Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 132/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 132/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-01-2015 în dosarul nr. 2567/122/2013
ROMÂNIA
DOSAR NR._ (5579/2014)
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.132
Ședința publică de la 16.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- M. V. D.
JUDECĂTOR - N. R. I.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ SA” împotriva sentinței civile nr.248/24.04.2014, pronunțate de Tribunalul G.-Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea constată închisă etapa cercetării judecătorești, declară deschise dezbaterile și având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.248/24.04.2014, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._, s-au respins excepțiile litispendenței, prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității cererii, a nulității cererii modificatoare și a lipsei calității de reprezentant invocate de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A.
A admis în parte acțiunea, formulată de reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ SA - SNTFM CFR MARFĂ SA, astfel cum a fost precizată și restrânsă.
A fost obligată pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A. să plătească reclamantului drepturile bănești constând în salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11.2010 – 31.01.2011, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii lor și până la data plății.
S-au respins capetele de cerere privind diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de R. Transporturi pe anii 2008 – 2010 și drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.01.2011 – 16.02.2011 și diferența de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, în raport de salariul majorat, pentru perioada 01.01.2011 – 16.02.2011.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că obiectul pricinii de față îl constituie solicitarea reclamantului de a i se acorda anumite drepturi de natură salarială de către angajator, drepturi despre care acesta afirmă că nu i-au fost recunoscute decât la nivel declarativ, fără însă a-i fi efectiv plătite.
Înainte de analizarea temeiniciei demersului juridic al reclamantului, tribunalul a soluționat cu prioritate excepțiile invocate de către pârâtă prin întâmpinare.
Cu privire la excepția litispendenței invocată de pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A., tribunalul a respins-o pentru următoarele considerente:
Excepția de litispendență este reglementată de art.138 din Codul de procedură civilă, atât sub aspectul condițiilor în care ea operează, cât și al sferei celor care o pot invoca.
Astfel, în alin.1 se prevede că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.
Pârâta S.N.T.F.M.” CFR Marfă” S.A. a arătat că pe rolul Tribunalului G. respectiv Tribunalul București au fost înregistrate două dosare având același reclamant, iar capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.08.2010 – 31.12.2010 din dosarul nr._/3/2013 este comun cu obiectul dosarului nr._ .
A reținut tribunalul că prin cererea precizatoare din data de 18.02.2014 reclamantul și-a modificat obiectul în sensul că, printre altele, referitor la categoria de drepturi în legătură cu care pârâta a menționat că s-ar aflat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2013, solicită obligarea pârâtei la plata diferențelor rezultate din drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art.41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01._11, data de la care a intrat în vigoare Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramura Transporturi pe anul 2011.
Or, față de această precizare, s-a reținut că prezentul dosar nu mai corespunde din punct de vedere al obiectului cu dosarul aflat pe rolul Tribunalului G., astfel că, existența triplei identități – de părți, obiect și cauză – între cele două acțiuni în curs de judecată pe rolul a două instanțe de fond diferite, nu poate fi reținută.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune – atât cea de 6 luni, cât și cea de 3 ani - în ceea ce privește drepturile bănești solicitate de reclamant, invocată de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A., tribunalul a constatat că această excepție este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:
În ce privește dreptul la acțiune vizând drepturile bănești ce fac obiectul prezentei cereri sunt incidente prevederile art.268 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, care reglementează un termen de prescripție de 3 ani, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune și nicidecum termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii, fiind evident că raportul între cele două norme este cel dintre o normă specială – cea privind plata drepturilor salariale și o normă generală cea instituiră pentru ipoteza neexecutării unor clauze de altă natură ale contractelor de muncă, altele decât cele privind salariul sau alte drepturi bănești.
Momentul nașterii dreptului la acțiune trebuie stabilit prin raportare la prevederile legale care reglementează termenul de plată a drepturilor bănești solicitate, astfel încât, în raport de prevederile art.166 alin.1 din Codul muncii, potrivit cărora „Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
Tribunalul a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului privind drepturile bănești pentru anul 2010 putea lua naștere cel mai devreme la data de 1 ianuarie a anului2011. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 noiembrie 2013, iar prin cererea precizatoare reclamantul și-a precizat cererea, respectiv a solicitat obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pe anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloare tichete de masă pentru perioada 20.11.2010 – 31.01.2011, tribunalul a constatat că la data respectivă nu se împlinise termenul de prescripție a dreptului la acțiune privind ajutorul financiar aferent anului 2010, astfel că excepția invocată de recurent apare ca fiind neîntemeiată.
