Recalculare pensie. Decizia nr. 503/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 503/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 1957/93/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8003/2014)
DECIZIE Nr. 503/2015
Ședința publică de la 17 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII ILFOV împotriva sentinței civile nr. 2893/24.09.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-contestator A. Ș., având ca obiect: recalculare pensie.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelantul a solicitat prin cererea înregistrată la data de 17.12.2014 a solicitat judecata în lipsă conform prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, atașând acesteia delegația apărătorului angajat al intimatului și chitanța ce atestă plata onorariului avocațial, precum și că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 13.11.2014, după care:
Curtea, față de lipsa părților la strigarea pricinii, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin apelul înregistrat pe rolul Curții de apel București la data de 10.11.2014, apelanta C. de pensii a județului Ilfov a solicitat desființarea sentinței civile nr.2893/24.09.2014 a Tribunalului Ilfov, pronunțată în dosarul nr._ .
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.470 si art. 461 alin. 1 Cod procedură civilă, apelanta a expus următoarele argumente:
Motivarea unei hotărâri poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexactă, să fie insuficientă.
Hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, tuturor pretențiile formulate de către părți și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția din dispozitiv.
Prin concluziile scrise, apelanta a subliniat că a solicitat instanței de fond să constate nulitatea absoluta a adeverințelor ce au făcut obiectul contestației pentru neîndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de art. 127 alin.2 din HG nr.257/2011 care dispune, în mod obligatoriu, precizarea temeiul legal în baza căruia s-au acordat diversele drepturi bănești.
Din conținutul adeverinței nr.21/28.03.2014, eliberată de . rezultă care este salariul de încadrare, ce fel de spor și în baza cărui act normativ au fost acordate veniturile atestate de adeverință, cât și temeiul legal în baza căruia au fost acordate.
Din adeverința completatoare nr.25/29.04.2014, eliberată de . că câștigurile atestate de adeverința nr.21/28.03.2014, eliberată de aceeași societate, nu sunt venituri suplimentare la salariul de încadrare, ci venituri brute.
De asemenea, apelanta a arătat că a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a adeverinței nr.21/28.03.2014, eliberată de . neîndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de dispozițiile art. 127 alin.2 din HG nr.257/2011, raportat la dispozițiile art. 165 din Legea nr.263/2010 care prevăd că, la determinarea punctajelor anuale, corespunzătoare perioadelor de activitate lucrate pana la data de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, așa cum sunt înregistrate în carnetul de munca.
Dispozițiile art. 165 din Legea nr.263/2010 prevăd, de asemenea, foarte clar care sunt veniturile care se au în vedere la determinarea punctajelor lunare, respectiv, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel: salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.
Apelanta a mai subliniat că adeverințele NU îndeplinesc condițiile de fond prevăzute de dispozițiile art. 127 alin.2 din HG nr.257/2011 care prevăd faptul că sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea și/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15, potrivit cărora adeverința prin care se dovedesc aceste sporuri va cuprinde obligatoriu cel puțin următoarele elemente: denumirea angajatorului; datele de identificare a persoanei; perioada în care s-a desfășurat activitatea, cu indicarea datei de începere și de încetare a acesteia; funcția, meseria sau specialitatea exercitată; denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată; perioada în care a primit sporul și temeiul în baza căruia s-a acordat.
Apelanta a mai arătat că, din lecturarea adeverinței, nu rezultă temeiul legal în baza cărora au fost acordate câștigurile menționate în adeverință, iar din adeverința completatoare nr.25/29.04.2014 eliberată de . că acestea ar fi venituri brute și nici dacă au fost plătite contribuțiile de asigurări pentru aceste sume menționate în adeverință.
Totodată, a mai susținut apelanta, adeverințele nu pot fi valorificate în forma emisă de angajator, întrucât angajatorul nu și-a asumat responsabilitatea menționării aspectului reținerii și virării contribuției de asigurări sociale la aceste sume, acestea neconținând o mențiune explicită din care să rezulte reținerea contribuțiilor și efectuarea vărsămintelor de asigurări sociale pentru veniturile atestate de adeverințe, ci doar mențiunea generică în sensul că pentru aceste venituri s-a calculat și virat contribuția unității la asigurările sociale, conform prevederilor legale și în procentele stabilite de lege.
