Recalculare pensie. Decizia nr. 1517/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1517/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 2751/87/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 283/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1517
Ședința publică de la 06 mai2015
Curtea constituită din
PREȘEDINTE – A. C. B.
JUDECĂTOR - F. – G. R.
GREFIER - S. Ș.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelantul – reclamant D. S., împotriva sentinței civile nr.1604 din 13.11.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă; Asigurări Sociale; C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII TELEORMAN, având ca obiect: recalculare pensie.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că, prin serviciul registratură, la data de 04.05.2015 apelantul – reclamant a depus note scrise și a solicitat judecata în lipsă, precum și că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel s-au comunicat intimatei la data de 05.02.2015, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art.411 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată în raport de prevederile art.392 din codul de procedură civilă și în temeiul art.394 din Codul de procedură civilă o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – Secția Conflicte de muncă, Asigurări sociale și C. Administrativ Fiscal – complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 08 septembrie 2014, sub numărul_, reclamantul D. S. a solicitat obligarea pârâtei C. Județeană de Pensii Teleorman la recalcularea pensiei cu valorificarea veniturilor suplimentare realizate ca urmare a retribuirii în acord global realizate în perioadele indicate în adeverințele emise de angajatori și plata diferențelor dintre pensia cuvenită și neacordată și cea efectiv acordată, începând cu data de 17.04.2014.
Prin sentința civilă nr.1604/13.11.2014 Tribunalului Teleorman – Secția Conflicte de muncă, Asigurări sociale și C. Administrativ Fiscal – complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamantul D. S. în contradictoriu cu pârâta C. Județeană de Pensii Teleorman.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanța cu o cerere având ca obiect revizuirea drepturilor de pensie pe baza unor înscrisuri a căror valorificare i-a fost refuzată anterior, respectiv pe baza adeverințelor nr. 152/05.02.2013, nr. 153/05.02.2013 și nr. 270/22.02.2013 emise de .>
Prin decizia nr._ din 20.03.2014 a fost admisă cererea de pensionare pentru limită de vârstă a reclamantului, iar în decizie se menționează expres că „grupa a II-a de muncă din adeverința nr. 152/ 05.02.2013 nu a fost valorificată deoarece . documentul prin care s-a făcut nominalizarea în grupa de muncă. Celelate venituri din adeverințele nr. 153/05.02.2013 și nr. 270/22.02.2013 nu au fost valorificate deoarece nu sunt sporuri cu caracter permanent conform anexei nr. 15 din HG 257/2011”.
Tribunalul a constatat că pârâta a refuzat valorificarea tuturor mențiunilor din aceste adeverințe prin chiar decizia de pensionare, aspect precizat expres în conținutul acesteia, motiv pentru care dacă reclamantul era nemulțumit de acest aspect, trebuia să conteste decizia de pensionare în termenul și condițiile arătate de Legea nr.263/2010.
Însă, în condițiile în care reclamantul nu a contestat decizia de pensionare prin care a fost refuzată valorificarea veniturilor suplimentare ce rezultă din cele 3 adeverințe menționate în decizia nr._ din 20.03.2014, decizia respectivă a rămas definitivă, Tribunalul neputând trece peste dispozițiile imperative ale legii, în sensul obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de pensionare cu luarea în considerare a acestor adeverințe.
Soluția contrară ar fi determinat eludarea dispozițiilor legale amintite, care instituie o procedură obligatorie și termene imperative în care se pot formula contestațiile împotriva deciziilor de pensionare, scopul acestora fiind tocmai protejarea circuitului civil, fără a lăsa să treneze o situație de incertitudine timp îndelungat.
Mai mult, Tribunalul a reținut că în speță nu pot fi incidente dispozițiile art.107 din Legea nr.263/2010 referitoare la recalcularea drepturilor de pensie. Recalcularea presupune valorificarea ulterior stabilirii drepturilor de pensie a unor stagii de cotizare care nu fost avute în vedere, pe baza unor acte noi doveditoare.
Or, în speță, adeverințele nr. 152/05.02.2013, nr. 153/05.02.2013 și nr. 270/22.02.2013 emise de . reprezintă un act nou doveditor, deoarece acestea au fost depuse la dosar odată cu cererea de pensionare, iar pârâta a refuzat valorificarea acestora.
