Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1056/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1056/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 2196/93/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8316/2014)
Decizia civilă nr.1056
Ședința publică din data de la 1 aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A. C.
JUDECĂTOR: R. F. G.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelantul-contestator P. A. împotriva sentinței civile nr.3267 din data de 22.10.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. P. S.A., cauza având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: apelantul-contestator P. A., personal și asistat de avocat P. I., cu împuternicire avocațială depusă în dosarul de fond-fila 2, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 01.07.2014, cu mențiunea de reprezentare și în fața Curții de Apel București și intimata S.C. P. S.A., prin avocat A.-I. P., cu împuternicire avocațială depusă la dosar-fila 27, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.AA28/28.07.2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,
Curtea solicită părților lămuriri cu privire la mențiunea stipulată în cuprinsul fișei postului ocupat de contestator referitoare la respectarea politicii de vânzări a firmei.
Intimata, prin avocat, având cuvântul asupra acestui aspect, arată că politica de vânzări, în ceea ce privește speța dedusă judecății, vizează respectarea tuturor obligaților asumate atât prin contractul individual de muncă cât și prin regulamentul intern al societății, inclusiv aceea de a veni în sprijinul tuturor distribuitorii societății și de a nu se crea o concurență.
Apelantul-contestator, personal, arată că prin politica de vânzări se înțelege respectarea obligațiilor de serviciu, în sensul de a contribui la creșterea vânzărilor care vizează chestiuni generale ce țin de modul de vânzare a produselor firmei. De asemenea, precizează că în cadrul societății intimate își desfășura activitate în compartimentul arhitectural, iar funcția deținută nu are nici o legătură cu societatea pe care a înființat-o. Cât privește atribuțiile concrete pe care le avea în exercitarea funcției, arată că acestea constau în vânzările de produse, în sensul de a pune în aplicabilitate targetul de vânzări, de a contribui la creșterea vânzărilor care se desfășurau către un singur distribuitor care la rândul său intermedia vânzarea produselor între S.C. P. S.A. și alți comercianți.
Intimata, prin avocat, în ceea de privește fișa postului, arată că la sarcinile specifice sunt enumerate toate activitățile pe care contestatorul trebuia să le desfășoare, inclusiv aceea legată de politica de vânzări.
Curtea ia act de aceste precizări și nefiind cereri de formulat, în temeiul art. 392 din Codul de procedură civilă, Curtea deschide dezbaterile asupra cererii de apel.
Apelantul-contestator, prin avocat, arată că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a apreciat în mod greșit asupra excepției tardivității emiterii deciziei de sancționare, având în vedere dispozițiile art.252 alin.(1) din Codul muncii, în care se stipulează că în interiorul termenului de 6 luni de la data săvârșirii faptei se impune emiterea deciziei de sancționare. Or, așa cum rezultă din relațiile obținute de la Registrul Comerțului, societatea intimată a fost înființată la data de 09.12.2013, pe când decizia de sancționare a fost emisă în data de 10.06.2014 (fila 8 dosar fond). De asemenea, arată că din întregul material probator administrat în cauză nu rezultă în mod cert existența unei fapte de concurență neloială față de angajator, iar dispozițiile art.242 lit. f) din Codul muncii obligă angajatorul să precizeze în decizia emisă abaterile disciplinare, așa cum acestea sunt menționate în regulamentul intern. Or, așa în regulamentul intern al societății depus la fila 47 dosar fond, respectiv titlul IV privind abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile, nu este consemnată ca fiind abatere disciplinară fapta imputată contestatorului, iar la capitolul 50 privind organizarea muncii și interdicții de ordin general astfel de fapte nu sunt incluse în capitolul abateri disciplinare, astfel încât, salariatul a fost concediat pentru o abatere disciplinară care nu este stipulată în regulamentul intern.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacat, în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată ce vor fi solicitate pe cale separată. În ipoteza în care partea adversă solicită obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată suportate de angajator cu prilejul judecării prezentului litigiu, solicită că valoarea acestora să fie diminuată.
Intimata, prin avocat, arată că, în ceea ce privește termenul de 6 luni în care angajatorul avea posibilitatea emiterii deciziei contestate, în conformitate cu decizia nr.16/12.11.2012 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, termenul de 6 luni nu se calculează de la data la care apelatul și-a înființat societatea Nirvacolor S.R.L., ci de la data la care conducerea societății angajatoare este informată de către comisia de disciplină că fapta de încălcare disciplinară săvârșită de salariatul cercetat disciplinar îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abatere disciplinară. Prin urmare, apreciază că aceste critici aduse hotărârii pronunțate de instanța de fond de către apelant sunt nefondate.
