Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4903/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4903/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 4903/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4903/2015
Ședința publică de la 07 Decembrie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Grefier R. N. C.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta S. R. DE TELEVIZIUNE, împotriva sentinței civile nr.3161/31.03.2015 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații C. M., M. S. A., D.-I. N. C., G. F., I. I., B. G.-F., V. Ș., C. A., C. V. NINEL, N. A., M. L., G. M. L., M. A., G. C. R., Z. A., G. M. A., P. F., V. V., A. D., L. D. Ș., M. E. A., M. G., T. G., A. F., P. R. I., cauza având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu art.396 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea în aceeași compunere, pentru data de 07.12.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de apel de față, constată următoarele:
I.SOLUȚIA PRIMEI INSTANȚE
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr.10._ la data de 26.03.2014, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE (SRTV), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SRTV la majorarea salariilor de bază ale acestora începând cu data de 07.04.2012, cu indici prețurilor de consum comunicați de Institutul Național de S. (I.N.S.) aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SRTV pe anii/2010-2012 și la plata către reclamanți într-o singur etapă, a sumelor de bani reprezentând diferențele salariale rezultate în urma aceste majorări salariale începând cu data de 07.04.2012.2012,/până la rămânerea definitivă hotărârii judecătorești.
La data de 10.04.2014 reclamanții au depus cerere precizatoare prin care au învederat că numele corect al reclamantului de la poziția 8 din pagina Ecris a dosarului este MAZIL S.-M. (nu M. S.-M., cum a fost menționat în cererea c chemare în judecată). Numele acestui reclamant apare, dintr-o eroare materială ce le este de asemenea imputabilă, și la poziția 221 din pagina Ecris a dosarului, scris M. MARIAP și se solicită efectuarea cuvenitele rectificări: îndreptarea erorii de la poziția 8 și radierea mențiunii de la poziția 221. De asemenea, cu ocazia redactării cererii de chemare în judecată, s-a omis menționarea reclamantele GHIGOARȚĂ T. Șl P. C.-LJLIANA și se solicită efectuarea cuvenitelor completări.
Prin sentința civilă nr.3161/31.03.2015 Tribunalul București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis cererea de chemare in judecata precizata formulată de C. M., M. S.-A., D.-I. N.-C., G. F., I. I., B. G.-F., V. S., C. A., C. V.-NINEL, N. A., M. L., G. M.-L., M. A., G. C.-R., ZIMTA A., G. M.-A., P. F., V. V., A. D., L. D.-S., M. E.-A., M. G., T. G., A. F., P. R.-I., în contradictoriu cu pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE; a obligat parata la majorarea salariilor de baza ale reclamantilor incepand cu data de 07.04.2012, cu indicii preturilor de consum comunicati de INS aferenti anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012 conform art.102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012; a obligat parata la plata catre reclamanti a diferentelor salariale rezultate in urma majorarii salarialor de baza cu indicii preturilor de consum comunicati de INS aferenti anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012, conform art.102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, pana la ramanerea definitiva a hotararii.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Intre părți au existat in perioada pentru care se solicita drepturile banesti in cauza raporturi de munca, reclamantii fiind salariati ai paratei, dupa cum rezulta din inscrisurile anexate cererii de chemare în judecată precizate.
Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2008-2009, înregistrat sub nr.3547/11.08.2008 prevedea la art.102 alin.1 pct.d următoarele: "Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM: [...] d. Compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între Partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia din Părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2009".
Ulterior, prin actul adițional nr.3 la același contract colectiv de muncă, s-a modificat art.102 alin.1 lit.d, care prevedea, în forma modificată următoarele: "compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între Partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia din Părți. Sumele aferente indicelui de creștere a preturilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2010".
Potrivit art.102 alin.1 lit.d din Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2010 - 2012: "compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., începând cu anul 2008, se va realiza în baza unor negocieri trimestriale între Partenerii sociali. Sumele aferente indicelui de creștere a preturilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a prezentului CCM".
Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2010 - 2012 a încetat, potrivit afirmațiilor reclamanților, astfel cum rezulta din actele dosarului la data de 07.04.2012.
Dispozițiile din Contractele Colective de Muncă ce fac obiectul prezentei judecăți le sunt aplicabile prevederile Legii nr.130/1996, legea care era în vigoare atât la semnarea Contractului colectiv de muncă pe anii 2008-2009, cât și la semnarea Contractului Colectiv de Muncă pe anii 2010-2012 (instanța are în vedere faptul că Legea nr.62/2011 privind Codul Dialogului Social a intrat în vigoare la data de 13.05.2011).
Potrivit prevederilor art.30 din Legea nr.130/1996: "(1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. (2) Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta."
Caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă este garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia ”dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu și-a respectat obligațiile stabilite prin art.102 alin.1 lit.d din cele două contracte colective de muncă încheiate la nivelul unității. În acest sens, principala apărare a pârâtei este aceea potrivit căreia această clauză era supusă unei condiții suspensive, fiind condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, care nu au permis respectarea obligației sale de compensare a salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
Această apărare a fost înlăturată de instanța de fond.
Din analiza clauzelor prevăzute în art.102 din cele două contracte colective de muncă, se reține că acest articol cuprinde două clauze distincte în ceea ce privește drepturile salariale recunoscute de angajator salariaților unității. Astfel, la art.102 alin.1 lit.a, angajatorul a stabilit posibilitatea de a efectua majorări salariale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății, iar la lit.d a aceluiași articol s-a prevăzut compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., fără însă ca această majorare salarială să fie condiționată de "posibilitățile financiare ale societății".
Cele două posibilități de modificare a drepturilor salariale sunt distincte, regimul lor juridic fiind diferit, situație care rezultă din data la care aceste majorări își produceau efectele: respectiv 1 octombrie și 1 martie pentru dreptul prevăzut la lit.a și trimestrial, dar nu mai târziu de 1 mai 2009/1 mai 2010/încetarea de drept a contractului colectiv de muncă, pentru dreptul prevăzut la lit.d.
