Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1873/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1873/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2015 în dosarul nr. 36561/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1167/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1873
Ședința publică din data de 22.05.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE D. E. O.
Judecător C. G. C.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE-COMERCIAL, în numele și pentru membrul de sindicat B. V., împotriva sentinței civile nr.143 din data de 09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, în contradictoriu cu intimatele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, în cadrul căruia învederează instanței că intimatele au depus la dosar întâmpinare, la data de 11.03.2015, iar apelanta a depus răspuns la întâmpinare și note scrise, la data de 24.03.2015 și, respectiv la data de 22.05.2015, prin serviciul registratură al acestei secții. Se învederează totodată și faptul că apelanta a solicitat soluționarea cauzei în lipsă, conform art.411 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că prin notele scrise s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.411 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.143 din data de 09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, și a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea privind pe reclamanta Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat B. V., în contradictoriu cu pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. București și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. – Sucursala Banat Oltenia.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin promovarea acțiunii, se urmărește valorificarea unor drepturi bănești, reprezentate de prima de C. și salariul suplimentar (al treisprezecelea salariu), drepturi aferente anului 2010.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că, este întemeiată.
Potrivit art.268 lit.e Codul muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia.
Instanța a apreciat că acest text de lege este incident în cauză, iar nu dispozițiile art.268 lit.c Codul muncii care prevăd termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate ori a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În cauză, pretențiile deduse judecății nu au caracterul unor drepturi salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.268 lit.c Codul muncii.
În accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de un salariat în baza contractului individual de muncă, așa cum prevede art.159 Codul muncii. Totodată, în compunerea sa, se regăsesc, potrivit art.160 Codul muncii, următoarele elemente: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Drepturile solicitate în cauză nu se circumscriu structurii salariului, astfel cum este definită prin textele legale enunțate.
În acest sens, drepturile bănești invocate își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colective de muncă aplicabile domeniului de activitate în care aceștia au lucrat și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale, acordate de angajator cu titlu de bonificații pentru angajații săi, în plus față de componentele obligatorii ale salariului.
Această concluzie se desprinde și din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă aplicabile în speță.
Astfel, art.43 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr.722/2008, reglementează categoria altor venituri ce pot fi acordate salariaților, printre care se regăsește al 13-lea salariu ca drepturi bănești ce interesează cauza de față. Această clauză este inserată în Capitolul IV al contractului colectiv, intitulat „Salarizarea și alte drepturi bănești”. Rezultă deci, faptul că drepturile pecuniare cuvenite angajaților sunt concepute în două categorii: drepturile salariale (corespunzătoare elementelor componente ale salariului, și anume: salariu de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri) și alte drepturi exprimate în bani ce își au izvorul tot în raporturile de muncă dintre părți, însă nu au natură salarială. Tot în acest sens, s-a reținut că al 13-lea salariu este încadrat în categoria alte venituri, distinct de categoria sporurilor și adaosurilor cu caracter salarial.
Similar, art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 - a cărui valabilitate s-a prelungit până la 31.01.2011 – reglementează salariul suplimentar ce poate fi acordat la finalul unui an calendaristic, acesta având regimul juridic al celui de-al 13-lea salariu prevăzut de art.43 alin.2 lit.a din contractul colectiv de muncă unic. Or, rezultă din chiar sintagma „salariu suplimentar”, faptul că acesta este conceput ca un beneficiu distinct de venitul salarial propriu-zis, adăugat acestuia, ca un drept suplimentar.
În ceea ce privește ajutoarele materiale cuvenite pentru C., acestea sunt reglementate de art.71 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și de art.64 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Potrivit acestor prevederi, salariații beneficiază, cu ocazia sărbătorilor de C. de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Instanța a reținut, deopotrivă, caracterul extrasalarial al acestor venituri, care au natura juridică a unor drepturi ce izvorăsc din raportul de muncă însă nu pot fi asimilate elementelor componente ale salariului, reprezentând un beneficiu suplimentar, acordat punctual, în considerarea specificului zilelor de sărbătoare respective.