A mai arătat apelanta că, potrivit alin.2, pe lângă salarii, se mai au în vedere și sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislației anterioare și care sunt înregistrate în carnetul de muncă.
Prin urmare, pentru a stabili dacă un venit poate fi luat în calcul la stabilirea pensiei trebuie să fi fost înscris în cartea de muncă sau să constituie un spor care să fi făcut parte din baza de calcul a pensiei potrivit legislației anterioare intrării in vigoare a Legii 19/2000.
Dacă veniturile obținute de intimat ar fi constituit un spor, era necesar a se stabili dacă a fost utilizat la stabilirea pensiei conform legislației anterioare, respectiv art. 10 din Legea 3/1977 care nu enumera și veniturile (sporul) reprezentând premii și ore festive printre cele care constituie baza de calcul a pensiei, iar, mai mult decât atât, dispozițiile art. 127 din HG nr.257/2011 stipulează că sporurile, indemnizațiile și majorările de retribuții tarifare care, potrivit legislației anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor sunt cele prezentate în Anexa nr.15 din HG nr.257/2011, la pct. IV din aceeași hotârâre de guvern fiind enumerate ce “alte sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidențiate împreună cu salariile aferente în statele de plată si pentru care s-a datorat si s-a virat contribuția de asigurări sociale.”
Apelanta a mai arătat că eliberarea unei adeverințe conform legislației în vigoare presupune implicit și că această adeverință să aibă temeiul legal al acordării acestor venitului cât și faptul că a plătit contribuția de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
În ceea ce privește reținerea principiul contributivitatii, constând în aceea ca angajatorul a achitat contribuția de asigurări sociale, în dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția pentru asigurările sociale de stat, s-a stipulat obligativitatea angajatorilor să vireze la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuție de 15% asupra câștigului brut realizat de personalul lor salariat.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.263/2010 privind stabilirea drepturilor de pensie, cât și la recalcularea acestora, criteriile determinante pentru valorificarea veniturilor suplimentare la calculul acestora sunt următoarele: aceste venituri să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare și să fi fost înregistrate în carnetul de muncă până la data de 1 aprilie 1992 (data intrării în vigoare a Legii nr.49/1992 privind modificarea și completarea unor reglementări din legislația de asigurări sociale), iar, ulterior acestei date, să fi avut caracter permanent, să fi făcut parte, de asemenea, din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare și să fi fost înregistrate în carnetul de muncă sau dovedite cu adeverințele eliberate de unități, conform legislației în vigoare.
Mai mult de atât, a arătat apelanta, prin Decizia nr.19 pronunțată în dosarul nr. 18/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general, însă angajatorul nu face mențiune care este salariul de încadrare și salariul realizat, conform art.165 din Legea nr.263/2010 modificata.
Conform dispozițiilor art.2 din Decretul nr.389/1972, contribuția pentru asigurările sociale de stat nu se datora asupra sumelor reprezentând drepturile plătite asiguraților din fondurile asigurărilor sociale de stat.
Dispozițiile art.12 alin.1 lit.a din Legea nr.57/1974 prevedeau modul de retribuire după cantitatea și calitatea muncii, în timp ce sporurile reprezentau acele sume de bani acordate prin raportare la retribuția tarifară de încadrare înscrisă în carnetul de muncă.
La calculul drepturilor de pensie, a mai afirmat apelanta, întotdeauna s-a avut în vedere respectarea principiului egalității atât pentru persoanele care prin munca lor au depășit producția planificată cât și pentru situația nerealizării producției planificate (în acest caz, retribuția diminuându-se) astfel că, la calculul pensiei, s-a avut în vedere numai retribuția stabilită prin contractul de muncă pentru care s-a plătit contribuția la pensia suplimentară, conform actelor normative în vigoare, “și nu și sumele” prevăzute în adeverințe.