În ceea ce privește fapta săvârșită de contestator, arată că salariatul a procedat la încălcarea unei obligații esențiale și anume obligația de fidelitate, iar intimata din prezenta cauză nu susține că societatea înființată de contestator ar fi fost o problemă, ci comercializarea de produse fabricate de S.C. P. S.A., cât și produse ale firmelor concurente, aspect ce a fost recunoscut de salariat pe parcursul cercetării disciplinare, inclusiv prin documentele depuse la dosar, din care rezultă fără putință de tăgadă încălcarea obligației asumate odată cu încheierea contractului individual de muncă, respectiv obligația de fidelitate față de angajator. Așa fiind, consideră că prin desfășurarea acestei activități contestatorul face concurență distribuitorilor societății intimate pe care avea obligația să îi sprijine în activitatea derulată, așa cum rezultă din fișa postului la rubrica privind activitățile ce se impuneau a fi desfășurate și cum anume trebuia să procedeze la sprijinirea distribuitorilor, fără a se avea în vedere și faptul că salariatul deținea funcția de manager, funcție pentru care a fost instruit profesional și deținea anumite informații pe care și le-a utilizat în activitatea pe care a desfășurat-o în paralel și în mod ocult, atâta vreme cât nu s-a comunicat angajatorului înființarea unei societăți concurente. Mai mult, arată că în cadrul societății nou înființate, salariatul desfășoară o activitate permanentă și succesivă, în sensul că și în prezent desfășoară activitate de natură concurentă fostului său angajator.
Cât privește răspunsul la întâmpinare formulat de apelantul-contestator, arată că în cuprinsul acestuia face anumite afirmații referitoare la faptul că dacă societatea intimată nu ar fi fost informată cu privire la deschiderea unui nou magazin în aceeași locație, situația dintre părți ar fi putut fi în continuare una normală chiar și în prezent. Or, acest aspect denotă faptul că salariatul nu a înțeles cum anume și-a încălcat obligațiile asumate prin contractul individual de muncă și prin ce fapte a încălcat dispozițiile regulamentului intern și mai ales a codului de conduită, persistând în continuare în aceeași atitudine.
În concluzie, solicită respingerea apelului declarat de apelantul-contestator P. A. ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele dezvoltate pe larg prin întâmpinarea formulată. Cu cheltuieli de judecată conform înscrisurilor doveditoare existente la dosar.
Interpelată fiind, intimata, prin avocat, arată că S.C. P. S.A. este distribuitor unic și este unul dintre cei mai importanți distribuitori de pe raza Municipiului București. Însă, trecând peste această situație, consideră că cel mai important aspect ce se impune a fi avut în vedere vizează faptul că salariatul a procedat la înființarea unui magazin, prin intermediul căruia comercializează produse ale unor firme concurente societății intimate.
Apelantul-contestator, personal, precizează că nu există distribuitor unic, întrucât, în realitate, sunt 7 sau 8 distribuitori care preiau marfa de la S.C. P. S.A. și o intermediază pe piață. Cât privește achiziționarea produselor P., arată că acestea au fost achiziționate prin intermediul distribuitorului AS Color S.R.L.
Apelantul-contestator, prin avocat, având cuvântul în replică, solicită a se avea în vedere că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii la data de 12.11.2012 se referă la calcularea celor 30 de zile stipulate prin prisma dispozițiilor art.252 alin.(1) din Codul muncii și nicidecum a celor 6 luni. În același context, arată că cele 30 de zile se calculează de la data la care conducerea societății a luat cunoștință de comiterea abaterii printr-un referat întocmit de o comisie numită și nu de la dată când a luat cunoștință în mod public.
Curtea în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, închide dezbaterile.
CURTEA,
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov - Secția Civilă sub nr._ la 2.07.2014 reclamantul P. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta . deciziei de sancționare nr.122/10.06.2014, comunicată la 12.06.2014, reținându-se prescris dreptul pârâtei de a emite o astfel de decizie, iar în subsidiar anularea deciziei ca fiind aplicată pentru o abatere disciplinară inexistentă în Regulamentul Intern și Fișa postului și în consecință obligarea pârâtei la plata la zi a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi conexe, repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea sa în postul deținut și obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 50.000 lei.