Astfel, dreptul prevăzut la lit.a se putea acorda doar în urma unor negocieri individuale cu fiecare salariat în parte, în timp ce dreptul prevăzut la lit.d urma a fi acordat în urma unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, dar nu mai târziu de încetarea de drept a contractului colectiv de muncă.
Totodata, instanta de fond a reținut ca în timp ce dreptul prevăzut la lit.a putea fi acordat în funcție de posibilitățile financiare ale societății, dreptul prevăzut la lit.d era legat de un indicator economic obiectiv, comunicat permanent de I.N.S., respectiv de indicele de creștere a prețurilor de consum.
Prin urmare, acordarea drepturilor prevăzute de art.102 alin.1 lit.d nu era condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, angajatorul obligându-se la a compensa salariul de bază al fiecărui salariat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., în mod succesiv, până la data de 01 mai 2009, ulterior până la data de 01 mai 2010 și în final, până la încetarea de drept a Contractului Colectiv de Muncă, în mai multe etape, începând cu anul 2008.
Față de faptul că această clauză a fost reluată în CCM la nivel de unitate pentru anii 2010 - 2012, instanța de fond a constatat că pentru drepturile pe anul 2008, care au început să curgă la data de 01 mai 2009 nu s-a putut împlini termenul general de prescripție, având în vedere că această clauză reprezintă o recunoaștere a debitorului - angajator, față de creditorii - salariați a drepturilor lor de a le fi compensat salariul de bază cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S.
În consecință, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art.236 alin.4 C.muncii, (în vigoare la data încheierii celor două contracte colective de muncă) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și art. 243 alin. 1 C.muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Pentru aceste motive de fapt și de drept, având în vedere obligația asumată de pârâtă în ultima sa formă, respectiv cea din art.102 alin.1 lit.d din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2010 - 2012, instanța de fond a admis cererea de chemare in judecata precizata și a obligat pârâta la majorarea salariilor de baza ale reclamantilor incepand cu data de 07.04.2012, cu indicii preturilor de consum comunicati de INS aferenti anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012 conform art.102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, precum si la plata catre reclamanti a diferentelor salariale rezultate in urma majorarii salarialor de baza cu indicii preturilor de consum comunicati de INS aferenti anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012, conform art.102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, pana la ramanerea definitiva a hotararii.
II. CEREREA DE APEL FORMULATĂ DE S. R. DE TELEVIZIUNE
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelanta S. R. de Televiziune solicitând schimbarea în tot a hotărârii pronunțate, in ceea ce privește obligarea sa la majorarea salariului de baza cu echivalentul indicilor preturilor de consum (indicilor de inflație) pentru perioada 2008 - martie 2012 si plata diferențelor, in sensul respingerii cererii ca fiind nefondata si pe cale de consecința obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Prin hotărârea apelata s-a dispus in mod nelegal obligarea apelantei la majorarea salariului de baza cu echivalentul indicilor preturilor de consum (indicilor de inflație) pentru perioada 2008 - martie 2012 si plata diferențelor, fiind ignorate cu desăvârșire prevederile art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994 republicata, potrivit cu care acordarea indexării este ținuta de posibilități financiare ale instituției.
De asemenea instanța de fond a ignorat si condițiile de acordare a acestor indexări instituite de art. 102 din Contractele Colective de munca succesive, potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale, valoarea majorării se negociază si in considerarea prevederii cum ca modificările elementului salariu din contractele individuale de munca se vor negocia.
In egala măsura se impune sa se valorifice decizional si împrejurarea ca instanța de fond a ținut cont de prevederea de la art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994 republicata numai de la momentul la care acesta a fost preluata si in CCM încheiat in aprilie 2012, încălcând astfel flagrant prevederile de la art. 132, alin. 1 din Legea 62/2011 potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Cată vreme, prin hotărârea pronunțata s-a ținut cont doar de prevederi scoase din context din CCM si s-a ignorat o dispoziție legala care nu era obligatoriu sa fie si importata in CCM, nesocotindu-se legea, opinam in mod justificat ca se impune modificarea acestei hotărâri.
In alta ordine de idei apreciază apelanta ca hotărârea criticata pe calea apelului este nelegala deoarece s-a incalcat o prevedere legala dispozitiva (art. 36, alin. 2 Legea 41/1994) si a soluționat greșit cauza lăsând nevalorificate condițiile instituite de toate CCM succesive (art. 102 CCM din perioada de referința) in ceea ce privește negocierea calendarului de acordare a compensației strict in perioada de valabilitate a contractului colectiv si realizarea negocierilor individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului (art. 41 Codul Muncii).
2. Legat de fondul cauzei, apreciază apelanta ca instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala și astfel profund netemeinica pentru ca s-a rezumat la a aprecia scos din context doar o parte a art. 102 din CCM încheiate succesiv si a lăsat nevalorificat procesual orice limitare care era institutita fie prin lege fie chiar prin insasi contractele colective in cauza.
Prin acțiunea introductiva s-a solicitat obligarea apelantei la indexarea salariului de baza cu indicele de inflație pentru ultimii 6 ani si obligarea la plata diferenței dintre salariul indexat si cel efectiv încasat pentru ultimii 3 ani, motivat de prevederile Contractelor Colective de Munca succesive in perioada de referința.
Pe cale de întâmpinare pe fond apelanta a invocat prescripția dreptului material la acțiune instituita de art.268, lit. e din Codul Muncii republicat, excepție care de asemenea a fost respinsa pentru motive pe care apelanta le apreciază absolut nefondate si netemeinice cată vreme dreptul pretins decurgea exclusiv din clauzele contractului colectiv de munca si nu reprezintă in sine un drept salarial.
Prin hotărârea pronutata instanța de fond a admis acțiunea formulata si a dispus obligarea apelantei la majorarea salariilor de baza ale reclamanților începând cu data de 07.04.2012, cu indicii preturilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012 conform art. 102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012.