În ce privește excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A. pentru lipsa procedurii prealabile, tribunalul reține că neparcurgerea procedurii prealabile stabilită prin clauze din Contractul Colectiv de Muncă nu poate fi sancționată cu respingerea unei acțiuni de genul celei ce face obiectul prezentei cauze, căci ar însemna să se aducă atingere principiului fundamental prevăzut de art. 21 din Constituția României referitor la liberul acces la justiție.
Numai dacă o astfel de procedură prealabilă ar fi prevăzută printr-o lege ori printr-un act normativ cu aceeași forță juridică, s-ar putea vorbi despre aspectul inadmisibilității unei acțiuni, dar și într-o astfel de ipoteză, s-ar putea discuta problema constituționalității acelei norme juridice, asupra căreia doar Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe.
Un contract colectiv de muncă rămâne ceea ce este, adică doar o convenție, neputând fi asimilat unui act normativ cu putere de lege și neavând forța juridică a unei legi. Nerespectarea sa poate atrage doar angajarea răspunderii contractuale, însă nu poate duce la negarea unui principiu constituțional și a unui drept ce are consfințire în Constituție, cum este liberul acces la justiție.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul P. G. este angajatul pârâtei și în perioada 2010 – 2011 i s-au acordat drepturile salariale așa cum rezultă din carnetul de muncă.
S-a reținut de către tribunal că în situația reclamantului, clasa I de salarizare de la care s-a pornit calcularea salariului acestuia, în funcție de anumiți coeficienți de ierarhizare, a fost stabilită la 600 lei, sub salariului de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, aplicabil de la data de 01.01.2008.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Acest contract a fost înregistrat sub nr.722/24.01.2008 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008. Din conținutul său reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.
În perioada 2009-2010, la nivelul pârâtei-recurente a fost valabil contractul înregistrat sub nr.2585/4.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București și actul adițional la acest contract, înregistrat la 21.04.2010, însă, prin aceste acte nu au fost preluate dispozițiile art.41 alin.2,3,4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010.
Conform art.4 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008 – 2010 înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008:
(1) Prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
(2) Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mult mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Potrivit adresei nr.141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social, fila 51 din dosar, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr.722/24.01.2008 a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român în data de 17.11.2010, astfel că acest contract nu și-a mai prelungit valabilitatea, fiind expirat la data de 31.12.2010.
Astfel, temeiul acordării drepturilor pretinse de reclamant pentru perioada 01.01.2011 – 16.02.2011, în temeiul art.41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi nr.722 pe anii 2008 – 2010, nu mai putea să producă efecte, fiind expirat din data de 31.12.2010.
În ceea ce privește plata salariului suplimentar pe anul 2010 instanța a reținut faptul că la nivelul unității s-a semnat Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar înregistrat sub nr.2584/04.06.2009 și prelungit prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr.370/20.06.2008 până la data de 31 ianuarie 2011 care prevede la art.30:
(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
(2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
De asemenea, art.30 alin.3 precizează că: Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Din modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității rezultă caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Având în vedere că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, tribunalul a reținut că neaprobarea bugetului și lipsa fondurilor necesare plății salariului suplimentar pentru anul 2010 nu pot prezenta relevanță în cauză.
Tot astfel, acordarea ajutoarelor materiale de Paști și C. este reglementată de art. 71 din CCM la nivel de grup de unități ca un drept al salariaților neafectat de alte condiții decât cele prevăzute expres de normă citată.