Apelanta a mai susținut că instanța de fond nu a reținut împrejurarea conform căreia “contribuția de asigurări sociale conform actelor normative (Legea nr.3/1977, Legea 27/1966....), acte normative care prevedeau, la art. 65 alin.2 din Legea nr.3/1977, coroborat cu art. 71 alin.1 din Legea nr.27/1966, contribuția de 2% se calcula la salariul tarifar lunar de încadrare, iar dispozițiile art.2 din Decretul nr.389/1972, menționa că, contribuția pentru asigurările sociale de stat nu se datorează asupra sumelor reprezentând drepturile plătite asiguraților din fondurile asigurărilor sociale de stat.”
Mai menționează apelanta că aceste venituri nu reprezintă un spor, ci o formă de stimulare, conform prevederilor art. 62 raportat la art. 65 din Legea nr.57/1974, veniturile acordându-se din fondul stabilit prin planul național unic de dezvoltare economico-socială.
Apelanta a mai solicitat Curții să constate că asupra acestor venituri nu a fost plătită contribuția la pensia suplimentară, conform art. 65 alin.2 din Legea nr.3/1977, coroborat cu art. 71 alin.1 din Legea nr.27/1966.
Prevederile art. 4 si 5 din Legea 2/1983, a mai susținut apelanta, care reglementa lucrul în acord global stipulau că, pe lângă retribuția tarifară, personalul muncitor beneficiază, ca parte variabilă a retribuției, de venituri suplimentare, pe calea adaosului de acord, a participării la beneficii, premiilor și a altor stimulente, sporurilor, indemnizațiilor și a compensațiilor prevăzute de lege.
La calculul drepturilor de pensie, a subliniat apelanta, întotdeauna s-a avut în vedere respectarea principiului egalității atât pentru persoanele care, prin munca lor, au depășit producția planificată cât și pentru situația nerealizării producției planificate (în acest caz, retribuția diminuându-se) astfel că, la calculul pensiei, s-a avut în vedere numai retribuția stabilită prin contractul de muncă pentru care s-a plătit contribuția la pensie suplimentară, conform actelor normative menționate mai sus “și nu și pentru sumele prevăzute în adeverință, așa cum menționează și angajatorul pe adeverințele eliberate”.
În speță, a arătat apelanta, din adeverință nu rezultă dacă “sau ( sublin. Curții referitoare la forma corect ortografiată: s-au)plătit dările și pentru aceste sume, respectiv contribuția de asigurări sociale și nici dacă sunt venituri suplimentare la salariul de încadrare, având în vedere că în adeverința completatoare se menționează că ar fi venituri brute”.
În acest context, apelanta apreciază că, “dacă ar fi obligată la luarea în calcul a sumelor ce reprezintă ?, ar însemna o încălcare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 263/2010 modificată privind principiul obligativității și principiul contributivității.”
Apelanta a susținut că “instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art.165 alin.2 din Legea nr.263/2010 modificată, raportat la dispozițiile art.127 din HG nr.257/2011, în mod eronat obligând-o la recalcularea drepturilor de pensie, cu luarea în considerare a veniturilor atestate de adeverința nr.21/28.03.2014, eliberată de . cu adeverința nr.25/29.04.2014 eliberată de .>.”
Potrivit dispozițiilor Legii nr.263/2010 și HG nr.257/2011 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aplicabile atât la stabilirea drepturilor de pensie cât și la recalcularea acestora, criteriile determinante pentru valorificarea veniturilor suplimentare la calculul acestora sunt următoarele: aceste venituri să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare și să fi fost înregistrate în carnetul de muncă până la data de 1 aprilie 1992 (data intrării în vigoare a Legii nr.49/1992 privind modificarea și completarea unor reglementări din legislația de asigurări sociale), iar, ulterior acestei date, să fi avut caracter permanent, să fi făcut parte, de asemenea, din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare și să fi fost înregistrate în carnetul de muncă sau dovedite cu adeverințele eliberate de unități, conform legislației în vigoare.
Mai mult de atât, a mai subliniat apelanta, la calcularea drepturilor de pensie nu pot fi avute în vedere veniturile atestate de adeverința nr.21/28.03.2014 eliberată de . în vedere dispozițiile art.127 din HG nr.257/2011 care prevăd în mod clar care sunt sporurile care se pot valorifica la stabilirea și/sau recalcularea drepturilor de pensie.