De asemenea prin aceasta hotărâre s-a mai dispus obligarea la plata către reclamanți a diferentelor salariale rezultate in urma majorării salarialor de baza cu indicii preturilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 si primul trimestru al anului 2012, conform art.102 alin 1 lit. d din C.C.M. incheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, pana la rămânerea definitiva a hotărârii alături de plata către reclamanți a sumei de_ lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat, suma pe care o apreciem una vădit disproporționata si nefondat cuantificata.
In argumentarea solicitării de admitere a apelului si de respingere a acțiunii, apelanta supune atenției in prealabil, faptul ca art. 36, alin. 2 din Legea 41 din 1994 republicata condiționează in mod obligatoriu ca acordarea indexării de posibilitățile financiare ale instituției si ca art. 102 din CCM incheiate succesiv prevăd ca indexarea cu indicele de inflație se acorda doar pentru perioada de valabilitate a CCM si ca se pot efectua majorări salariale la o valoare negociata prin acte aditionale incheiate la contractele individuale de munca ale salariaților.
Concret, instanța de apel va trebui sa se aplece cu seriozitate asupra aspectelor esentiale in raport de care se poate pronunța o hotărâre temeinica si legala, respectiv sa verifice daca au existat negocieri ale unui calendar de acordare a compensației, daca aceste negocieri au fost realizate in perioada de valabilitate a contractului colectiv, existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare (astfel cum prevede legea si cum s-a importat in CCM incheiat in aprilie 2012) si daca au fost realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.
Este lesne de observat ca instanța fondului, care a soluționat lapidar si evident superficial cauza, a ignorat condițiile in raport de care se putea acorda o asemenea indexare cu indicii de inflație si in mod de netagăduit a omis sa aibe in vedere o prevedere legala in raport de care instanța era ținuta.
Solicită apelanta ca măcar instanța de control sa aibă in vedere ca din interpretarea textelor succesive din CCM încheiate intre 2008 - 2012, pe care se întemeiază acțiunea introductiva, rezulta o . condiții suspensive in raport de care sa poată fi acordata plata si anume: negocierea calendarului de acordare a compensației strict in perioada de valabilitate a contractului colectiv; existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;sa fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.
De asemenea, urmează a se observa ceea ce prima instanța a ignorat, si anume ca respectând cronologia incheierii succesive a contractelor colective de munca, ca in CCM 2010 - 2012, art. 102 menține raționamentul juridic legal, devenit si convențional, respectiv acela al compensării prin indexare cu indicii de inflație in funcție de posibilitățile financiare, negocierii calendarului de creștere si al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de munca asupra elementului salariu.
Contrar celor reținute de instanța inferioara, din perspectiva fundamentării pretenției deduse judecații, reiterează apelanta ca in ceea ce privește indexarea salariului cu indicele de inflație pe temeiul CCM aplicabil pe perioada de referința, aceasta solicitare este nefondata pentru ca nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord intre partenerii sociali, pentru ca nu au existat posibilități financiare si nu in ultimul rând pentru ca potrivit art. 41 coroborat cu art. 162 din Codul Muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul pârtilor si doar pe baza unei negocieri individuale, pentru ca in contractul colectiv invocat se creeaza doar premisa acestei indexări si ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, care in mod netemeinic a fost respinsa, solicită apelanta sa se constate ca acțiunea introductiva a vizat drepturi care decurg din clauzele unui contract colectiv de munca si care nu se regăsesc si in contractele individuale de munca ale salariaților, in temeiul art. 268, alin. 1, lit. e Codul Muncii republicat, invocam prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada care este anterioara celor 6 luni anterioare datei introducerii acțiunii.
Astfel, in temeiul art. 224 raportat la art. 247 C.proc. Civ. coroborat cu art. 268, alin. 1, lit. e din Codul Muncii si in considerarea Deciziei nr. 20 din 18.11.2013, pronunțate in soluționarea Recursului in Interesul Legii de către înalta Curte de Casație si Justiție, invocă apelanta excepția prescripției dreptului de a mai pretinde plata contravalorii indicilor anuali de creștere a preturilor pentru perioada 2008 februarie 2014 in baza Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate, intrucat in speța obiectul cauzei este reprezentat in mod in mod neechivoc reprezentat de executarea unor clauze a unui contract colectiv de munca.
Prin urmare, textul art. 268, alin. 1, lit. e din Codul Muncii prevede ca cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
Se impune astfel sa se facă o distincție de raționament in sensul ca obiectul cererii deduse judecații, respectiv plata contravalorii indicilor anuali de creștere a preturilor, reprezinta in sine un drept bănesc si nu un drept salarial, pentru ca drepturile salariale sunt reglementate prin contractul individual de munca, iar plata solicitata, nefiind reglementat prin contractul individual de munca, este in sine un drept decurgând dintr-o clauza a unui contract colectiv de munca, in speța contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
Deși in mod superficial exista tendința de a se considera ca orice prima sau alt beneficiu prevăzut in contractele colective de munca ca fiind drepturi salariale, trebuie sa aveți in vedere ca acestea sunt in fapt drepturi bănești, care nu decurg din contractul individual de munca ci din contractul colectiv de munca, sens in care intervine in mod logic raționamentul avut in vedere de legiuitor la momentul edictarii normei.
In argumentarea acestei opinii solicită verificarea elementelor contractului individual de munca in concordanta cu textul art. 159 din Codul Muncii (republicat); salariul ca si drept material concret - contraprestatie a muncii, se regăsește reglementat numai in acest gen de contracte in speța contractele individuale de munca, iar in contractele colective de munca se regăsesc prevăzute doar drepturi bănești care adaugă la salariu si nicidecum acestea nu ii compun.
Este adevărat ca art. 160 din Codul Muncii republicat, abordând noțiunea de componenta a salariului, face referire la „alte adaosuri" insa, atâta timp cat salariul se reglementează in contractul individual de munca si nu in contractul colectiv de munca, devine evident ca acele alte adaosuri, avute in vedere de art. 160 din Codul Muncii republicat trebuie sa se regăsească tot in cuprinsul contractului individual de munca.