Prin sentința civilă nr.3267/22.10.2014 Tribunalul Ilfov - Secția Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul P. A. în contradictoriu cu pârâta . nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Reclamantul a fost salariatul pârâtei în funcția de Manager vânzări, astfel după cum rezultă din contractul de muncă 6185/6.09.2006, modificat prin actul adițional nr. 2/5.05.2008.
La data de 9.12.2013 reclamantul a înființat, în calitate de unic asociat, societatea comercială Nirvacolor SRL, având ca obiect de activitate principal comerț cu amănuntul în standuri, chioșcuri și piețe al altor produse.
În fapt, după cum rezultă din chiar notificarea emisă de reclamant la 20.05.2014, ., prin intermediul unui stand deschis în incinta târgului de mașini V., o . produse, printre care și lacuri și vopsele produse de P..
Prin decizia nr.122/10.06.2014 s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului, în baza dispozițiilor art. 252 alin. 1 raportat la art. 40 (1) lit. e, art. 61 lit. a, art. 247 alin 1 și art. 248 alin 1 lit. e C.muncii, reținându-se în esență că prin înființarea . cărei unic asociat este, reclamantul a încălcat obligația de fidelitate generală a salariatului către societate.
În ce privește susținerea reclamantului cu privire la împrejurarea că dreptul pârâtei de a aplica sancțiunea disciplinară era prescris, tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 252 alin. 1 C.muncii, conform cărora „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.
În ce privește termenul de prescripție de 30 zile, tribunalul a reținut că, așa cum ICCJ a stabilit prin Decizia nr.16/12.11.2012 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțe, acesta începe să curgă de la data la care în urma finalizării cercetării disciplinare, fapta a fost calificată ca abatere disciplinară.
Tribunalul a reținut că cercetarea disciplinară urmată în cauză a fost finalizată cu încheierea procesului verbal nr._/5.06.2014, prin care s-a constatat că fapta sesizată constituie abatere disciplinară și s-a propus aplicarea sancțiunii.
În consecință, s-a reținut că aceasta este dată de la care a început să curgă termenul de prescripție de 30 zile prevăzut de art. 252 alin 1 C.muncii, decizia contestată fiind întocmită la data de 10.06.2014, fiind emisă înăuntrul acestui termen.
În ce privește termenul de decădere de 6 luni de la data săvârșirii faptei tribunalul a reținut că, deși real că societatea Nirvacolor a fost înmatriculată la Registrul Comerțului în luna decembrie 2013, totuși relevantă sub aspectul abaterii disciplinare reținute nu este această dată, ci data de la care reclamantul a început să vândă prin intermediul acestei societăți produse de natura celor pe care le produce și comercializează și P..
Ori în lipsa oricăror alte informații și probe contrarii, această dată este cea de 2.04.2014, dată la care directorul general al AS Color, distribuitor al pârâtei, a sesizat deschiderea magazinului reclamantului în incinta Târgului V..
Fără a aprecia, așa cum a susținut pârâta, că ar putea fi vorba despre o abatere disciplinară continuă, o astfel de noțiune nefiind definită de Codul muncii și nici de Legea nr.62/2011, tribunalul a reținut totuși că data de la care a început să curgă termenul de decădere de 6 luni prevăzut de art. 252 alin. 1 C.muncii este cea mai sus indicată, astfel încât decizia de sancționare a fost emisă înăuntrul acestui termen.
În ce privește fondul contestației formulate, tribunalul a reținut că raportul juridic de muncă se întemeiază pe încrederea reciprocă a celor două părți, salariat și angajator, precum și pe principiul bunei-credințe, conform art. 8 din Codul muncii, încrederii manifestate de angajator îi corespunde obligația de fidelitate a salariatului.
În mod tradițional, în doctrina de specialitate obligația de fidelitate a fost definită ca fiind îndatorirea salariatului de a urmări, în executarea muncii sale, interesele legitime ale angajatorului și de a se abține de la orice acțiune având ca scop sau efect afectarea acestor interese.
Dispozițiile art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, potrivit cărora salariatului îi revine că principală obligație fidelitatea față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu, nu îl îndreptățesc pe angajator să procedeze la sancționarea disciplinară a salariatului ce prestează o activitate concurentă pe perioada executării contractului individual de muncă, în lipsa unei interdicții exprese în acest sens cuprinse în contractul colectiv de muncă, contractul individual de muncă ori în regulamentul intern.