Aspectele invocate de pârâtă, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale și neîndeplinirea criteriilor și indicilor de performanță nu pot fi reținute ca o justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Potrivit CCM la nivel de grup de unități înregistrat sub nr.2584/04.06.2019 care prevede că salariații vor beneficia de acest ajutor material, a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 rezultă că ajutorul material de Paști și C. se acordă în continuare din fondurile angajatorului, astfel că reclamantul este îndreptățit la plata ajutorului material pentru C. pe anul 2010.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 20.11.2010 – 31.01.2011 tribunalul reține că prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități pe anul 2009/2020, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr.2584/04.06.2009 și prelungit până la data de 31.01.2011, prin Actul adițional nr.1713/21.04.2010, părțile au înserat o clauză referitoare la tichetele de masă, în art.74. Astfel, potrivit acestui articol din CCM la nivel de grup de unități pe anul 2009/2010, începând cu data de 01.11.2007, salariații „CFR Marfă” S.A. beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, în condițiile legislației în vigoare.
C. legal general privind acordarea tichetelor de masă pentru toate activitățile din toate ramurile de servicii la nivel național îl reprezintă Legea nr.142/1998, unde la art.1 alin.1 se arată că „Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”, iar la alin.2 al aceluiași articol se arată că „Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.
Pârâta nu s-a apărat în sensul că sumele necesare acordării tichetelor de masă nu ar fi fost prevăzute în buget, așa încât nu există motive pentru a încălca prevederile Legii nr.142/1998, precum și prevederile art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În raport de cele ce preced, instanța va obliga pârâta să calculeze și să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând contravaloarea tichetelor de masă cuvenite pentru perioada 20.11.2010 – 31.01.2011.
Tribunalul a făcut precizarea că, în privința acelor categorii de drepturi solicitate de reclamant și în legătură cu care pârâta a precizat că nu s-ar cuveni acestuia, pe motiv că anumite contracte de muncă încheiate la nivel inferior nu ar menționa drepturile respective, se va reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr.130/1996 în vigoare la data instituirii drepturilor în favoarea salariaților și chiar la data la care drepturile respective trebuiau acordate, act normativ care, la art.8 prevede că „Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezența lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”.
În raport de toate cele arătate anterior, tribunalul a respins excepțiile litispendenței, prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității cererii invocate de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A., astfel cum a fost precizată.
A obligat pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A. să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11.2010 – 31.01.2011, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii lor și până la data plății.
S-a respins capătul de cerere privind diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de R. Transporturi pe anii 2008 – 2010 și drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.01._11 și diferența de 25 % din salariul de bază reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, în raport de salariul majorat, pentru perioada 01.01.2011 – 16.02.2011.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat în termen legal pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „C.F.R NARFĂ” S.A., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, apel întemeiat pe dispozițiile art. 466, 476, 477 Cod procedura civilă.
Prin motivele de apel formulate a arătat că instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate de recurentă privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, potrivit căruia "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia”.
Apelanta a arătat ca obiectul cererii de chemare în judecata în această cauză nu îl reprezintă drepturile de natura salarială reglementate imperativ de art.154 și 161 din Codul muncii care instanța de fond face referire: „Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilite în contractul individul de muncă, în contractul colectiv de munca aplicabil sau în regulamentul intern, după caz".
Legiuitorul face distincție între conceptul de salarizare și alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce înseamnă că se permite acordarea de drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria „drepturilor salariate" instanța de fond pronunțând astfel că hotărârea este netemeinică și nelegala.
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant și înregistrata pe rolul instanței la data 20.11.2013 se solicită obligarea societății apelante la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.
Mai mult, este necesar să facă deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni apelant solicită admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor.
Instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfa SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie, ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul feroviar ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă.
Ca procedură o prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligaților stabilite prin CCM, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."
Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuit respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept „pacta sunt servanda”, având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.
Având în vedere cele precizate, apelanta a solicitat instanței să constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită instanței să constate inadmisibilitatea acesteia în conformitate cu prevederile art. 193 Cod procedura civilă.
Instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anul 2010.
Este necesar și util soluționării cauzei a se avea în vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.
Astfel, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."
Art.21 este încadrat într-un capitol distinct - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi în care este inclus și art. 30.
Apelanta consideră că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plăti salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.
De asemenea, apelanta solicită instanței să aibă în vedere că între reprezentanții salariaților și administrației a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2009 și neacordarea ajutoarelor materiale de C. pe anul 2010.
În mod subiectiv instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, aplicat la diferența de salariu, în temeiul art.71 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar având în vedere dispozițiile art.21 din contract „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege."
