Înaltei Curți de Casație și Justiție detașat la SSPR, aceste aspecte fiind de natură a determina C. de P. a Municipiului București să califice textul de lege aplicabil în cauza de față ca fiind 180 alin. 1 din Legea nr. 263/2010.
S-a mai arătat faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a înțeles să conteste în principal somația nr. 20/22.01.2014, deși actul prin care s-a dispus suspendarea plății indemnizației compensatorii conferite sub lumina Legii nr. 341/2004 este reprezentat de decizia nr._/16.05.2013, decizie pe care C. Locală de P. sector 3 a emis-o ca urmare a pronunțării Sentinței Civile nr.1984/13.05.2009 în dosarul_
Astfel, decizia de debit nr._/16.05.2013 emisă C. Locală de P. sector 3 prin care, în temeiul art. 180 alin. 1, s-a procedat la returnarea sumelor încasate necuvenit, anularea actului în baza căruia se încasau aceste drepturi bănești atrăgând nașterea obligativității de restituire, a fost comunicată debitorului, pe rolul Tribunalului București nefiind înregistrată nicio contestație împotriva deciziei ce stabilește obligativitatea restituirii sumelor, fapt ce o face definitivă, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 181 din Legea nr. 263/2010, a fost demarată procedura de executare silită, procedură reglementată de OG nr. 92/2003.
A mai susținut apelanta faptul că cererea de chemare în judecată trebuia, în primul rând, calificată ca fiind o contestație tardivă la decizia de debit nr._/16.05.2013 emisă de C. Locală de P. Sector 3, pe această cale reclamantul tinzând de fapt la suspendarea efectelor deciziei, iar nu ca o contestație la executare veritabilă, în sens contrar Tribunalul București – Secția a Vlll - a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale nefiind instanța competentă să soluționeze o astfel de contestație.
Referitor la aprecierea reclamantului potrivit căreia, prin decizia nr._/16.05.2013, C. Locală de P. Sector 3, în mod eronat, ar fi stabilit returnarea tuturor sumelor încasate necuvenit întrucât în cauză nu s-ar fi stabilit săvârșirea vreunei infracțiuni de natură a conduce la încasarea necuvenită a sumelor, textul aplicabil în speță fiind art. 179 din Legea nr. 263/2010, și nu art. 180 din lege, apelanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 1984/13.05.2009, s-a constatat în mod irevocabil faptul că reclamantul intimat are calitatea de colaborator al Securității. În aceste condiții, Comisia Parlamentară a Revoluționarilor din Decembrie 1989, în ședința din 26.03.2013, a luat act de anularea certificatelor ce atestau calitatea de revoluționar și, pe cale de consecință, a dispus retragerea distincțiilor acordate, printre care s-a numărat și cel al reclamantului, anularea actului administrativ primar _ certificatul de revoluționar_ atrăgând anularea actului administrativ secundar, dar și a tuturor actelor subsecvente încheiate în baza actului anulat, respectiv a deciziei nr._/19.02.2009 prin care s-a dispus repunerea în plată a indemnizației, începând cu 01.02.2009.
Acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul Cod Civil, care prevede că, desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
Principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului primar, își găsește aplicare și atunci când este vorba de drepturi de creanță, așa cum este cazul de față.
A mai subliniat apelanta faptul că reclamantul contestator din prezența cauză, pe baza documentelor depuse și analizate a fost validat de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor pentru preschimbarea certificatului de revoluționar, conform Legii nr.341/2004, acesta aflându-se chiar printre cei decorați de Președintele României de la acea dată, domnul I. lliescu, prin Decretul 1169/2004 fiindu-i conferit Ordinul V. Revoluției Române, în semn de cinstire al faptelor deosebite.
Pentru considerente mai sus redate, apelanta a solicitat Curții să admită apelul și să constate faptul că, în mod temeinic și legal, C. Locală de P. sector 3, prin decizia nr._/16.05.2013, a considerat că, prin anularea certificatului de revoluționar .-D nr._, se impune recuperarea tuturor sumelor acordate nemeritat în baza actului anulat și să mențină, ca legală și temeinică decizia în integralitatea sa.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.205-208 Cod proc. civ., art. 8 din Legea nr. 341/2004, art. 712-717 NCPC.