Dacă s-ar fi dispus obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de revizuire a pensiei cu luarea în considerare a adeverințelor respective, practic s-ar fi cenzurat decizia de pensionare, constatând că în mod nelegal și netemeinic adeverințele nu au fost valorificate de C. de pensii, în ciuda faptului că instanța nu este investită cu contestație împotriva deciziei nr._ din 20.03.2014 și că nu se pot invoca prin acțiune separată critici împotriva deciziei respective, soluția contrară presupunând eludarea termenelor și condițiilor imperative ale legii.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel motivată, apelantul D. S., în temeiul art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Deși în sentința atacată se arată că la apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile și că procedura de citare este îndeplinită, apelantul nu a primit nicio citație în această cauză.
Mai mult, apelantul nu a primit nicio adresă de comunicare a vreunei eventuale întâmpinări sau de ridicare a vreunei eventuale corespondențe cu tribunalul.
Apelantul susține că îl cunoaște pe poștașul din zona in care locuiește, pe care l-a atenționat să-i comunice orice act de la tribunal, însă acesta nu i-a remis nimic de la instanță.
Chiar și după primirea sentinței atacate, poștașul a confirmat că nu a avut nicio corespondență de la tribunal în afară de sentința apelată.
În aceste condiții, apelantul consideră că sentința atacată a fost pronunțată cu lipsă de procedură, contrar celor reținute în preambulul său.
În plus, din sentința atacată rezultă că dosarul nu s-a soluționat pe cameră de consiliu sau în faza de regularizare, ci în ședință publică, cu citarea părților, citare care însă în cauză lipsește cu desăvârșire.
Apelantul arată că avea cunoștință doar de faptul că dosarul se află în faza de regularizare a cererii, motiv pentru care aștepta comunicarea citației pentru primul termen de judecată, întrucât intenționa să-și precizeze (modifice) acțiunea, conform dispozițiilor art. 204 din Codul de procedură civilă, întrucat prin cererea_/17.04.2014 a solicitat „anularea deciziei_/20.03.2014, recalcularea pensiei și emiterea unei noi decizii...și plata diferențelor”, iar prin răspunsul Casei de Pensii nr._/11.08.2014 s-a solicitat precizarea faptului dacă se dorește anularea deciziei nr._/20.03.2014 cu toate că petitul cererii era clar, respectiv „anularea deciziei, cât și recalcularea pensiei și emiterea unei noi decizii”.
Fiind în prezența unui refuz nejustificat al Casei de Pensii, care îi dădea dreptul de a se adresa instanței, apelantul a solicitat obligarea acesteia la recalcularea pensiei, cu valorificarea veniturilor suplimentare realizate ca urmare a retribuirii în acord global si evidențiate în adeverințele emise de . . și plata diferențelor dintre pensia cuvenită și neacordată și cea efectiv acordată, începând cu 17.04.2014, urmând a-și preciza acțiunea, în sensul solicitării anulării deciziei nr._ din 20.03.2014, întrucât expirase termenul prevăzut de Legea nr.263/2010 pentru soluționarea contestației prealabile.
Prin sentința pronunțată s-a încălcat inclusiv dreptul apelantului prevăzut de dispozițiile art. 204 din Codul de procedură civilă.
În practicaua sentinței se reține că „părțile nu au mai formulat cereri sau propus probe”, însă o astfel de cerere nu putea fi formulată de apelantul care nu a fost legal citat.
Cat privește soluția de inadmisibilitate, apelantul susține că soluția este greșită întrucât o acțiune prin care se solicită obligarea Casei de Pensii la recalcularea pensiei, cu valorificarea unor venituri suplimentare și obligarea la plata diferențelor dintre pensia cuvenită și neacordată și cea efectiv acordată, după sesizarea în prealabil a Casei de Pensii pe aceste aspecte, în mod cert nu este inadmisibilă, ci eventual se poate dovedi o cerere nefondată.
Mai mult, instanța de fond nu a făcut nici un demers pentru a pune în discuția părților excepția inadmisibilității, dacă urma să se pronunțe cu privire la această excepție.
Prin modul în care a procedat, instanța de fond a încălcat grav dispozițiile art. 153 din Codul de procedură civilă, care obligă instanța să citeze părțile. Astfel, potrivit art.153 alin.1 din Codul de procedură civilă, instanța poate hotări asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.