În mod eronat instanța de fond a acordat tichete de masa pentru perioada 20.11._11 considerând că nu a făcut dovada lipsei sumelor necesare acordării tichetelor de masă.
SNTFM CFR Marfa SA a încheiat anii financiari 2010 și 2011 în pierdere, astfel încât nu au mai fost alocate fonduri pentru a plăti beneficii extrasalariale angajaților săi (în acest sens a atașat întâmpinării extras de pe site-ul Ministerul Finanțelor).
Tichetele de masă au fost solicitate în temeiul art. 81 din CCM Unic la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar în condițiile legislației în vigoare. În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, Legea 142/1998, privind acordarea tichetelor de masă, salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome și din sectorul bugetar care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportata integral de către angajatori.
„Tichetele de masa se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."
Din lecturarea art. 1 din Legea 142/1998 rezulta condițiile în care pot fi acordate tichetele de masă: existența unui contract individual de munca care să prevadă această posibilitate și capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă.
Deci legea nu stabilește în mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, în limita disponibilităților financiare, va acorda sau nu aceasta bonificație.
Tichetele de masă sunt beneficii extrasalariale pentru angajați, bonuri valorice nefungibile care nu pot fi compensate prin acordarea sumei respective în bani. Acestea sunt acordate de angajatori pe baza bugetului de venituri și cheltuieli, iar în bugetele SNTFM CFR Marfa SA pentru anii 2010 și 2011 nu au fost prevăzute aceste sume astfel încât solicită să se respingă capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masa pentru perioada 20.11._11 (depun Hotărârea nr.311/31.03.2010 privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010 al SNTFM CFR Marfa SA publicată în Monitorul Oficial nr. 248/19.04.2010 și Hotărârea nr. 260/20.03.2011 privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2011 al SNTFM CFR Marfa SA publicată în Monitorul Oficial nr. 215/29.03.2011).
Având în vedere cele mai sus prezentate, solicită admiterea apelului astfel cum a fost motivat, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 248/24.04.2014 pronunțate de Tribunalul G. în cauză cu nr._ în sensul respingerii capetelor de cerere admise prin sentință.
Cercetând apelul declarat, Curtea reține următoarele:
Critica soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este nefondată. Se reține, conform aprecierii primei instanțe, incidența art. 283 alin.1) lit.c) din Codul muncii în redactarea aplicabilă, care fixează un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune pentru cererile având ca obiect drepturi salariale. Or, sumele reprezentând salariul suplimentar (prin însăși natura acestuia, exprimată pe deplin de denumirea lui), contravaloarea tichetelor de masă și contravaloarea primei de sărbătoare, predeterminate de actul care guvernează raportul de muncă și cu caracter de periodicitate, cu frecvență lunară ori legat de producerea acestui eveniment, au incontestabil această semnificație, fiind drepturi de natură salarială, plătibile în executarea unui raport de muncă și contra muncii prestate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acesta se află în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (grup de unități), pentru că textul legal anterior enunțat nu cere pentru drepturile pentru care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.
Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 283 alin.1 lit.e) din Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate. Rezultă așadar că în mod corect a fost soluționată prin respingere, excepția de fond a prescripției dreptului material la acțiune, pretențiile referitoare la prima de C. 2010, salariu suplimentar aferent aceluiași an și contravaloarea tichetelor de masă începând cu data de 20.11.2010, fiind formulate în interiorul termenului de 3 ani anteriori introducerii acțiunii, calculat de la data scadenței fiecăruia dintre drepturile enumerate.
De asemenea, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile instituite de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv grup de unități, Curtea își însușește raționamentul primei instanțe, întemeiat pe dispozițiile art.193(1) din Noul Cod de procedură civilă, care dispune că sesizarea instanței competente nu se poate face decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar doar dacă legea este cea care o prevede expres. Or, pentru conflictele de muncă ce au ca obiect plata unor drepturi salariale, Codul muncii nu prevede o atare procedură, astfel, sesizarea prealabilă a comisiei mixte patronat-sindicate, nu are semnificația unei condiții de procedibilitate, analizabile prin raportare la dispozițiile art.193, care să facă acțiunea în instanță inadmisibilă ori prematură, ci ar putea pune, eventual, în discuție, o problemă de actualitate pe fond a dreptului subiectiv dedus judecății, analizabilă în contextul cerințelor pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru a obține protecția urmărită în cadrul procedurii judiciare. Fiind însă vorba despre drepturi salariale, pentru care debitorul-angajator este de drept în întârziere la datele de scadență succesive, amânarea momentului la care salariatul se poate adresa instanței, nu poate fi cu temei susținută, fiind contrară și exigențelor imperative ale art.21 din Constituție, procedura prealabilă în fața comisiei rămânând însă pe deplin posibilă și de dorit, pentru soluționarea litigiului în mod amiabil, ceea ce ar evita deplasarea în instanță, procedurile judiciare mai greoaie și de durată.