S-a reținut că drepturile bănești invocate, nu au natură salarială, în sensul mai sus analizat, astfel încât nu intră în sfera de aplicare a art.268 lit.c din Codul muncii, însă sunt consacrate la nivelul contractelor colective de muncă, ca beneficii cu caracter pecuniar în favoarea salariaților, astfel încât valorificarea lor pe cale jurisdicțională intră sub incidența art.268 lit.e din Codul muncii.
Potrivit art.154 din Codul muncii, „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”
Conform art.161 alineatul 1, „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”
În cazul în care drepturile ce se solicită a fi achitate au caracterul unor drepturi salariale, ele pot fi pretinse în termenul de prescripție prevăzut de art.166 alineatul 1 din Codul muncii, în conformitate cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate” ori în cel prevăzut de art.283 alineatul 1 lit.c din același cod, la care fac trimitere titularii acțiunii.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or, drepturile suplimentare sus precizate la care fac referire Contractele Colective de Muncă la nivel de unitate și grup de unități nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior. Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună.
Așa fiind, în cauză nu au fost aplicate nici dispozițiile art.166 și nici cele ale art.283 alineatul 1 lit.c din Codul Muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care poate fi protejat dreptul pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de către angajator, sunt incidente prevederile art.283 alineatul 1 lit.e din Codul muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Faptul că nu este vorba de drepturi salariale este confirmat și de aspectul că drepturile solicitate sunt incluse în capitolul din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și grup de unități referitor la „protecția salariatului, alte prevederi” și nu la salarizare.
În raport de cele expuse, sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale, ci exclusiv drepturi acordate prin C.C.M. salariaților în scopul de a le oferi protecție socială, iar plata acestora se circumscrie sferei de neexecutare a C.C.M.
Ca atare, nejustificat pretinde reclamantul, că drepturile solicitate prin acțiune sunt drepturi ce derivă din contractul individual de muncă.
Este adevărat că, potrivit art.238 alin.2 din codul muncii (anterior modificării aduse Legea nr.42/2011), a art.132 alin.4 din Legea dialogului social nr.62/2011: "contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile".
Numai că, în cazul drepturilor solicitate, izvorul obligației este contractul colectiv de muncă.
Reglementând regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părți este contractului individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Astfel, s-a stabilit că, în cazul conflictelor de muncă prin care se solicită drepturi salariale, despăgubiri etc., întemeiate pe clauzele contractului individual de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune - art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Pe de altă parte, pentru cazul în care conflictul are ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție de 6 luni, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin acțiunea formulată, reclamanții au învederat instanței faptul că S. Națională de Transport Feroviar Marfă CFR Marfă SA nu a executat dispoziții din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și din contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Prin urmare, întrucât cererea este întemeiată pe clauze ale contractului colectiv de muncă, acțiunea în justiție este supusă termenului special de prescripție stabilit prin art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii - 6 luni de la momentul nașterii dreptului la acțiune.
Întrucât aceste drepturi bănești sunt aferente anului 2010, este indiscutabil faptul că, prin raportare la data introducerii acțiunii – 23.12.3013 – termenul de prescripție de 6 luni este împlinit.
În consecință, instanța a respins acțiunea, ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial, în numele membrului de sindicat B. V..
În motivarea apelului, apelanta a susținut că instanța de fond a soluționat în mod eronat cauza, calificând drepturile salariale solicitate ca fiind prescriptibile în termen de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, fără a intra în dezbaterea fondului cauzei.
Arată că, în opinia majoritară a instanțelor de judecată, s-a considerat că drepturile salariale solicitate prin acțiune, respectiv salariul suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorii Crăciunului 2010 vizează suplimente ale drepturilor salariale, au o legătura directă și indisolubilă cu calitatea de salariați a solicitanților acestora, se acordă corespunzător și proporțional muncii prestate de angajați, regulat, și nu excepțional și, nu în ultimul rând, sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă și în considerarea calității de salariați a solicitanților.