Art. 229 din Codul Muncii face o diferența irefutabila intre drepturi si natura acestora, diferența care se regăsește reluata si intre aceste doua termene de prescripție.
Astfel, textul in cauza definește contractul colectiv de munca ca fiind convenția încheiata in forma scrisa intre angajator sau organizația patronala, de o parte, si salariați, reprezentați prin sindicate ori in alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca, care fac obiectul exclusiv al negocierilor colective.
Se observă astfel ca se are in vedere salarizarea distinct de alte drepturi, si cum salarizarea este primar reglementata prin contractul individual de munca, devine evident ca termenul de 3 ani se aplica si altor drepturi decât salariul, numai in măsura in care acestea se regăsesc prevăzute si in contractul individual de munca, chiar si la nivel de recunoaștere de drept si nu numai de constituire a acestuia.
Or, atâta timp cat in cuprinsul contractelor individuale de munca, nu se prevede ca salarizarea se compune si din plata contravalorii indicilor anuali de creștere a preturilor, prevăzut exclusiv in CCM la nivel de unitate, rezulta ca termenul de prescripție este cel de 6 luni.
În contractul colectiv de munca se reglementează drepturile si obligațiile angajatorilor si ale salariaților, privind condițiile de munca, salarizarea, promovarea si garantarea unor relații de munca echitabile, de natura sa asigure protecția sociala a salariaților si foarte important alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca.
Chiar si din acest text, care trebuie analizat in mod temeinic, se nasc doua abordări si anume aceea a reglementarii salarizării si nu a stabilirii acesteia, intrucat stabilirea salariilor sa face prin contractele individuale, si situația premisa a altor drepturi, evident in afara salarizării, așa cum este cazul sporurilor necuprinse in contractele individuale de munca.
O dovada mai mult decât evidenta ca prescripția de 3 ani se aplica drepturilor decurgând din contractele individuale de munca, altele decât salariul si ca prescripția de 6 luni este incidența drepturilor care decurg din contractele colective de munca, este chiar textul art. 171, alin. 1 din Codul Muncii republicat, unde se prevede ca dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum si cu privire la daunele rezultate din neexecutarea in totalitate sau in parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Ceea ce se înțelege din acest text, in raportare cu cel de la art. 268, alin. 1, lit. e, este ca daca in contractul individual de munca se prevede pe lângă salariu, orice alt drept (cum ar fi plata contravalorii indicilor anuali de creștere a preturilor) atunci prescripția este evident de 3 ani, fiind incidența lit. c a art. 268, insa daca dreptul care nu se cuprinde in elementul salariu, ori nu se găsește in contractul individual, atunci in mod de netăgăduit acesta tine de o clauza a unui contract colectiv de munca si astfel este afectat de prescripția speciala de 6 luni.
Apreciază apelanta astfel ca modurile de aplicare a termenului de 6 luni, respectiv a celui de 3 ani, se disting in raport de izvorul si natura concreta a dreptului, respectiv contractul individual de munca si contractul colectiv de munca, pentru ca termenul de 3 ani este fezabil, prin coroborarea tuturor textelor menționate, in cazul răspunderii patrimoniale (contractuale), tocmai pentru ca in Codul Muncii se utilizează sintagma „de la data nașterii dreptului", iar in Legea nr. 62/2011 „de la data producerii pagubei", astfel ca termenul de 6 luni din art. 268 alin. 1, lit. e din Codul Muncii se va aplica atunci când unele drepturi bănești, cum sunt drepturile evaluabile in bani stabilite exclusiv prin contractul colectiv de munca ca si in cazul de față.
Pe fondul cauzei, solicită apelanta respingerea acțiunii ca fiind nefondata pentru ca textele din CCM aplicabil in perioada 2008 - martie 2012 nu instituie obligativitatea de acordare a indicilor de inflație ci prevăd posibilitatea acordării in măsura in care se realizează negocieri in sensul acordării si doar pe perioada de valabilitate a acestor CCM-uri.
Prin acțiunea introductiva s-a solicitat obligarea apelantei la majorarea salariului de baza, pentru perioada 2008 - martie 2012, cu echivalentul indicilor preturilor de consum (indexarea), motivat de prevederile Contractelor Colective de Munca succesive in perioada de referința.
Clauzele din contractele colective de munca succsesive, pe care se întemeiază acțiunea, sunt: Contractul Colectiv de Munca 2008 - 2009 - prelungit pana in 2010:
Art. 102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM: a. se pot efectua majorări salariale la 1 octombrie si 1 martie, prin negocieri individuale, in raport cu posibilitățile financiare ale societății si in conformitate cu prevederile legale in vigoare; b) cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit. a; c) majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale in conformitate cu prevederile art. 98 din prezentul CCM;d. compensarea salariului de baza al fiecărui angajat cu indicele de creștere a preturilor de consum, comunicat de B.N.S se va realiza in baza unui calendar negociat intre parteneri sociali, in ultimul trimestru al anului in curs si care poate fi renegociat ia solicitarea oricăreia dintre părți. Sumele aferente indicelui de creștere ai preturilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 01,05.2009 (01.05.2010 pe prelungirii)
(2) Angajatorul se obliga a corela in permanenta valoarea salariului de baza minim brut din SRTv, astfel incat intotdeauna acesta sa fie cu 40% mai mare decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
Contractul Colectiv de Munca 2010 - 2012: Art. 102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM: a.)se pot efectua majorări salariale la 1 octombrie si 1 martie, prin negocieri individuale, in raport cu posibilitățile financiare ale societății si in conformitate cu prevederile legale in vigoare; b. cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile inainte de datele stabilite la lit. a: c.majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale in conformitate cu prevederile art. 98 din prezentul CCM; d. compensarea salariului fiecărui angajat cu indicele de creștere a preturilor de consum, comunicat de l.N.S, incepand cu anui 2008 se va realiza in baza unor negocieri trimestriale intre partenerii sociali. Sumele indicilor anuali de creștere a preturilor de consum vor fi acordate . multe etape, dar nu mai târziu de incetarea de drept a prezentului CCM. (2) Angajatorul se obliga a corela in permanenta valoarea salariului de baza minim brut din SRTv, astfel incat întotdeauna acesta sa fie cu 40% mai mare decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
Contractul Colectiv de Munca 2012 - 2013: Art. 102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM:a) se pot efectua majorări salariale la 1 octombrie si 1 martie, prin negocieri individuale, in raport cu posibilitățile financiare ale societății si in conformitate cu prevederile legale in vigoare:b. cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile inainte de datele stabilite la lit. a: c. majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale in conformitate cu prevederile art. 98 din prezentul CCM; d. compensarea salariului de baza al fiecărui angajat cu indicele de creștere a preturilor de consum, comunicat de l.N.S., in funcție de posibilitățile financiare ale instituției. (2) Angajatorul se obliga a corela in permanenta valoarea salariului de baza minim brut din SRTv, astfel incat întotdeauna acesta sa fie cu 40% mai mare decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
De asemenea, solicită apelanta să se cerceteze cauza in strânsa legătura cu dispozițiile art. 36, alin. 2 din Legea 41 din 1994 republicata care conditioneaza in mod obligatoriu ca acordarea indexării este ținuta de posibilități financiare si reținând condițiile instituite de art. 102 din CCM succesive potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale. valoarea majorării se negociază si in considerarea prevederii cum ca modificările elementului salariu din contractele individuale de munca se vor negocia.