Pe fondul cauzei, se reiterează că prin art.71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din care face parte și pârâta, adoptat la 28.12.2006 și înregistrat la M.M.F.P.S – S.D.S. sub nr.2836, a cărui valabilitate s-a prelungit până la 31.01.2011, dreptul la primă de C. este reglementat într-o exprimare clară, neechivocă și necondiționată. Față de termenii imperativi ai textului, stabilirea premierii de către consiliului de administrație nu are altă semnificație decât a posibilității de a hotărî asupra unei valori superioare celei minim prevăzute, la nivelul clasei I de salarizare, în niciun caz că existența acestui drept ar fi lăsată la latitudinea sa. În concluzie, acordarea primei de C. 2010, solicitate în interiorul termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data sărbătorii religioase, astfel cum a fost reglementată prin contractul colectiv opozabil tuturor unităților care au consimțit la încheierea lui, cazul în speță al pârâtului angajator, reprezintă pentru el o obligație contractuală, nu o facultate, raportat și la prevederile 977-985 din Codul civil, în redactarea în vigoare la data nașterii drepturilor, precum și la art. 40 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, potrivit art.30 din același contract, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, rezultând așadar că nici acest drept nu este condiționat nici de posibilitățile financiare ale unității debitoare, nici formulat sub condiție pur potestativă, ci este reglementat de manieră imperativă și necontestat de angajatorul căruia îi revenea sarcina probei, din perspectiva meritului salariatului reclamant de a-l obține.
Cu privire la valoarea contractului ce constituie sursa celor două drepturi, se reține și că potrivit art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-au încheiat, contractul colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitatile grupul pentru care a fost negociat. Mai departe, devine incident art. 8 alin.(2) din același act normativ, conform căruia contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior. Este cazul în speță al contractelor colective la nivel de unitate și actelor adiționale la acestea, prin care s-a convenit asupra unor restrângeri ale condițiilor de acordare a premiului anual, asupra renunțării la el pentru anumite perioade, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil grupului din care face parte și angajatorul fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea cea superioară, căci reglementează același drept într-un cuantum superior ori în condiții mai puțin restrictive. O eventuală pretenție a declarării prealabile a nulității contractului încheiat la nivel de unitate, în speță prescrisă, nu poate fi primită, pe de o parte pentru că obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie constatarea nulității clauzei contractului la nivel de unitate. Pe de altă parte, în spiritul reglementării este că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta din urmă, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ de la care nu este admisibilă renunțarea, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște. În acest context, clauza la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, nici nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior. Rezultă, pe baza celor expuse, că este irelevant că salariații unității pârâte au consimțit, prin reprezentanții lor, la condiții mai oneroase de acordare a salariilor suplimentare ori chiar la renunțarea primirii lor în anumite intervale, motivat de starea financiară a societății, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, iar negocierile făcute în contra lor, lipsite de efectele urmărite.