Apelantul precizează că nu a semnat personal și nici vreun alt membru al familiei sale vreun proces verbal de comunicare a vreunui plic având mențiunea „pentru justiție a se înmana cu prioritate” sau orice alt act prin care să fie anunțat despre fixarea termenului de judecată în această cauză.
Având în vedere dispozițiile art. 153 alin. 2 C.pr.civ. privind sancțiunea nulității pentru neândeplinirea procedurii de citare, apelantul solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei la rejudecare.
Cât privește încălcarea dispozițiilor legale invocate prin acțiunea formulată, art. 2 pct. c, art. 33, art. 48, art. 96, art. 153 lit. f și art. 107 alin. 3 din Legea nr.263/2010, cât și dispozițiile din decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, chestiuni ce nu au făcut obiect de analiza a instanței legal investite, acestea vor trebui puse în discuția părților în sala de judecată și argumentate în condiții de contradictorialitate.
Susținerea instanței de fond în sensul că la recalculare vor fi avute în vedere doar acte noi doveditoare, este eronată întrucât dispozițiile art. 107 alin. 3 din Legea nr.263/2010 prevăd că pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor și/sau a stagiilor de cotizare, prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, fără a distinge dacă este vorba de acte noi sau vechi.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor invocate de apelant, în limitele apelului, conform art.477 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Procedura de citare se socotește îndeplinită, conform art.165 pct.1 C.pr.civ., la data semnării dovezii de înmânare ori după caz, a încheierii procesului verbal prevăzut de art.164 C.pr.civ., indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal.
Atât dovada de înmânare a citației, cât și procesul verbal sunt înscrisuri care, în privința constatărilor făcute personal de către agentul instrumentator, fac dovadă până la înscrierea în fals.
În speță, potrivit procesului verbal de înmânare a actului de procedură întocmit la data de 16.10.2014, aflat la dosarul de fond (fila 31 verso) rezultă că agentul însărcinat, având de înmânat citația în legătură cu dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului Teleorman, s-a deplasat la domiciliul reclamantului D. S., iar în lipsa destinatarului sau a unei persoane majore din familie care locuiește cu destinatarul/administratorul clădirii/portarul/agentul de pază, a afișat înștiințarea, în lipsa cutiei poștale, după care a depus actul de procedură (citația) la sediu instanței, respectiv Tribunalul Teleorman.
Mențiunile din procesul verbal amintit fac dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit și nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, potrivit art.art.163 alin 5 și art.164 alin.4 C.pr.civ.
După numai o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la afișarea înștiințării, destinatarul era în drept să se prezinte la sediul instanței de judecată pentru a i se comunica citația emisă la data de 14.10.2014 pentru termenul de judecată din 13 noiembrie 2014, ora 8,30, în care figura în calitate de reclamant în proces cu C. Județeană de Pensii Teleorman.
Reclamantul nu s-a prezentat la sediul instanței de judecată pentru a ridica citația, astfel că, după expirarea termenului instituit în acest sens, citația a fost depusă la dosarul cauzei (fila 32), însoțită de plicul cu care a fost expediată inițial, la data de 15.10.2014.
Chiar dacă reclamantul nu a primit personal citația pentru termenul de judecată din 13 noiembrie 2014, procedura de citare cu acesta a fost legal îndeplinită în fața primei instanțe la data când s-a judecat pricina, 13 noiembrie 2014, aceasta fiind socotită a fi îndeplinită, conform prevederilor art.165 pct.1 C.pr.civ., la data încheierii procesului verbal prevăzut de art.164 C.pr.civ.
Prin urmare, Curtea reține că prima instanță a respectat prevederile dispozițiile art. 153 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanța poate hotări asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate, având obligația de a amâna judecarea și efectuarea citării numai în ipoteza în care constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității, ceea ce nu era cazul dedus judecății.
Rol activ al instanței reglementat de art.22 C.pr.civ. impune judecătorului să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând dispune ca părțile să completeze probele dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, precum și administrarea altor probe, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Cu toate acestea, dat fiind că procesul civil este un proces al intereselor private, rolul judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității și contradictorialității.