Așadar, daca se va analiza textul art. 102 din CCM pentru 2008 - 2009, prelungit prin actul adițional nr. 2 si pentru anul 2010, raportat la prevederile art. 36 din Legea nr. 41/1994 republicata, se va constata ca in acesta se prevede ca pentru perioada de valabilitate se pot efectua majorări salariale in raport de posibilitățile financiare, ca valoarea majorării se negociază si ca modificările elementului salariu din contractele individuale de munca se vor negocia.
Pe de alta parte, din interpretarea acestui text (art. 702 CCM) pe care de altfel reclamantul isi întemeiază acțiunea, se poate constata că se instituie o . condiții suspensive in raport de care sa fie acordata plata si anume: negocierii calendarului de acordare a compensației strict in perioada de valabilitate a contractului colectiv; sa existe posibilitatea financiara de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare; sa fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.
Pe de alta parte, prin actul adițional nr. 3 incheiat la CCM 2008 - 2009 prelungit si in 2010 s-a prevăzut posibilitatea compensării doar in baza unui calendar negociat si nu prestabilit si ca in măsura in care se va fi si negociat plățile sa se facă pana cel mai târziu in 01.05.2010.
Si sub acest aspect se observa ca "legea părtilor" prevede ca plata este condiționata de negociere, de un termen limita si nu in cele din urma de existenta posibilității financiare atâta timp cat prin acest act adițional s-a reformulat doar lit. d a art. 102 iar lit. a a rămas in vigoare.
Respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de munca, in CCM 2010 - 2012, art. 102 menține raționamentul juridic convențional al compensării cu indicii de inflație si anume acela al posibilității financiare, negocierii calendarului de creștere si al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de munca asupra elementului salariu.
Conchizând din perspectiva fundamentării pretenției deduse judecații reiteram ca in ceea ce privește capătul de cerere privind indexarea salariului cu indicele de inflație pe temeiul CCM aplicabil pe perioada de referința, aceasta solicitare este nefondata pentru ca nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord intre partenerii sociali, pentru ca nu au existat posibilități financiare si nu in ultimul rând pentru ca potrivit art. 41 coroborat cu art. 162 din Codul Muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părtilor si doar pe baza unei negocieri individuale, pentru ca in contractul colectiv invocat se creeaza doar premisa acestei indexări si ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.
Mai mult decât atât, solicită apelanta a se observa ca salarizarea in cadrul societății este cuantificata din salariul minim pe economie, la care se adaugă un procent de 40% pana in anul 2012, valoare rezultata la care se aplica si indicele de salarizare din grila de salarizare parte integranta din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate si astfel rezulta salariul de baza.
Modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, este in măsura sa acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS, pentru ca acest salariu minim este cel la care se aplica indicii de salarizare aferenți funcției.
Pe de alta parte, reținând ca in contractul colectiv se instituie si o condiție in raport de care se negociază periodic salariul individual avându-se in vedere indicii de inflație, din verificarea textelor celor doua clauze de care se prevalează reclamantul, plata acestei compensări este condiționata de posibilitățile financiare ale societății in ceea ce privește suportarea plații unor adaosuri salariale si de existenta negocierilor periodice.
In alta ordine de idei, atâta timp cat aplicarea acestei clauze este pusa sub doua condiții suspensive, pe de o parte fiind condiționata de posibilitățile financiare si pe de alta parte depinzând de o negociere periodica, deci de un factor volitiv, rezulta ca in situația in care societatea are pierderi financiare in perioada de referința clauza pe care se motivează acest demers judiciar este inaplicabila, cu atât mai mult cu cat nu au existat negocieri.
Pe de alta parte, alegațiile reclamantului, in sensul ca subscrisa nu s-a conformat unei așa zise obligații necondiționate, nu pot primi relevanta procesuala in contextul in care textele din contractele colective de munca aplicabile prevăd o situație de fapt diferita de optica adoptata prin motivarea acestui petit.
O alta argumentație a netemeiniciei acțiunii deduse judecații rezida si din textul art. 41 din Codul Muncii, care prevede ca modificarea elementelor esențiale (cum este si salariul) se poate realiza numai cu acordul părtilor, motiv pentru care atâta timp cat in acest caz nu suntem in prezenta neplății unor drepturi salariale născute si actuale, instanța de judecata nu se poate substitui voinței niciuneia dintre părți in sensul de a modifica un element al contractului de munca.