Intimatul D. J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, subliniind că excepția tardivității, asupra căreia s-a pronunțat instanța de fond, este în mod netemeinic, în mod voalat, reiterată în apel.
Cu privire la incidența dispozițiilor art.1254 alin.2 din Noul cod civil, intimatul a susținut că acesta este un temei de drept fals și nemotivat, deoarece norma de drept privește nulitatea actelor juridice, în condițiile în care, la fond, excepția nulității a fost ridicată de către însuși reclamant, dar pârâta s-a opus, susținând că nu poate fi invocată o astfel de excepție cu privire la cererea sa.
De asemenea, intimatul a apreciat ca neavând legătură cu cauza dispozițiile art.1325 și ale art.1648 din Noul Cod civil.
Referitor la susținerea potrivit căreia în cazul său ar fi aplicabile dispozițiile art.180 din Legea nr.263/2010, intimatul a reiterat faptul că, la momentul emiterii deciziei, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
Referitor la susținerea apelantei potrivit căreia în cauză ar fi aplicabile prevederile art.49 din HG nr.1412/2004, intimatul a susținut că, în realitate, în cauză, sunt aplicabile prevederile art.49 din HG nr.1412/2006, astfel cum a fost aceasta modificată prin HG nr.707/2006, această problemă fiind ridicată chiar de către reclamant în fața instanței de fond, deoarece nu au fost respectate prevederile procedurii privind retragerea titlului de Luptător pentru V. Revoluției din Decembrie 1989, la acel moment pârâta susținând că, dimpotrivă, toate procedurile au fost respectate, în condițiile în care, prin cererea de apel, vine și susține contrariul, ceea ce arată că, ori este în eroare de drept, ” ori în mod diabolic invocă orice pentru ca prin diversiune juridică să inducă în eroare instanța de apel pentru a-și justifica decizia nelegală, abuzivă, nemotivată și neîntemeiată de a eluda legea în emiterea deciziei de debit”.
A mai susținut intimatul că apelanta, deși cunoștea că adresa de sistare a plății emisă de către SSPR nu întrunea condițiile legale, de vreme ce nu exista decretul președintelui României privind retragerea titlului de Luptător _ motivele de drept și de fapt ale rapidității cu care a fost emisă respectiva adresă urmând să facă obiectul unei cauze penale_, totuși a emis decizia contestată, deși ar fi trebuit fie să remită respectiva adresă emitentului sau măcar să verifice dacă în Monitorul Oficial exista publicat un astfel de decret al Președintelui României.
A mai subliniat intimatul că referirea apelantei la componența Comisiei potrivit căreia în cadrul acesteia ar fi activat și un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta curte de casație și justiție este nereală, comisia fiind alcătuită doar din angajați ai Secretariatului, susținerile fiind realizate fiind făcute doar din „dorința de a da o noanță (sublin. instanței: probabil intimatul a dorit să ortografieze „nuanță”) de veridicitate susținerilor privind aplicarea normei de drept prevăzută de art.180 din Legea nr.263/2010, în condițiile în care nu a comis nicio infracțiune, în loc să utilizeze art.179 din aceiași lege”.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Cu privire la temeiurile juridice menționate în cererea de apel, preluate din Codul civil în scopul justificării îndrept a unei așa-zise teorii a accesorialității actelor juridice, Curtea subliniază că raporturile juridice din prezenta cauză nu sunt raporturi juridice de drept privat, ci raporturi juridice de drept public, de natură administrativă, pentru care legea a stabilit o competență funcțională derogatorie de soluționare a litigiilor privind indemnizațiile acordate celor care au participat sau au afirmat că au participat la desfășurarea evenimentelor din Decembrie 1989 în favoarea completelor/secțiilor specializate în asigurări sociale și litigii de muncă (în lipsa unei astfel de nome derogatorii, judecata prezentului litigiu revenind instanței/secției de contencios administrativ).