Astfel, în privința perioadelor anterioare datei de 1 aprilie 2001 (când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000) sunt incidente dispozițiile tranzitorii cuprinse în art.165 din acest act normativ care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale doar a veniturilor obținute, ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației anterioare.
Conform dispozițiilor art. 12 alin.1 lit.a din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea si calitatea muncii, în timp ce sporurile reprezentau acele sume de bani acordate prin raportare la retribuția tarifară.
Aceasta diferențiere rezultă în mod clar din dispozițiile actului normativ mai sus menționat, iar Legea nr.49/1992 precizează sporurile cu caracter permanent care se includeau în baza de calcul.
Apelanta a subliniat că articolul 3 din Legea nr.49/1992 prevede următoarele: "Contribuția de 3% pentru pensia suplimentară se plătește, în condițiile legii, de către toți salariații cuprinși în sistemul asigurărilor sociale, pentru sumele încasate drept salarii de bază, la care se adăugă: sporul de vechime în muncă, sporul pentru lucrul în subteran, precum și pentru lucrul pe platformele marine de foraj și extracție, indemnizația de zbor, sporul pentru condiții grele de muncă,sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal, sporul pentru exercitarea unei funcții suplimentare.”
Apelanta a arătat că “dispozițiile Legii nr.2/1983, prevedea că munca reprezenta o îndatorire de onoare pentru toți membrii societății. Fiecare cetățean avea, potrivit Constituției, drepturi si obligați, de a desfășura o activitate utilă societății, care să-i asigure mijloacele de existență și de dezvoltare spirituală”.
F. de aceste dispoziții legale, a subliniat apelanta, retribuția și celelalte venituri ale oamenilor muncii reflectă contribuția fiecăruia la realizarea planului de producție, la dezvoltarea producției materiale și spirituale a societății. Nimeni nu poate să primească retribuție și să participe la beneficii dacă nu lucrează. Nimeni nu putea avea un venit garantat dacă nu muncea, dacă nu producea potrivit obligațiilor de la locul de munca.
Sistemul de retribuire asigura cointeresarea materială a celor ce muncesc la creșterea producției, a productivității muncii și a eficienței economice, precum și repartizarea echitabilă a veniturilor provenite din muncă, un raport corespunzător între veniturile individuale minime și maxime. În situația în care sarcinile de producție sau condițiile prevăzute în contractul acord nu se realizau, veniturile personalului muncitor se diminuau în mod corespunzător.
A mai susținut apelanta că, în concret, condițiile de aplicare a altor forme de retribuire specifice unor ramuri sau activități, condițiile de constituire și de repartizare a fondului de participare la realizarea producției, a beneficiilor și la împărțirea beneficiilor, precum și condițiile de calculare și eliberare a fondului de retribuire, se stabileau prin decret al Consiliului de Stat.
Menționează apelanta că aceste venituri suplimentare nu reprezintă un spor, ci o formă de remunerare în funcție de realizarea indicatorilor, reglementată de legislația în vigoare la acea dată, respectiv în art. 12 din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea și calitatea muncii, în timp ce sporurile reprezintă sume de bani acordate prin raportare la retribuția tarifară (salariul de încadrare din carnetul de muncă).
Aceasta diferențiere, arată apelanta, rezultă foarte clar din dispozițiile Legii nr.57/1974 care definește retribuția tarifară (inclusiv în cazul în care forma de retribuire este în acord) și enumeră, totodată, indemnizațiile, majorările și sporurile ce pot fi acordate pe lângă retribuția tarifară.
Având in vedere cele menționate mai sus, apelanta apreciază că, dacă ar fi obligată la luarea în calcul a adeverinței nr.21/28.03.2014 eliberata de . însemna o încălcare a prevederilor art. 2 din Legea nr.263/2010 privind principiile de bază ale sistemului public de pensii.