Mai mult decât atât, plecând de la textul art. 229 din Codul Muncii, potrivit cu care Contractul Colectiv de Munca este legea părtilor semnatare, prin interpretarea textelor privind compensarea salariilor cu indicele preturilor de consum in funcție de posibilitățile angajatorului si in baza negocierilor periodice, rezulta ca instanța de judecata va trebui sa verifice atât daca angajatorul a avut sau nu aceasta posibilitate si, daca a avut-o, daca cu rea credința sau nu a aplicat o asemenea clauza, cat si daca au existat negocieri si, după caz, care a fost rezultatul acestora.
Din perspectiva dreptului civil, drept comun in ceea ce privește efectele actului juridic civil, condiția suspensiva este acea stare/situație de a cărei îndeplinire depinde nașterea unui efect juridic al unui act juridic existent juridic.
Astfel, acest tip de condiție suspenda efectele clauzei actului juridic pana la momentul realizării sale, respectiv existenta posibilității de plata, pentru ca in caz contrar acea parte a actului juridic nu produce efecte, respectiv este suspendat, pana la îndeplinirea condiției sub care s-a născut.
., chiar daca aceasta obligație de compensare a creșterilor preturilor de consum (indicele de inflație) nu ar fi fost condiționata de posibilitățile financiare ale Societății Romane de Televiziune, la art. 102 din contractul colectiv se prevede ca majorările salariale se negociază individual, de unde putem deduce ca majorarea salariala in caz de negociere nu trebuia sa fie mai mica decât indicele de creștere a preturilor de consum comunicat de Institutul N. de S..
Astfel, in raport de prima abordare, legata de existenta condiției suspensive sub care se afla clauza pe baza căreia s-a demarat prezentul demers judiciar, învederează apelanta ca începând cu anul 2006 S. R. de Televiziune a înregistrat in mod continuu pierderi financiare care au ajuns in anul 2012 la peste 170 milioane de euro, sens in care este evident ca nu au existat posibilități de a se asigura si compensarea solicitata, dincolo de împrejurarea ca nu au existat negocierile condiție, tocmai in contextul in care salariul minim pe S. R. de Televiziune a fost cu 40% mai mare decât salariul minim pe economie care este in sine obligatoriu de drept.
In raport de cea de a doua abordare legata de negocierea eventualelor majorări cu o valoare minima egala cu indicele inflației calculat in raport de preturile de consum, pentru munca prestata in condițiile prevăzute in contractul individual de munca, fiecare salariat are dreptul la un salariu in bani, convenit la încheierea acestuia, iar orice modificare se va face doar cu acordul pârtilor.
Așadar, cum societatea are un salariu minim stabilit in raport de indicele de inflație pentru ca acesta se raportează la salariul minim brut pe tara la care se adaugă 40%, instanța nu se poate substitui voinței pârtii de a contracta si astfel sa stabilească un alt nivel salarial ori o majorare salariala peste acest nivel care in mod evident acoperă inflația.
In sprijinul si in dovedirea poziției noastre procesuale vine chiar prevederea de la art. 102, alin. 1, lit. a din in Contractul Colectiv de Munca pentru anii 2008 - 2009 prelungit si anul 2010 si respectiv la același art. 102, alin. 1, lit. a din Contractul Colectiv de Munca pentru anii 2010 - 2012 incheiate la nivel de unitate, texte in care se stabilește ca nivelul salariilor va fi negociat bianual in mod individual.
Apreciază apelanta ca aceasta prevedere este una care nu lasă loc de interpretare intrucat vorbește de o negociere de creștere salariala si nu de o creștere de la sine fără a interveni voința părtilor, astfel cum incearca reclamantul sa inoculeze prin motivarea acțiunii.
Cercetând cauza dedusa judecații se poate observa ca, dincolo de împrejurarea ca majorare salariale cauzate de deprecierea puterii de cumpărare au fost acoperite prin majorări salariale colective si individuale, nu au existat negocieri salariale periodice, așa cum instituie ca si condiție contractul colectiv de munca.
Reiterează apelanta faptul ca potrivit art. 1, lit. i din Legea nr. 62 din 2011, contractul colectiv de munca este convenția încheiata intre angajator si sindicatul reprezentativ in acest caz, convenție prin care se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca.
In acest context devine evident ca orice negociere colectiva care nu este realizata prin acordul părtilor nu exista si nici nu poate naște obligații in sarcina părtii care nu si-a manifestat voința, iar intervenția forței legii este fezabila doar in situația care exista o norma ori dispoziție legala care sa oblige prin ea insasi la a se face sau a nu se face.
Pentru aceste argumente, solicită apelanta respingerea cererii privind obligarea sa la majorarea salariului de baza, pentru perioada 2008 - 2011 si primul trimestru al anului 2012, cu echivalentul indicilor preturilor de consum, ca fiind nefondata.
In concret, solicită a se avea in vedere ca la nivelul Societății Romane de Televiziune, începând cu anul 2008 pana in 01.01.2011, a fost realizata introducerea indicelui de inflație anual in salariul de baza si totodată a fost consemnat salariul astfel majorat in carnetele de munca ale salariaților si inclusiv al reclamantului.
Ulterior datei de 01.01.2011 carnetele de munca ale tuturor salariaților societății au fost închise odată cu abrogarea Decretului nr. 92 din 1976 si acestea au fost transmise către Casa Naționala de Pensii si Asigurări Sociale.
Pentru perioada 2011 - 2012 modificarea salariului de baza prin includerea indicilor de creștere a preturilor de consum a fost operata in aplicația REVISAL astfel cum impunea HG nr. 500 din 2011, privind registrul general de evidenta al salariaților.
Astfel, trebuie să se rețină ca util in economia procesului faptul ca in perioada 2008 - 2011 si trimestrul l din anul 2012 a fost realizata majorarea salariilor de baza ale tuturor salariaților in conformitate cu dispozițiile din contractele colective de munca succesive prin corelarea salariului minim brut pe tara prevăzut de HG nr. 871 din 2014, cu salariul minim din S. R. de Televiziune care are un plus de 40% pana in 2013 si de 30% din 2013, ceea ce vădește ca in fapt salariile acestora au fost indexate si achitate ca atare.