Prin urmare, rolul activ al judecătorului nu înseamnă că întreaga sarcină a probei revine instanței, cu atât mai mult cu cât în procesul civil sarcina dovedirii pretențiilor revine reclamantului care a inițiat procesul.
Potrivit art.10 din Codul de procedură civilă, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele lege sau de judecător, să își probeze pretențile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finaliarea acestuia.
În acest context, reclamantul nu poate susține cu temei că a fost împiedicat de prima instanță să-și precizeze cererea introductivă, în condițiile prevăzute de art.204 C.pr.civ.
De asemenea, de vreme ce reclamantul nu s-a prezentat la termenul când s-a judecat cauza în fața primei instanțe, acesta nu poate invoca faptul că a fost lipsit de dreptul de a-și formula apărările necesare, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii.
Pe fondul cauzei, Curtea reține ca fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței apelate pentru următoarele motive:
Prin decizia nr._/20.03.2014 s-a respins cererea de valorificare a perioadei lucrate în grupa a II – a de muncă înscrisă în adeverința nr.152/5.02.2013 deoarece . documentul prin care a făcut nominalizarea în grupă de muncă.
Totodată, s-a menționat că sporul de vechime până la 1.04.1992 a fost acordat conform Legii nr.263/2010, iar celelalte venituri din adeverințele nr.153/5.02.2013 și 270/22.02.2013 nu au fost valorificate deoarece nu sunt sporuri cu caracter permanent conform Anexei 15 din HG nr.257/2011.
Adeverința nr.152/5.02.2013 emisă de Arcif SA atestă că apelantul a fost detașat la șantierul Arcif din Irak – Hilla, în perioada 10.11.1988 până la 20.10.1989 și de la 19.01.1990 până la 17.07.1990 și în șantierul din Ucraina - Krivoi R. de la 31.05.1994 până la 26.10.1994, conform statului de plată, în aceste perioade având meseria/funcția de tehnician topo, încadrat în grupa a II – a de muncă, în procent de 100%, cu mențiunea că în cadrul . s-a întocmit un document de către Consiliul de Administrație prin care să fie făcută nominalizarea conform HG nr.1223/1990, temeiul juridic al încadrării în grupa a II – a de muncă fiind prevederile Ordinului nr.257/20.03.2011, art.126 alin.1 privind eliberarea adeverințelor prin care prin care se atestă activitatea desfășurată în locurile de muncă încadrate în grupele I și/sau a II – a de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, temeiul juridic al încadrării în grupă superioară de muncă fiind HG nr.1223/20.11.1990.
Adeverința nr.153/5.02.2013 emisă de Arcif SA evidențiază veniturile obținute de apelant în perioada detașării în Irak și în Ucraina, în perioada 1988 – 1994, cu mențiunea că în perioada respectivă s-au reținut și virat contribuțiile CAS și pensia suplimentară.
Adeverința nr.270/22.02.2013 atestă că apelantul, angajat la . A. în perioada 18.07.1972 – 1.04.1991, a realizat venituri suplimentare (acord global, indemnizație de conducere, prime) la retribuția tarifară de încadrare, respectiv la salariul de bază, care au fost incluse în baza lunară e calcul a contriobuției sociale, conform art.1 din Decretul nr.389/1972. S-a mai menționat că în perioada amintită societatea a aplicat forma de retribuire în acord global, conform art.118 – 120 din Legea nr.57/1974., pe toată durata angajării s-au achitat lunar cotele CAS, inclusiv contribuția la pensia suplimentară pentru angajat, cât și cotele aferente angajatului, conform Decretului nr.389/1972 și Legea nr.65/1965.
Prin cererea adresată primei instanțe, apelantul a solicitat obligarea intimatei Casei de Pensii la emiterea unei decizii de recalculare a drepturilor de pensie pentru limită de vârstă și plata drepturilor rezultate, prin valorificarea veniturilor înscrise în adeverințele mai sus amintite, depuse în original la dosarul de pensiei.
Curtea reține că apelantul nu se poate prevala numai de norma de drept material cuprinsă în Legea nr.263/2010, fără a se supune și normelor de procedură reglementate de actul normativ menționat.