Menționează că această interpretare a clauzelor contractuale este cea veridică și se impune în conformitate cu principiul stabilirii voinței reale a părților, fiind fără echivoc faptul că în faza negocierii drepturilor salariale, organizația sindicală reprezentativă a solicitat și a obținut recunoașterea lor ca beneficii bănești, iar nu ca drepturi independente de activitatea prestată a angajaților.
Consideră că plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar și prima de C. se circumscrie sferei drepturilor salariale, deoarece salariul reprezintă, conform art.159 din Codul muncii actualizat, contraprestația muncii depuse de către salariat, iar acesta, la rândul lui cuprinde - în raport cu prevederile art.160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Referitor la natura salarială a dreptului pretins (salariul suplimentar pentru anul 2010), menționează că în conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de imitați din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010 se prevăd la articolul 30, paragraf (1) următoarele: "Pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."
Același lucru este stipulat și de Contractul Colectiv de Munca unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, unde, la articolul 43, paragraf (2), punctul a) se prevede: "Alte venituri sunt al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor".
Din conținutul acestui paragraf rezultă natura salarială a dreptului identificată prin însăși valoarea sa prevăzuta legal ca fiind cuantumul salariului de încadrare al apelantului din luna decembrie a anului 2010.
De asemenea, conform dispozițiilor art.71 din același CCM sus menționat - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare, fiind predictibila indiscutabil natura salariată a acestui adaos acordat de către angajator.
Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de munca să respecte dispozițiile legale nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial.
În opinia sa apelantei, instanța de fond nu a fost investită să analizeze natura juridică a drepturilor care fac obiectul conflictului de muncă declanșat de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective ori individuale de muncă, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că se impune verificarea îndeplinirii condițiilor prestabilite de acordare, salariații care beneficiază de aceste drepturi salariale, eventualele cazuri de neexecutare justificată, cuantumul acestor drepturi.
Astfel cererile având ca obiect plata drepturilor de mai sus vizează suplimentari ale drepturilor salariale și că sumele reprezentate de ajutoarele materiale de C. au semnificația drepturilor salariale fiind plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați, indiferent de izvorul lor, chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă.
În concluzie natura salarială a drepturilor bănești evocate este indiscutabilă, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, cu atât mai mult cu cât acestea, chiar dacă au natura unor premii, se acordă corespunzător muncii prestate, proporțional cu aceasta și în mod regulat, nu periodic.
Consideră astfel că cererile privind acordarea drepturilor respective pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ca o consecință a acestei juste calificări, s-a stabilit că regulile care guvernează prescripția extinctivă în materie sunt cele reglementate prin art.268 Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Precizează că instanța supremă a reținut că în situația în care drepturile suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.268 alin.1lit.c Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, intimata S.N.T.F.M „CFR Marfă” S.A., a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii (art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, anterior republicării Legii nr.53/2003), cererile în vedere soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În cauză, obiectul acțiunii introductive este reprezentat, în principal, de solicitarea reclamantului privind obligarea angajatorului la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 și a primei de C. pentru același an, potrivit Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional.
Contrar celor stabilite de către prima instanță, urmează a se reține că pretențiile reclamantului se încadrează în noțiunea generală de drepturi salariale, prin cerere fiind pretinse sumele acordate ca forme de premiere, adaosuri la salariu, conform art.160 din Codul muncii (art.155 din Codul muncii, anterior republicării Legii nr.53/2003), iar faptul că acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică.