Nu in ultimul rând solicită apelanta a se observa ca in datele de 01.12.2008, 01.09.2009, 01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 si la 01.01.2014 aceasta a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate având in vedere ca art. 162 Codul Muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal si nicidecum nivelul de salarizare individual care evident este ținut de voința concordanta a părtilor si firesc si de existenta posibilității financiare de susținere a acestui efort de creștere condiționata si nu obligatorie.
Concluzionând, solicită apelanta ca la finalizarea actului de cercetare judecătoreasca să se dispună admiterea apelului astfel cum a fost declarat si, rejudecand cauza sub toate aspectele, schimbarea hotărârii primei instanțe si astfel respingerea cererii formulate si pe cale de consecință, obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecata.
La data de 14.09.2015, prin Serviciul Registratură al Curții, intimații au depus întâmpinare comun motivată, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.
La data de 29.04.2015, apelanta a depus răspuns la întâmpinare, în combaterea apărărilor formulate de intimați.
III. ANALIZA APELULUI
Examinând sentința atacată în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora „instanța de apel va verifica, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, precum și ale art. 477 alin. (2) C. pr. civ., în cazul în care „…motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”, Curtea reține următoarele:
Criticile apelantei-pârâte împotriva sentinței pronunțate de prima instanță se referă la următoarele aspecte: prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune instituită de art. 268, lit. e din Codul Muncii, inexistența unei obligații necondiționate de majorare a salariilor, lipsa posibilităților financiare, lipsa negocierilor colective privind calendarul de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a Contractului colectiv, nerealizarea unor negocieri individuale, netemeinicia pretențiilor față de modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, în măsură să acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS.
Prevederile art. 268, lit. e din Codul Muncii nu sunt incidente în cauză, pretențiile reclamanților reprezentați de Sindicatul pentru Unitatea Salariaților TV referindu-se la plata unor diferențe de drepturi salariale datorate în baza negocierii colective, distincția făcută de apelantă între drepturile bănești și cele salariale fiind artificială și netemeinică. Obiectul litigiului este reprezentat de diferențe salariale datorate ca urmare a neaplicării dispozițiilor art. 102 alin. (1) lit. d), care prevede „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S.” Această compensare ar fi determinat, în condițiile creșterii indicelui menționat, o majorare a salariului, motiv pentru care pretențiile reclamanților se referă la drepturi salariale, în limitele stabilite de art. 159 și 160 din Codul Muncii. Nu se poate reține nici faptul că drepturile salariale ar fi doar cele stabilite exclusiv prin contractului individual de muncă, deoarece Codul muncii prevede existența unor clauze referitoare la salarizare atât în convențiile colective, cât și în lege, în acest ultim caz doar pentru anumite categorii de salariați. De altfel, chiar prin dispozițiile art.229 Codul muncii se prevede că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc inclusiv clauze referitoare la salarizare.
Pretențiile intimatului-reclamant derivă din calitatea acestuia de salariat în baza raportului juridic de muncă stabilit prin încheierea contractului individual de muncă. Din acest contract rezultă dreptul salariatului și obligația angajatorului la plata salariului. În privința modului de calcul al salariului, tot în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părți, salariații au toate drepturile rezultate din lege, convențiile colective de muncă aplicabile și din contractele individuale de muncă, potrivit art.37 și art.39 Codul muncii.
Potrivit art.159 Codul muncii, salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă. Deci, izvorul dreptului și obligației corelative referitoare la plata salariului este reprezentat în primul rând de contractul individual de muncă, însă salariații au și drepturi stabilite prin negocierile colective aplicabile.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pretențiile intimatului-reclamant au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, fiind datorate în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității acestuia de salariat al apelantei-parate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă exclusiv din contractul individual de muncă, cu excluderea drepturilor salariale stabilite în baza convențiilor colective.
Termenul de prescripție aplicabil este deci cel de 3 ani de la data nașterii dreptului prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, colectiv ori lege), textul art. 268 alin. 1 lit. e) rămânând aplicabil pentru drepturi și obligații rezultate din alte condiții de exercitare a dreptului la muncă stipulate în contractele colective decât din drepturi și obligații salariale. Termenul de prescripție de 6 luni este prevăzut pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
Cum cererea reclamantților a fost înregistrată la instanța de fond în data de 26.03.2014, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acestora pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, Curtea reține că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.
Se mai constată că pretențiile de indexare a salariului au fost formulate și acordate cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, raportarea și la indicele de creștere a prețurilor de consum aferent anului 2008 fiind făcută în contextul stabilirii întinderii dreptului din punct de vedere substanțial, potrivit criteriilor de configurare extrase din însuși actul ce constituie izvorul lui, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar nu din punct de vedere al dreptului material la acțiune, sancționat numai în interiorul termenului general de prescripție.
Față de aceste considerente, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și nu cele ale art. 268, lit. e) din Codul Muncii.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor incidente în cauză, neputându-se reține criticile invocate de apelanta-pârâtă, considerentele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate fiind pertinente, Curtea însușindu-și constatările primei instanțe.
În speță, contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pe anii 2008-2012, prin art. 102 alin. 1 lit. d, au stabilit obligația angajatorului la compensarea salariului de bază al intimaților angajați cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de INS, începând cu anul 2008. Textul prevedea realizarea acestei operațiuni în baza unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, precum și acordarea sumelor aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum, într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a convențiilor colective, și anume 01.05.2009, 01.05.2010, 07.04.2012.
Contrar susținerilor apelantei-pârâte, din prevederile anterior arătate rezultă fără echivoc că dreptul pretins de intimatul-reclamant este reglementat în mod imperativ de contractul colectiv de muncă aplicabil perioadei de referință în cauză, existența lui nefiind afectată de vreo condiție, cum ar fi starea financiară a angajatorului. Astfel, frecvența trimestrială a negocierilor este prevăzută numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care acestea nu s-ar fi desfășurat, situația este imputabilă și angajatorului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, pentru acordarea lui a fost stabilit un termen cert, maxim - data încetării contractului colectiv -, care a expirat fără ca obligația să fie îndeplinită, pe de altă parte, cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de INS, pentru perioadele de referință, începând cu anul 2008.