Tot astfel, apreciază apelanta, nu poate fi primită nici susținerea că s-ar încălca prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale care obligă ambele părți (subl.Curții, probabil apelanta a intenționat să scrie „statele părți”) să adopte măsuri pentru a asigura garantarea drepturilor de proprietate.
În prezenta, a afirmat apelanta, nu suntem în prezența unui "bun", noțiune cu semnificație autohtonă (subl.Curții, apelanta a confundat semantica termenilor folosiți, fiind vorba, în realitate, despre „semnificația autonomă” a unor termeni folosiți în jurisprudența CEDO), în sensul Convenției, care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială și nici în prezența unei „speranțe legitime", deoarece “dispozițiile cuprinse atât în art. 165 din Legea nr. 263/2010 raportat la art.127 din HG nr.257/2011, care prevăd în mod expres elementele care stau la baza determinării și recalculării punctajului anual pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a noii reglementări - cadru în domeniul sistemului public de pensii”.
Din lecturarea adeverinței, subliniază apelanta, nu rezultă care este temeiul legal în baza căruia au fost acordate aceste venituri lunare, care este temeiul legal în baza căruia au fost acordate și, mai mult decât atât, asupra acestor sume nu au fost plătite contribuțiile de asigurări sociale pentru a putea fi avute în vedere la recalcularea drepturilor de pensie.
În cazul în care intimatul va cădea în pretenții, apelanta solicită Curții să aibă în vedere dispozițiile art. 447 Cod pr.civ., iar, în cazul în care se face dovada cheltuielilor de judecată, să se aibă în vedere dispozițiile art.452 C.Pr. civilă coroborat cu art.451 alin.2 C.Pr. civilă, “să se procedeze la cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, în raport de complexitatea dosarului, munca îndeplinită de avocat și termenele acordate în cauză, instanța nu va acorda părții care a câștigat procesul cheltuielile care nu au fost necesare sau care au avut o valoare disproporționată în raport cu valoarea cererii”.
Intimatul A. Ș. nu a formulat întâmpinare.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Apelanta enumeră condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, din punctul de vedere al formei și al conținutului, motivarea unei sentințe judecătorești, apreciind că motivarea sentinței apelate nu corespunde acestor cerințe, fără însă a și arăta de ce nu ar corespunde, respectiv de ce sentința pronunțată de către instanța de fond nu ar fi motivată sau care ar fi, în concret, “viciile” din considerentele sentinței.
Dincolo de faptul ca apelanta încearcă să susțină că sentința pe care o atacă nu ar corespunde cerințelor de formă, inserând, din această perspectivă, la modul general, în cererea sa de apel, fără nicio referire concretă, concluzii generale expuse în doctrina sau practica juridică referitoare la forma și calitatea motivării oricărei hotărâri judecătorești, Curtea, procedând la lecturarea cereri de apel, constată că o atenție și exigență, cel puțin la fel de ridicată, ar fi trebuit să manifeste apelanta cu privire la conținutul propriei cereri de apel.
Astfel, în cuprinsul celor 11 pagini tehnoredactate ale cererii de apel se regăsesc fraze fără înțeles, lipsindu-le acestora continuarea pentru a le conferi o logică discursivă juridică descifrabilă, greșeli gramaticale (cuvântul s-au ortografiat “sau”, verbul “a fi”, la timpul condițional-optativ prezent, ortografiat “ar fii” în loc de ar fi ), dezacorduri sau virgule inserate între subiect și predicat (exempli gratia: “dispozițiile Legii nr.2/1983, prevedea…”; “dispozițiile art.2 din Decretul nr.389/1972, menționacăcontribuția….”) confuzii terminologice (a se vedea, în acest sens, confuzia între noțiunea de “semnificație autonomă” și cea de semnificație autohtonă, precum și cea dintre “statele –părți ale Convenției”, confundate, în cererea de apel, cu “ambele părți”).