În sens contrar nu ar putea fi reținută nici apărarea conform căreia salariul suplimentar s-ar fi datorat doar dacă societatea ar fi avut în acești ani venituri pentru a se constitui fondul necesar pentru acordarea acestor drepturi salariale, având în vedere că un drept se sancționează după cum dispune de un temei în lege, contract, etc., necondiționat de posibilitățile de plată ale debitorului, care a consimțit, în calitate de unitate aparținând grupului, la recunoașterea lui, astfel că nu se poate exonera de plată prin invocarea propriei culpe, de a fi contractat peste posibilitățile de plată, răspunzând de îndeplinirea obligațiilor ce-i revin cu tot patrimoniul și desigur, numai până la limita lui, ceea ce însă antamează o problemă de executare, nu de temeinicie pe fond a acțiunii. Din această perspectivă, faptul că pârâta angajatoare nu a avut cuprins în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României și fondul necesar acordării salariului suplimentar, respectiv că sumele cu acest titlu nu au fost încuviințate de ordonatorii de credite, nu este de natură a o exonera pe aceasta de obligația necondiționată ce-i incumbă prin semnarea contractului colectiv de muncă încheiat cu sindicatele. Pretinsul impas financiar nu pune în discuție nici o chestiune de nelegalitate a acordului colectiv, căci acesta a intervenit într-un domeniu și pentru o categorie profesională pentru care negocierea este permisă, peste standardul legii, care rămâne unul minimal. Pârâta nu este instituție bugetară, indiferent de structura acționariatului, astfel că principiul legalității drepturilor de la care nu s-ar putea deroga nu este aplicabil nici din punct de vedere al persoanei angajatorului, nici al sferei destinatarilor. Încadrarea în fondul de salarii este un deziderat legitim, o obligație ce revine angajatorului în primul rând la momentul încheierii unui contract colectiv de muncă, dar nu poate fi opusă salariaților, în contra obligațiilor asumate față de aceștia, pentru a justifica neexecutarea lor.
Nu există în sistemul normativ românesc, pentru nicio materie (a dreptului muncii, financiar sau fiscal, civil, etc.), o lege care să legitimeze lipsa resurselor, indiferent de cauză, ca mod de stingere ori de a se absolvi de îndeplinirea unei obligații, corelative unui drept subiectiv de creanță al altei persoane. Pentru dificultățile financiare soldate cu imposibilitatea onorării datoriilor comerciale, legiuitorul a instituit o altă soluție, a declanșării și urmării procedurii insolvenței, pentru cele presupuse de strucutura organizatorică, a recunoscut posibilitatea concedierilor pentru reorganizare, retehnologizare, etc., în niciun moment neautorizând însă societățile debitoare să se scutească de plata salariilor celor menținuți în posturi. Desigur că insolvabilități de fapt pot exista, în sensul în care debitorul nu dispune, propriu-zis, de resursele necesare efectuării plății, dar asemenea situații nu beneficiază de protecția legii și a organelor chemate s-o aplice, fără a afecta, deci, dreptul și configurația acestuia, solvabilitatea datornicului interesând, precum s-a mai spus, faza de executare, nu sancționarea judiciară a prerogativei și caracterul întemeiat pe fond, al cererii cu acest obiect.
Apelul este însă fondat în privința soluției de admitere pe fond a cererii având ca obiect contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11. Se are în vedere că textul din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități care reglemetează tichetele de masă face referire la condițiile legii (nr.142/1998) și prin filtrul acesteia, la stipulările bugetului de venituri și cheltuieli aprobat, pentru societatea pârâtă, de Ministerul Transporturilor. Or, în bugetul aprobat de ministerul de resort pentru perioada în cauză, nu există sume alocate cu acest titlu, astfel că nu este îndeplinită una din condițiile nașterii dreptului pretins, iar nu numai executării lui, caz în care s-ar fi putut considera absentă ori nepertinentă apărarea fondată pe absența resurselor financiare.
În consecință, potrivit celor expuse, apelul este fondat și va fi admis. În temeiul art.480(2) din Noul Cod de procedură civilă, se va schimba în parte sentința atacată, în sensul de a respinge, ca nefondată, cererea de plată a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, păstrând, pentru rest, hotărârea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ SA” cu sediul ales la Centrul Zonal de Marfă București, . Nord, nr. 1-3, sector 1, împotriva sentinței civile nr.248/24.04.2014, pronunțate de Tribunalul G.-Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. G. CNP_ cu domiciliul în G., ., Județul G..
Schimbă în parte sentința atacată, în sensul că respinge, ca nefondată, cererea de plată a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11.
Păstrează în rest sentința.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 16.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. V. D. N. R. I.
GREFIER,
E. D. C.
Red.I.N.R/29.01.2015
Tehnored.C.C./4ex./ 20.01.2015
Jud. fond: I. C. M.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 3034/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2656/2015.... → |
|---|