Curtea constată că prima instanță a realizat o corectă interpretare a prevederilor contractului colectiv de muncă din perioada de referință, inclusiv în ceea ce privește înlăturarea apărărilor pârâtei în sensul condiționării obligației stabilite prin art. 102 alin. 1 lit. d de posibilitățile financiare ale instituției.
Astfel, prin dispozițiile art. 102 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă aplicabil pe 2008-2009, precum și 2010-2012, părțile au convenit, conform prevederilor de la lit. d, compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, necondiționat, negocierea prevăzută vizând exclusiv „calendarul” acordării acestora.
Prin dispozițiile înscrise la lit. a-c ale art. 102 alin. 1 părțile au prevăzut și posibilitatea efectuării unor majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în conformitate cu prevederile art. 98 din CCM (lit. c), în raport de posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare (lit. a), cuantumul aferent majorării fondului de salarii urmând a se negocia cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit. a (lit. b).
Or, interpretând logic, gramatical și sistematic aceste clauze, rezultă în mod evident că au fost stabilite două categorii de drepturi, majorările salariale reglementate de art. 102 alin. 1 lit. a-c, condiționate și negociabile, precum și compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, reglementată de art. 102 alin. 1 lit. d, necondiționat, în cuantum determinabil și fără a exista vreo prevedere referitoare la negociere, cu excepția „calendarului” acordării, dar cu fixarea unor termene maxime certe.
Prin urmare, vor fi înlăturate și susținerile apelantei sub aspectele anterior reținute, constatându-se că în raport de obligația asumată de pârâta angajator prin art. 102 alin. 1 lit. d din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012, având în vedere și dispozițiile legale ce consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă în vigoare la data încheierii convențiilor colective menționate, s-a reținut în mod corect temeinicia pretențiilor intimaților-reclamanți în cauză.
În plus, referitor la apărările apelantei raportate la dispozițiile art. 36, alin. 2 din Legea 41/1994, Curtea constată că angajatorul a negociat ulterior cu salariații acordarea unor drepturi prin contractele colective de muncă, în privința celor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d neexistând o condiționare în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar convenția colectivă are efecte obligatorii. Trebuie precizat că salariații intimați nu sunt personal bugetar în sensul art.138 din Legea nr.62/2011, iar, pe de altă parte, Legea nr.41/1994 nu stabilește cuantumul și drepturile salariale ale intimaților, și nu există nici o altă prevedere legală referitoare la stabilirea drepturilor salariale în perioada de referință, motiv pentru care nu se poate reține că acordarea drepturilor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d ar contraveni legii.
Curtea reține că potrivit art. 36 din Legea nr. 41/1996 (1) Salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii.
(2) Salariile se compensează și se indexează cu procentul stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru regiile autonome și societățile comerciale, în raport cu posibilitățile financiare ale fiecărei societăți.
Trebuie observat că indexările și compensările prevăzute de actul normativ nu sunt aceleași cu cele prevăzute în contractul colectiv de muncă, astfel încât acordarea drepturilor prevăzute de contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitățile financiare ale fiecărei societăți.
În acest sens, Curtea constată că alin. 2 al art. 36 din Legea nr. 41/1994 face referire la indexările și compensările stabilite prin hotărâri ale guvernului, care nu sunt incidente în perioada încheierii contractului colectiv de muncă pe care sunt întemeiate pretențiile din prezenta cauză. Prin urmare, având în vedere că în perioada de referință nu existau acte normative care să stabilească cuantumul indexărilor și compensărilor, iar dreptul prevăzut în contractul colectiv de muncă este determinabil, cuantumul indexării fiind ușor de calculat, Curtea reține că nu există identitate între drepturile prevăzute de art. 36 menționat și cele solicitate în prezenta cauză; prin urmare, condiția care însoțește drepturile stabilite prin art. 36 nu poate fi aplicată în cazul drepturilor de sine stătătoare prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Nu pot fi avute în vedere nici susținerile apelantei privind creșterea salariilor intimatului angajat în măsura corespunzătoare acoperirii compensației pretinse, prin raportare la valoarea salariului minim brut pe economie, având în vedere că sursa și motivul acestei majorări invocate de societate nu se află în indexarea salariului în intervalul considerat, prin raportare la creșterea prețurilor la bunurile de consum față de situația anului 2008. Se observă că printr-o prevedere distinctă, cuprinsă în alin. 2 al art. 102 din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012, angajatorul și-a asumat și obligația de a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTV, astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată. Pe lângă faptul că este vorba de drepturi distincte, din probele administrate în cauză nici nu rezultă o creștere a salariului de bază pe perioada 2008-2012, deși valoarea salariului minim pe economie s-a modificat, motiv pentru care vor fi înlăturate susținerile apelantei.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea constată ca neîntemeiate criticile apelantei-pârâte, astfel că, văzând și dispozițiile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta S. R. DE TELEVIZIUNE, cu sediul în sector 1 București, Calea Dorobanților, nr. 191. împotriva sentinței civile nr.3161/31.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații C. M., M. S. A., D.-I. N. C., G. F., I. I., B. G.-F., V. Ș., C. A., C. V. NINEL, N. A., M. L., G. M. L., M. A., G. C. R., Z. A., G. M. A., P. F., V. V., A. D., L. D. Ș., M. E. A., M. G., T. G., A. F., P. R. I., toți cu domiciliul ales la C.. Av. Ș. Naubauer, cu sediul în sector 2 București, .. 94, ca nefondat.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică din data de 07 Decembrie 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | |
Grefier, R. N. C. |
Red. Jud. EDB/11.01.2016
Dact: Z.G./26 ex/05.01.2016
Jud,fond: O.G.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Anulare act. Decizia nr. 4802/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