Dacă în privința dezacordurilor, precum și a altor greșeli gramaticale sau a confuziilor terminologice, Curtea are posibilitatea de a le integra, cu sublinierile ce preced, unui conținut totuși logic al cererii de apel, cu toate că apare ca regretabilă această formă a unei cereri de apel adresate unei instanțe de control judiciar și semnată, nu de unul, ci chiar de către doi juriști, dintre care unul în calitatea sa de director executiv al apelantei, o astfel de posibilitate nu subzistă pentru o . fraze din care fie lipsește continuarea, fie sunt astfel construite încât nu se înțelege ce anume se critică sau se cere reținut de către Curte, în acest sens fiind elocvente următoarele fraze preluate exemplificativ, ca atare, din cuprinsul cererii de apel:
“Instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art.165 alin.2 din Legea nr.263/2010 modificată, raportat la dispozițiile art.127 din HG nr.257/2011, în mod eronat obligând-o la recalcularea drepturilor de pensie, cu luarea în considerare a veniturilor atestate de adeverința nr.21/28.03.2014, eliberată de . cu adeverința nr.25/29.04.2014 eliberată de .>”;
“Conform dispozițiilor art. 12 alin.1 lit.a din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea și calitatea muncii, în timp ce sporurile reprezentau acele sume de bani acordate prin raportare la retribuția tarifară”;
“dacă ar fi obligată la luarea în calcul a sumelor ce reprezintă ?, ar însemna o încălcare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 263/2010 modificată privind principiul obligativității și principiul contributivității”.
Curtea a încercat să confere o formă cât mai coerentă motivelor de apel, renunțând să redea, în mod reperat, unele dintre critici (care sunt reluate pe parcursul celor 11 pagini ale cererii de apel) și încercând o expunere sintetică a altora, însă subliniază că apelantei îi revenea obligația pentru asigurarea unei exprimări corespunzătoare, îngrijite, corecte din punct de vedere ortografic și gramatical, cursive, pentru că, în cauză, apelant nu este o persoană fizică al cărei nivel de pregătire generală sau de specialitatea juridică ar putea fi modest sau chiar inexistent, ci despre o instituție publică a Statului român în care își desfășoară activitatea și personal licențiat în științe juridice.
Legat de la motivul de apel privitor la ignorarea solicitării apelantei referitoare la constatarea nulității adeverințelor, solicitare înscrisă în documentul intitulat Concluzii scrise, Curtea atrage atenția apelantei asupra faptului că orice pretenție se poate formula, în cadrul unui proces, fie prin intermediul unei cereri de chemare în judecată fie printr-o cerere reconvențională în cadrul unui proces deja inițiat.
Prin urmare, “solicitarea” apelantei pârâte adresată Tribunalului nu putea fi luată în considerare de către Tribunal decât dacă ar fi făcut obiectul unei cereri reconvenționale având ca obiect pretenția constând în anularea adeverințelor.
Constatarea nulității unor adeverințe nu reprezintă o simplă “solicitare” care să poată fi avută în vedere, printre altele, de către instanța de judecată, ci este o pretenție prin care se tinde la anularea valorii probatorii a unor înscrisuri folosite de către partea adversă în proces.
Referitor la faptul că angajatorul nu ar fi putut reține contribuția la asigurări sociale sau la pensia suplimentară pentru sumele plătite în acord reclamantului, sume menționate în adeverința nr.21/28.03.2014, Curtea reține că adeverința atestă o astfel de plată, apelanta pârâtă nefiind în măsură să cenzureze realitatea aspectelor consemnate în respectiva adeverință, ci să o pună în aplicare, prin luarea sa în calcul, în cadrul operațiunilor de recalculare a pensiei.
Dacă are dubii cu privire la veridicitatea aspectelor consemnate în adeverințe, pârâta are posibilitatea ca, realizând recalcularea, să sesizeze, în paralel, organele de urmărire penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de fals, dar nu are posibilitatea de a refuza valorificarea adeverințelor, sub cuvânt că acestea nu poartă mențiunea achitării CAS-ului, pentru că o astfel de mențiune există în cuprinsul adeverinței nr. 21/28.03.2014, în condițiile în care doar pentru această adeverință Tribunalul a admis cererea reclamantului.
Este adevărat că în adeverința completatoare a adeverinței nr. 21/28.03.2014, respectiv în adeverința nr.25/29.04.2014, nu se mai menționează plata contribuției la CAS, însă această adeverință are ca obiect exclusiv completarea celei mai sus amintite, cu enunțarea temeiului juridic în baza căruia s-a efectuat plata CAS-ului.