În sens general, obligația de fidelitate, înțeleasă ca obligație de a face, poate fi scindată în obligația de neconcurență, constând în obligația salariatului de a nu-l concura pe angajatorul său pe parcursul executării contractului individual de muncă și în obligația de confidențialitate (rezervă, reținere), constând în obligația salariatului de a nu dezvălui datele secrete ale angajatorului.
Componentă a disciplinei muncii, obligația de fidelitate este reglementată de prevederile art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, în speță și de lit. m) pct. 2 lit. c) din contractul individual de muncă al intimatului, iar în mod distinct și corelat art. 39 alin. (2) lit. f) C. muncii reglementează și obligația salariatului de a respecta secretul de serviciu. Cele două obligații de fidelitate și de respectare a secretului de serviciu (confidențialitate) se află una față de alta într-un raport de la întreg la parte. Altfel spus, în înțelesul său complet, obligația de fidelitate încorporează și obligația de confidențialitate (de a nu divulga secretul de serviciu).
Obligația de fidelitate nu îl împiedică pe salariat să lucreze în cumul de funcții/posturi, dacă printr-un astfel de cumul nu îl concurează pe angajatorul său. Investită cu un conflict de muncă între angajator și angajat, având ca obiect încălcarea sau nu a clauzei de fidelitate printr-un anumit cumul, instanța de judecată trebuie să aplice, prin analogie, unele criterii avute în vedere de legiuitor în cadrul art.21 C. muncii pentru concretizarea clauzei de neconcurență, în mod special cele referitoare la natura activității prestate, tipul de activitate desfășurat de angajator, cunoașterea sau nu de către acesta din urmă a activității desfășurate de salariatul său.
Aplicând aceste considerente teoretice la speța de față, tribunalul a reținut că prin Codul de conduită al societății s-a prevăzut că angajații P. Orgachim nu pot avea relații de parteneriat sau alte relații de afaceri cu companii care operează în același sector de activitate.
Tribunalul a reținut că printre sarcinile specifice postului de manager vânzări zonal, ocupat de reclamant, se numără și evaluarea și analiza concurenței, prezentă pe piață, produse, servicii, prețuri, politici de implementare, precum și respectarea și aplicarea politicilor generale ale firmei în domeniul vânzărilor.
De asemenea, art. 8 din Regulamentul de ordine interioară al societății enumeră printre obligațiile salariaților obligația de fidelitate fata de angajator.
Nu mai puțin, la art. 50 din ROI se interzice desfășurarea oricăror activități care să conducă la concurență neloială, care se evidențiază prin „1) prestarea în interesul propriu sau al unui terț a unei activități care se află în concurență cu cea prestată de angajator”.
., al cărei unic asociat este reclamantul, are ca obiect de activitate concret comercializarea de chituri, vopseluri și diluanți, inclusiv dintre cei produși de Polocolor, însă fără a se limita la aceștia.
Este lipsit de relevanță faptul că această societate este una mică, neavând puterea financiară a pârâtei, câtă vreme reclamantul nu avea acordul angajatorului sau spre a comercializa, în nume propriu sau în folosul unor terți, produse ale acestuia.
Nu mai puțin s-a reținut că reclamantul nici nu a adus la cunoștința angajatorului său înființarea acestei societăți, deși a fost înființată cu scopul de a comercializa, printre alte produse, și vopseluri și diluanți, așa cum de altfel sugerează și numele.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că reclamantul și-a încălcat obligația generală de fidelitate față de angajator, încălcare ce există chiar și în lipsa vreunui prejudiciu material cert.
În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către pârâta tribunalul a reținut că aceasta a depus, în dovedirea lor, la dosar, în copie certificată, o factură fiscala privind onorariul de avocat, un număr de trei extrase de cont și o . bonuri fiscale de achiziționare combustibil.
Tribunalul a reținut că dispozițiile art.453 alin.1 C.pr.civ reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că „partea care cade în pretențiuni, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
În cadrul acestui raport, instanța de fond a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare.
O componentă a cheltuielilor de judecată este constituită din onorariile de avocat, care se stabilesc pe baza reglementării cuprinse în Legea nr. 51/1998.
În cadrul operației de determinare a cheltuielilor de judecată, instanța de fond a analizat în ce măsură cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul sunt justificate.
Astfel, în ceea ce privește onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Justificarea acestui raționament are în vedere că în raport de actele justificative ale plăților efectuate, instanța de fond a acordat cheltuielile de judecată, iar dispozitivul hotărârii poate fi pus în executare silită în ceea ce privește aceste cheltuieli.