Această competență funcțională derogatorie din punct de vedere strict procesual nu schimbă însă natura raporturilor juridice dintre părți, acestea rămânând în continuare subsumate ramurii de drept public, cât timp actele contestate au fost emise de apelantă în baza atribuțiilor conferite prin lege, în calitate de instituție publică, iar nu în baza acordului dintre părți sau a voinței exprimată de către o persoană, acestea fiind, de regulă, actele juridice în privința cărora reglementează dispozițiile Codului civil.
Pe cale de consecință, nu pot fi primite criticile referitoare la neaplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor din Codul civil, cât timp apelanta însăși nu a aplicat dispoziții ale Codului civil la emiterea actelor administrative contestate, ci acte normative speciale sau generale care reglementează în materia indemnizațiilor sau a altor asigurări sociale.
În egală măsură, nu pot fi primite apărările prin care intimatul se referă la temeiul juridic din Codul civil ca fiind „fals și nemotivat”, pentru că nici un temei juridic din Codul civil nu poate fi „fals”, după cum niciun temei juridic nu poate „nemotivat”, pentru că însuși temeiul juridic invocat constituie motivul. Se poate însă susține _așa cum Curtea a arătat în cele ce preced_ că un temei juridic invocat fie nu există în materialitatea lui (ceea ce nu este cazul în prezenta speță, temeiurile juridic invocate regăsindu-se în cuprinsul Codului civil ) fie nu este incident în raport de pretențiile, de situația faptică a litigiului dedus judecății.
Așa fiind, un temei juridic nu poate fi „fals” decât, eventual, ca efect al unei exprimări juridice defectuoase, dar poate fi irelevant, străin cauzei în care apare invocat.
În prezenta speță, problema juridică ce apare ca fiind esențială este aceea a stabilirii articolului din Legea nr.263/2010 ce putea fi aplicabil reclamantului contestator ca urmare a anulării certificatului de revoluționar în privința drepturilor de natură pecuniară primite în această calitate.
Curtea subliniază că prezentul litigiu nu poată asupra legalității procedurii prin care certificatul de „revoluționar” al reclamantului a fost anulat, după cum nu interesează speța eventualele demersuri în materie penală pe care intimatul afirmă că ar intenționa să le întreprindă.
Avându-se în vedere că a fost stabilită cu putere de lucru judecat conduita reclamantului intimat (excluderea foștilor colaboratori ai structurilor de securitate de la beneficiile legii reprezintă penalizarea aplicată acelora dintre participanții sau pretinșii participanți la V. Revoluției Române care, renunțînd la repere morale elementare, ca urmare a acceptării colaborării cu organele securității de dinainte de 1989, ofereau, de regulă contra unor sume de bani, informații despre diferite sau anumite persoane) de colaborator al fostei securități ca poliție politică, o entitate administrativă dispunând anularea certificatului de revoluționar în baza căruia reclamantul a beneficiat de drepturi substanțiale din partea Statului Român în semn de prețuire și recunoștință, apelanta a emis, cu aplicarea art.180 din legea nr.263/2010, decizia de dare în debit, cu scopul recuperării sumelor primite fără drept și, de altminteri, în absența legitimării morale din partea reclamantului intimat care cunoștea, fără îndoială, atât dispozițiile art.8 din legea nr.341/2004, cât și conduita sa anterioară participării la Revoluția din decembrie 1989, prin care și-a adus contribuția activă la funcționarea, ca poliție politică, represivă, a structurii organelor de securitate anterior lunii decembrie 1989.
Problema strict juridică, din care Curtea este nevoită să extragă aspectul moralității, privește inaplicabilitatea prevederilor art.180 din Legea nr.263/2010, deoarece acest articol se referă la obligația apelantei de a proceda la recuperarea tuturor sumelor de bani încasate necuvenit (fără drept, prin încălcarea, fraudarea legii, cum a fost și cazul reclamantului intimat), cu titlul de prestații sociale, de către persoanele care au săvârșit o infracțiune.