Sub acest aspect, Legea nr. 263/2010 prevede o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional (art. 149-157), conform căreia pensionarul trebuie să adreseze cererea de recalculare a pensiei către C. de pensii, decizia acesteia poate fi contestată la Comisia Centrală de contestații și numai hotărârea Comisiei de contestații poate fi atacată în instanță. De asemenea, în cazul unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, pensionarul se poate adresa instanței.
Respectarea procedurii prealabile nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiție, întrucât această procedură este finalizată în fața instanței de judecată, nefiind limitată la controlul exercitat de către organul administrativ.
Analiza condițiilor de exercitare a acțiunii se face la momentul învestirii instanței de fond, or în speță, prealabil sesizării primei instanțe, reclamantul nu a contestat la Comisia centrală de Contestații decizia nr._/20.03.2014 prin care i s-a respins cererea de valorificare a perioadei lucrate în grupa a II –a de muncă înscrisă în adeverințele emise de .-a adresat direct instanței de judecată.
Cum apelantul nu a făcut dovada respectării procedurii prealabile prevăzute de art.149 și art.150 din Legea nr.263/2010, respectiv contestarea decizia nr._/20.03.2014 la Comisia centrală de Contestații, iar introducerea directă a acțiunii în instanță nu este permisă, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, în fața instanței pot fi atacate numai deciziile comisiei de contestație sau refuzul nejustificat de soluționare a cererilor, situații neincidente în cauză, prima instanță a respins în mod corect cererea dedusă judecății ca fiind inadmisibilă.
Prin parcurgerea procedurii administrative prealabile, care constituie o cerință obligatorie a cărei neîndeplinire afectează exercițiul dreptului la acțiune, nu se aduce atingere liberului acces la justiție, ci se respectă o condiție specială instituită printr-o lege într-o anumită materie.
În jurisprudența a CEDO s-a reținut în mod constant că stabilirea unor condiții pentru introducerea acțiunii în justiție nu constituie o încălcare a liberului acces la justiție și la un proces echitabil, statul dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.
Ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii este de prisos analiza fondului dreptului dedus judecății.
Este relevant a nota că prin deciziile nr. 439/3.03.2012, nr.1.080/13.12. 2012, nr. 315/18. 06.2013 și nr. 476 din 23 septembrie 2014 s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 149 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a statuat că, „reglementând această procedură, legiuitorul a urmărit degrevarea instanțelor de judecată de o mare parte a cauzelor privind drepturile de asigurări sociale prin interpunerea comisiilor de contestații în procedura de soluționare a acestora. Astfel, pensionarii pot supune deciziile de pensii controlului comisiei de contestații fără a mai parcurge procedura, în principiu de mai lungă durată, din fața instanțelor de judecată și, numai în situația când nu sunt mulțumiți de hotărârile acestei comisii, pot să le supună analizei instanței de judecată. O astfel de procedură nu poate fi privită ca aducând eo ipso atingere dreptului de acces liber la justiție, chiar dacă are caracter obligatoriu, atât timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată. Prevederile art. 21 din Constituție nu interzic existența unei astfel de proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicțional. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, V. Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza F. contra Austriei, paragraful 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un „tribunal” în sensul Convenției.
Prin aceleași decizii, Curtea a reținut că faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție, nu este nici el de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile analizate. Astfel, așa cum Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa, „liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus nici unei condiționări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică și reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă”.
În plus, Curtea reține că beneficiarul deciziei de pensionare a fost încunoștințat despre această procedură, întrucât la finalul decizii de pensionare a fost formulată următoarea mențiune „conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensie poate fi contestată în termen de 30 zile de la comunicare, la comisia de contestații competentă conform legii. Contestația se depune la casa teritorială/sectorială de pensii emitentă. Conform art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensionare necontestată în termen este definitivă.”
Pentru toate considerentele arătate, în baza art.480 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant D. S. CNP_, cu domiciliul în municipiul A., ., ., .,împotriva sentinței civile nr.1604/13.11.2014 pronunțată de Tribunalului Teleorman – Secția Conflicte de muncă, Asigurări sociale și C. Administrativ Fiscal – complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII TELEORMAN –CUI_, cu sediul în municipiul A., ., județul Teleorman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06 mai 2015.
Președinte, Judecător,
B. A. C. R. F. G.
Grefier,
Ș. S.
Red. Jud. RFG
Dact: Z.G./4 ex/
Jud.fond: M.R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 105/2015. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