Referitor la faptul că angajatorul ar fi încălcat dispozițiile legale, respectiv cele înscrise în Legea nr.54/1974 sau în orice alte reglementări anterioare anului 1989, în ipoteza în care ar fi reținut CAS la sumele plătite în acord, Curtea subliniază că, în aplicarea corectă a principiului contributivității înscris în art..2 din Legea nr.263/2010, urma ca instanța de fond să deceleze dacă reclamantului pensionar i-au fost reținute sau nu sume cu acest titlu, indiferent asupra căror sume a purtat respectiva reținere.
Cât timp aceste sume au fost reținute cu acest titlu, interpretându-se dispozițiile legale în vigoare la momentul reținerii, statul are obligația de a reflecta acele contribuții în valoarea pensiei pe care o are de plătit reclamantului, numai astfel dându-se eficiență efectivă principiului contributivității conform căruia pensia se stabilește în funcție de nivelul contribuției, iar nu în funcție de cum a respectat sau nu legea angajatorul la momentul la care, interpretând respectiva lege, a operat reținerile cu titlu de CAS.
Nu poate fi primită nici critica apelantei potrivit căreia ar avea loc o dublă valorificare a contribuției de asigurări sociale, deoarece nu rezultă din adeverința nr.21/28.03.2014 faptul că această contribuție ar fi fost reținută doar în raport de nivelul salariului tarifar de încadrare al reclamantului (indiferent de cât primeau “oamenii muncii", pe statul de plată, în concret, în funcție de indicatori de plan realizați sau nu), ci că această contribuție a fost reținută distinct atât în privința CAS –ului, cât și a pensiei suplimentare prin raportare distinctă la sumele plătite în acord.
Prin urmare, presupunând că reclamantului, în ipoteza “neîndeplinirii planului”, fostul angajator i-a reținut, la plata parțială a salariului tarifar (în lunile de nerealizare a “planului”, autoritățile comuniste reținând de pe statul de plată anumite sume, un fel de amendă aplicată “oamenilor muncii” pentru nerealizarea “planului”), contribuția pentru pensie și pentru pensia suplimentară, calculată la întregul salariu tarifar de încadrare, deși acesta nu fusese încasat ca atare de către reclamant, iar, ulterior, angajatorul i-a reținut aceleași contribuții cu privire la sumele plătite în acord, sume care nu făceau altceva decât să completeze veniturile plătite doar parțial în lunile anterioare, înseamnă că însuși angajatorul a realizat o dublă reținere a contribuției de asigurări sociale, context în care apare pe deplin echitabil, în reflectarea principiului contributivității, ca și plătitorul pensiei să ia în calcul această dublă plată a contribuției la asigurările sociale.
Dincolo de exprimările stereotipe ale apelantei din cererea de apel, cu o nuanță de nostalgie față de perioada comunistă, referitoare la locul și misiunea “oamenilor muncii” în economia de sorginte socialistă, Curtea subliniază adevărul incontestabil potrivit căruia, dacă “omului muncii” reprezentat de către reclamant i s-a reținut mai mult decât era necesar sau legal, cu titlul de contribuție la asigurările sociale, extinzându-se, atât în perioada comunistă, cât și ulterior, până în anul 1999, această reținere și asupra unor sume care nu intrau în baza de calcul a contribuției de asigurări sociale, aceluiași “om al muncii”_ devenit între timp pensionar într-un Stat de D. care reglementează, la nivel de principiu, în materia plății pensiilor, principiul contributivității_ i se datorează plata unei pensii în care să se regăsească toate sumele în privința cărora a fost efectuată reținerea contribuției la asigurările sociale.
Cu privire la relevanța HG nr.257/2011, Curtea subliniază că acest act administrativ, dat în aplicarea Legii nr.263/2010, nu poate încălca tacit, prin modul de reglementare restrictiv a veniturilor care ar urma să fie luate în considerare la calculul/recalcularea pensiei, un principiu înscris ca atare în lege, respectiv principiul contributivității, orice altfel de interpretare sau de aplicare a hotărârii de guvern contravenind însuși scopului Legii nr.263/2010, și anume ca fiecare pensionar să primească o pensie pentru limită de vârstă în care să se reflecte valoarea sumelor contributive.