Deci, dreptul de creanță al părții căreia i-au fost acordate cheltuieli de judecată este stabilit prin hotărârea instanței, care va constitui înscris justificativ pentru partea care a avansat aceste cheltuieli.
În cauză, tribunalul a reținut că, deși real că pârâta a depus la dosar o copie a facturii fiscale emise de apărător, acesteia nu i-a fost anexat documentul de plată, ci doar un extras de cont, și acesta vizând altă sumă, mult mai mare.
În ce privește cheltuielile de deplasare, tribunalul a reținut că în dovedirea acestora a fost anexat un bon fiscal de 99,96 lei și o factură fiscală de decontare cheltuieli în cuantum de 100 lei, reprezentând c/valoare carburant necesar parcurgerii, în medie, a unei distanțe de aproximativ 200 km.
Fără a interveni în contractul dintre client și apărătorul său, tribunalul a reținut că o astfel de sumă este nejustificată în raport de împrejurarea că sediul Tribunalului Ilfov se află la B., la o distanță medie de aproximativ 20 de kilometri de centrul Bucureștiului.
Apreciind față de cele reținute că nu s-a făcut dovada faptului că aceste cheltuieli au fost justificate de necesitatea ca apărătorul pârâtei să se deplaseze la termene, tribunalul nu a acordat nicio sumă cu acest titlu.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelantul P. A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii contestației așa cum a fost formulată, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
În privința termenului de decădere de 6 luni în care trebuie emisă decizia de sancționare disciplinară, apelantul a arătat că a depus în susținerea excepției extras din Oficiul Național al Registrului Comerțului, în care este precizat clar că societății Nirvacolor S.R.L. i s-a emis certificatul de înregistrare la data de 09.12.2013, informațiile devenind publice. Or, din data de 09.12.2013 și până în 10.06.2014, când angajatorul a emis decizia sunt mai mult de 6 luni.
Instanța de fond nu s-a raportat la data înființării firmei consemnată în datele oficiale și publice din actele Registrului Comerțului ci la data la care o persoană a sesizat deschiderea unui magazin, evitând să pună în discuția părților, în ședința publică, acest mod inovator de apreciere a probelor.
În Anexele 1,2,3 au fost atașate documente fiscale emise de către Nirvacolor S.R.L. începând cu februarie 2014, însă data oficială de la care se calculează termenul de 6 luni este 09.12.2013.
În art. 39 alin.2 lit. d din Codul muncii, preluată și în lit. M pct.2 din contractul individual de muncă este inserată obligația de fidelitate, care reprezintă îndatorirea salariatului de a urmări în executarea muncii sale, interesele legitime ale angajatorului și de a se abține de la orice acțiune având ca scop sau ca efect afectarea acestor interese.
Obligația de fidelitate, atât în Codul muncii, cât și în contractul individual de munca este față de angajator, în executarea atribuțiilor de serviciu, iar atribuțiile de serviciu sunt precizate detaliat în fișa postului. Însă, nici înainte de cercetarea disciplinară și nici în desfășurarea acesteia, apelantului nu i s-a reproșat ceva, cât de mic, în legătura cu atribuțiile de serviciu, fiind întotdeauna un angajat model.
Nici interesele angajatorului nu au fost lezate în vreun fel, pentru că s-a subliniat pe tot parcursul judecății inexistența vreunui prejudiciu cât de mic.
În Regulamentul intern al angajatorului există un capitol special, dedicat abaterilor disciplinare și sancțiunilor aplicabile, respectiv Titlul IV, iar în Titlul V este detaliată procedura disciplinară, la articolul 59 este definită abaterea disciplinară, în timp ce la art. 60 se face o enumerare detaliată a abaterilor disciplinare. Art. 242 lit f. din Codul muncii obligă explicit că regulamentul intern trebuie să prevadă abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile. Ori abaterea disciplinară care i se impută apelantului-contestator nu există consemnată ca abatere disciplinară însoțită de vreo sancțiune corelativă. Ceea ce i se impută angajatului este precizat în art. 50 (Interziceri cu caracter general) din Capitolul IV— Organizarea muncii și nu este prevăzută nici o sancțiune pentru încălcarea interdicției, în niciun caz cea mai drastică posibil - desfacerea contractului de muncă, fiind în discuție o interdicție cu caracter general, iar nu o abatere disciplinară.