Or, până la proba contrară, pornind de la prezumția de nevinovăție, cât timp nu există o sentință definitivă de condamnare a reclamantului intimat pentru infracțiunile de fals în declarații și uz de fals sau pentru orice altă infracțiune relaționată cu modalitatea în care a ajuns în posesia certificatului de luptător ulterior anulat, nu se poate vorbi despre condiție esențială din cuprinsul art.180, respectiv despre „săvârșirea unei infracțiuni” pe care o poate constata doar o instanță de judecată.
Clamarea nevinovăției de către reclamantul intimat nu poate împiedica, spre exemplu, chiar pe apelantă să sesizeze P. competent cu privire la posibila săvârșire de către acesta a infracțiunilor mai sus amintite, urmând ca structura de parchet competentă să stabilească eventualele aspectele de natură penală și, în măsura în care s-ar ajunge la o condamnare definitivă, apelanta ar putea să aplice, de la acel moment (respectiv din ziua pronunțării hotărârii definitive sau a rămânerii definitive a ipoteticei sentințe penale de condamnare), dispozițiile art.180 din legea nr.263/2010, fără ca intimatul să se poată prevala de autoritatea de lucru judecat a sentinței pronunțate în prezentul litigiu, cât timp circumstanțele faptice și juridice ar fi substanțial diferite.
Până la un asemenea moment, apelanta nu are temei juridic pentru a face aplicarea dispozițiilor art.180 din Legea nr.263/2010, indiferent de resortul eminamente imoral al situației în sine, în care un colaborator al securității a încasat prestații sociale din bani publici, în semn de recunoștință din partea Statului Român și, prin extensie, a tuturor cetățenilor acestuia, cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii care reglementează condițiile în care se acordau respectivele prestații.
Împrejurarea că în cadrul comisiei care a dispus anularea certificatului s-ar fi aflat sau nu un procuror nu are vreo relevanță juridică efectivă în ceea ce privește reținerea „săvârșirii unei infracțiuni” de către reclamantul intimat, simpla prezență a unui procuror într-o entitate administrativă neconferindu-i acestuia, în respectiva Comisie, prerogative de organ de urmărire penală decât, poate, în raport de motivele expuse în cererea de apel, în opinia, neargumentată juridic, a apelantei, opinie care nu poate fi însușită de către Curte.
Nu au relevanță nici argumentele contrare pe care le susțin părțile cu privire la Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.341/2004, cu referire la procedura de anulare a certificatului de revoluționat, întrucât, de pe o parte, fiind vorba despre un act administrativ, el poate fi analizat de către o instanță de contencios administrativ în interiorul termenelor legale ( în speță, de către Secția de contencios administrativ a Curții de apel București), prezenta instanță pronunțându-se asupra consecințelor juridice ale emiterii acestui act, și anume în privința legalității dispunerii recuperării tuturor sumelor plătite de apelantă în baza calității de „luptător” a reclamantului intimat, iar, pe de altă parte, pentru că instanța de fond a înscris o . aprecieri în cuprinsul sentinței apelate prin care argumentează legalitatea procedurii de anulare a certificatului de revoluționar, reținând că această anulare a certificatului, din modul în care este formulat textul art.49 alin.1 și 3 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.341/2004, această anulare nu era condiționată de emiterea de către Președintele României (indiferent de identitatea acestuia) a decretului de retragere a titlului de luptător, în condițiile în care intimatul nu a declarat, la rându-i apel, cât timp aprecierile mai sus expuse nu îi erau favorabile, iar, potrivit dispozițiilor art.461 alin.2 din Codul de proc. civilă, reclamantul putea declara apel, criticând exclusiv partea din considerente pe care o aprecia defavorabilă.
Neprocedând astfel, reclamantul are la acest moment (ca efect al pronunțării prezentei decizii) o sentință cu autoritate de lucru judecat în care sunt incluse aprecieri cu privire la legalitatea unei proceduri administrative pe care el a apreciat-o ca nelegală, și în privința considerentelor unei hotărâri judecătorești legiuitorul urmărind instituirea autorității de lucru judecat, cât timp a reglementat posibilitatea unei părți care a avut câștig de cauză într-o pricină de a ataca hotărârea judecătorească pronunțată în ceea ce privește partea din considerente care o nemulțumește.