Referitor la susținerile apelantei cu privire la faptul că din adeverința nr.21/28.03.2014 nu rezultă ce fel de venituri ar fi fost înscrise:brute sau nete_ pentru a se putea verifica aplicarea dispozițiile art.165 din Legea nr.263/2010, Curtea subliniază că în această adeverință nu figurează salariile tarifare de încadrare plătite reclamantului, pentru a se putea pune problema necesității diferențierii între salariile brute și salariile nete, ci doar veniturile obținute în acord global, plătite cu acest titlu reclamantului, în intervalul cuprins între 1971 și 1999.
Referirea apelantei la jurisprudența Curții de la Strasbourg nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, cât timp nici reclamantul, prin cererea sa de chemare în judecată, nici Tribunalul, în motivarea sentinței, nu au apreciat asupra dreptului reclamantului la o corectă recalculare a pensiei, din perspectiva considerării pensiei ca fiind un “bun”, în accepțiunea autonomă a Curții de la Strasbourg, legislația internă fiind suficient de acoperitoare pentru soluționarea cauzei.
În fine, nici critica cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantului nu poate fi privită ca întemeiată, deoarece suma la care a fost pârâta apelantă obligată este reprezentată de suma modică de 300 ron.
O astfel de sumă nu poate fi, în niciun caz, considerată ca disproporționată, în condițiile în care, chiar dacă avocatul reclamantului nu a participat la dezbaterile de la singurul termen de judecată acordat în cauză la Tribunal, totuși a realizat demersurile necesare judecății, cum ar fi consultația juridică oferită reclamantului și, ulterior, redactarea și depunerea cererii de chemare în jduecată, activități pe care avocatul le include, așa cum este firesc, în cuantumul onorariului său, de vreme ce au fost realizate în scopul inițierii demersului judiciar.
Nu o apreciere similară reține Curtea cu privire la solicitarea intimatului reclamant de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 ron, cu titlu de onorariu avocațial, cât timp avocatul intimatului nu a realizat absolut niciun demers _ cu excepția, desigur, a depunerii cererii având ca obiect solicitarea onorariului de 600 ron_, nu s-a prezentat la judecata apelului pentru a formula concluzii orale în combaterea cererii de apel, nu a formulat întâmpinare, nu a depus concluzii scrise, respectiv nu a inițiat absolut nicio activitate care rezulta din calitatea sa de avocat în etapa judecății apelului, context în care nu poate pretinde contravaloarea onorariului pe care l-a încasat de la intimat, chiar dacă apelanta a căzut în pretenții, pentru că dispozițiile art.453 alin.1 și ale art.452 din codul de procedură civilă nu se interpretează ca obligând partea ce a căzut în pretenții la o plată automată a cheltuielilor de judecată către partea care a câștigat procesul, ci numai în măsura în care aceste pretinse cheltuieli de judecată, efectuate în scopul desfășurării judecății, sunt justificate printr-un minimum de activitate, desfășurată în dosarul cauzei de către avocatul părții care câștigă procesul.
Având în vedere ansamblul considerentelor ce preced, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod proc.civilă, va respinge apelul ca nefondat, apreciind că soluția și modul de motivare a acesteia de către Tribunal a reflectat întocmai, în fapt și în drept, aspectele deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII ILFOV, având CF_, cu sediul în București, .. 17, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2893/24.09.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-contestator A. Ș., identificat cu CNP. Identificat cu CNP:_, cu domiciliul ales la av. M. M. - București, .. 2A, ., ., sector 6,
ca nefondat.
Respinge cererea intimatului de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 17 Februarie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Red:A.F.
Dact.: D.A.M.
4ex./16.03.2015
Jud.fond:A. M. C.
Ș.T. 23 Februarie 2015/4ex.
| ← Contestaţie privind alte drepturi de asigurări sociale.... | Pretentii. Decizia nr. 2084/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