Așa cum s-a stabilit în considerentele deciziei nr. 14/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Complet competent să judece recursul în interesul legii, „demersul judiciar de stabilire a naturii juridice a drepturilor patrimoniale pretinse de un salariat trebuie să pornească de la verificarea sferei noțiunii de drept salarial și să clarifice dacă aceste drepturi se subsumează noțiunii de "adaos la salariu" reglementată de art. 155 din Codul muncii, aceasta fiind norma legală incidentă, în funcție de circumstanțele particulare ale raportului juridic dedus judecății, fapt ce, în aceste condiții, reprezintă o chestiune de aplicare a legii.
Pe de altă parte, în art. 160, Codul muncii face trimitere, indirect, la ceea ce se poate stabili, în această materie, prin contractele colective de muncă, menționând posibilitatea ca angajatorul să asigure salariaților hrană, cazare sau alte facilități.
Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispozițiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial. În aceste condiții, ceea ce analizează instanțele în conflictele de muncă declanșate de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective (în majoritatea cauzelor) ori individuale de muncă nu este natura juridică a dreptului, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că verifică îndeplinirea condițiilor prestabilite de acordare, salariații care beneficiază de drept, eventuale cazuri de neexecutare justificată din diverse motive, cuantumul etc.
În situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator și convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.”
În acest sens, se reține că pretențiile deduse judecății vizează plata unor drepturi salariale și a unor despăgubiri pentru neachitarea acestora la timp, nefiind solicitată obligarea pârâtei la respectarea unor clauze din contractul colectiv de muncă.
Cererea reclamantului, astfel formulată, nu este supusă termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, ci termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, reglementat de art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, pentru situația în care obiectul conflictului individual de muncă, constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Împrejurarea că reclamantul a solicitat obligarea angajatorului la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 și a primei de C. pentru același an, potrivit Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional, nu înlătură caracterul de drept de natură salarială al pretențiilor solicitate, în sensul de contraprestație acordată pentru munca desfășurată în baza unui contract individual de muncă.
Curtea are în vedere și principiul „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, constatând că legiuitorul nu a făcut distincție între drepturile salariale în funcție de izvorul lor, respectiv contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă, statuând pentru toate un termen de prescripție comun de 3 ani de la nașterea dreptului.
Sunt astfel incidente, în speță, dispozițiile art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, care prevăd un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune pentru cererile având ca obiect drepturi salariale sau despăgubiri către salariat. Drepturilor pretinse în cauză, le sunt aplicabile dispozițiile acestui text, fiind drepturi de natură salarială, chiar dacă izvorul lor se află în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Natura salarială a drepturilor bănești solicitate prin cererea cu care a fost învestită instanța este indiscutabilă, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, care reglementează acordarea unor premii anuale ori prevăzute în considerarea anumitor sărbători. Legiuitorul nu putea stabili termene diferite de prescripție în funcție de sediul unde este reglementat dreptul, ci în funcție de însuși dreptul pretins.
Având în vedere caracterul salarial al drepturilor pretinse, se reține că prima instanță, în mod greșit, a calculat termenul de prescripție prin raportare la dispozițiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii (art.268 alin.1 lit.e, după republicarea Legii nr.53/2003), iar nu la cele ale art.283 alin.1 lit.c din același Cod (devenit art.268 alin.1 lit.c, după republicarea Legii nr.53/2003).
Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Pentru considerentele arătate, având în vedere faptul că apelanta a solicitat, în mod expres, prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea, în baza art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, va admite apelul, va anula sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE-COMERCIAL, cu domiciliul procesual ales la avocat Gâtejescu A. F. – C., . nr.10, Jud. D., în numele și pentru membrul de sindicat B. V., împotriva sentinței civile nr.143 din data de 09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ /LM/2014, în contradictoriu cu intimatele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, sector 1, ..38 și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, cu sediul în C., ., Jud. D..
Anulează sentința atacată.
Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. E. O. C. G. C.
GREFIER
N. C.
Red.: D.E.O.
Dact.: A.C./4 ex.
10.07.2015
Jud. fond: M. S. V. C.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1125/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1087/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