Or, dacă nu ar fi urmărit extinderea autorității de lucru judecat și în ceea ce privește cuprinsul considerentelor unei hotărâri, iar nu doar în privința soluției expuse în dispozitivul (partea finală) a respectivei hotărâri, legiuitorul nu ar fi avut niciun scop logic în instituirea posibilității declarării căii de atac de către partea care a câștigat procesul, dar care este nemulțumită de considerentele hotărârii ce i-a fost comunicată.
Nimic nu l-a împiedicat pe reclamantul intimat ca, până la soluționarea pricinii de către Tribunalul București, să se adreseze Curții de apel București -Secția de contencios administrativ cu o cerere de anulare a măsurii de anulare a certificatului său de revoluționar în care să expună argumentele pe care le-a arătat în întâmpinarea depusă în acest apel, solicitând, concomitent, Tribunalului București să suspende soluționarea cererii de contestare a actelor emise de către apelanta pârâtă până la soluționarea definitivă a litigiului ce purta asupra legalității procedurii de anulare a certificatului de moștenitor.
Nu rezultă că reclamantul intimat ar fi întreprins un astfel de demers procesual.
Apelul este o cale de atac devolutivă, dar doar în limitele criticilor expuse de către apelant, astfel cum se desprinde din prevederile art.477 alin.1 din Codul de proc.civilă (în cauză nefiind incidentă ipoteza legală de la alineatul al doilea al aceluiași articol), iar în prezenta speță aprecierile Tribunalului București cu privire la legalitatea procedurii de anulare a certificatului de „revoluționar” al reclamantului intimat nu pot fi percepute ca limite exprese sau implicite stabilite de către apelantă, prin raportare la conținutul cererii de apel și, mai mult decât atât, respectivele considerente, fiind favorabile apelantei prin concluziile pe care le exprimă, nu ar fi putut fi reapreciate de către instanța de apel (în absența declarării apelului și de către reclamant) decât cu încălcarea principiului neînrăutățirii situației declarantului în propria cale de atac, din perspectiva faptului că nu doar soluția Tribunalului București a intrat în puterea lucrului judecat, ci și considerentele acesteia.
Curtea subliniază că, prin cererea de apel, apelanta nu a susținut niciun moment nulitatea sau nelegalitatea procedurii administrative de anulare a certificatului de „revoluționar” al reclamantului, astfel cum pare a trage concluzia intimatul, cel mai probabil din cauza modului alambicat în care apelanta a înțeles să își motiveze apelul cu o multitudine de referiri la dispoziții ale Codului civil fără nicio legătură juridică cu pretențiile deduse judecății, ci și-a expus punctul său de vedere conform căruia anularea certificatului de revoluționar, prin relaționare cu teoria actelor juridice subsecvente și dependente de actul anulat în materie civilă, ar fi produs rezultatul neîndreptățirii reclamantului de a primi indemnizațiile de care a beneficiat încă de la momentul acordării lor, fără a putea fi invocată incidența termenului de prescripție de trei ani prevăzut de „legea specială”, respectiv de dispozițiile art.179 din legea nr.263/2010.
Or, în realitate, așa cum s-a arătat în debutul considerentelor ce preced, dispozițiile din Codul civil nu au nicio relevanță juridică în prezenta cauză, Legea nr.263/2010 fiind norma generală în materia recuperării prestațiilor cu caracter social de la cei care le-au încasat fără drept, dar doar în interiorul termenului legal de trei ani, așa cum în mod corect a reținut Tribunalul București.
Pe cale de consecință, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod proc.civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâta C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 3, Calea V. nr. 6, identificată cu CF_, cont bancar RO53TREZ__ – Trezoreria sector 3 București, împotriva sentinței civile nr._/28.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul D. J., identificat cu CP:_, domiciliat în București, sector 3, ., ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Iunie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 24 Iunie 2015
Red. jud. A.F/4ex/27.07.2015
| ← Pretentii. Decizia nr. 768/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Recalculare pensie. Decizia nr. 901/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