Chiar angajatorul a făcut o distincție fermă între ele, tratându-le în capitole distincte în regulament și în niciun caz nu a considerat interdicția ca fiind o abatere disciplinară.
Apelantul-contestator susține că i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, deși nu a avut nici o abatere disciplinară; a respectat și îndeplinit cu fidelitate atribuțiile de serviciu din fișa postului; nu a afectat în niciun fel vreun interes al angajatorului; nu a produs nici cel mai mic prejudiciu angajatorului; a încălcat o interdicție de ordin general, nesancționabilă, care putea fi corectată foarte ușor prin discuții directe angajat-angajator.
În vederea motivării respingerii chestiunii decăderii angajatorului din dreptul de a mai emite o decizie de sancționare, instanța de fond a ales nejustificat și arbitrar o altă dată, aleator, 02.04.2014 astfel încât să aducă data deciziei de sancționare în interiorul termenului de decădere de 6 luni, ignorând faptul că Regulamentul intern al angajatorului nu cuprinde o abatere disciplinară constând în înființarea unei societăți comerciale și nu sancționează în niciun mod o astfel de fapta pentru a încerca motivarea ignorării lipsei oricărei abateri disciplinare sancționabile.
Instanța de fond s-a lansat în explicații savante despre dihotomia obligației de fidelitate în două componente, obligația de neconcurentă și obligația de confidențialitate, cu referiri pe larg la presupuse acte de concurență comercială, în condițiile în care societatea apelantului comercializa către consumatori chiar produsele P., aducându-i venituri angajatorului, iar nu făcându-i concurență, dar și cu referiri la "secretele de serviciu ale angajatorului", deși nimeni nu i-a reproșat angajatului așa ceva.
Art. 242 lit. f din Codul muncii este mult mai clar, simplu și direct în conținut: "abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile trebuie precizate în Regulament, ca atare".
Dacă angajatorul nu consideră o faptă că fiind abatere disciplinară, atunci nu o precizează în Regulament și nu o sancționează, cum este și cazul de față.
În realitate, apelantul este victima unei suite de ilegalități și abuzuri ale angajatorului, iar instanța de fond nu a făcut altceva decât să încerce să le dea o aparență de legalitate.
La data de 22.12.2014, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimată Societatea P. SA, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial.
La data de 20.01.2015, apelantul a depus răspuns la întâmpinare, în combaterea apărărilor formulate de intimată.
Analizând actele dosarului în limitele apelului, în conformitate cu prevederile art.477 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin referatul nr._/5.05.2014 întocmit de F. C. S., în calitate de Director Comercial Divizia Arhitectural, s-au adus la cunoștința departamentului de resurse umane din cadrul intimatei faptele/încălcările și conduita managerului de vânzări zonal aflat în subordonarea acestuia, P. A..
Prin decizia nr.87/7.05.2014 a fost desemnată comisia de cercetare disciplinară prealabilă, iar prin decizia nr.91/9.05.2014 emisă de intimată s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al apelantului până la finalizarea cercetărilor disciplinare.
Totodată, la solicitarea membrilor comisiei de disciplină, s-a întocmit o notă de constatare nr._/9.05.2014 cu privire la verificarea existenței magazinului Nirvacolor din zona târgului auto V. și a produselor comercializate prin acesta.
După finalizarea cercetării disciplinară prealabile, s-a întocmit procesul verbal nr._/5.06.2014 de către membrii comisiei de disciplină, de care s-a ținut seama la emiterea deciziei nr.122/10.06.2014 dedesfacere a contractului de muncă al apelantului, în baza dispozițiilor art. 252 alin. 1 raportat la art. 40 (1) lit. e, art. 61 lit. a, art. 247 alin 1 și art. 248 alin 1 lit. e C.muncii, pentru încălcarea obligației de fidelitate a salariatului față de societate, dat fiind că acesta a comercializat produse P. prin intermediul . care avea calitatea de asociat unic.
Apelantul susține fără temei că termenul legal de 6 luni, prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii în care trebuie emisă decizia de sancționare disciplinară, a început să curgă de la data înmatriculării la Registrul Comerțului a . (9 decembrie 2013) întrucât acestuia nu i se impută în cauză înființarea societății respective, ci doar comercializarea de lacuri și vopsele produse de P..
Verificarea respectării obligației de fidelitate nu se face prin compararea firmelor în raport de obiectul principal de activitate înregistrat la registrul comerțului, ci al obiectelor secundare, iar în lipsa acestora, prezintă relevanță tipul de comerț exercitat de firma înființată de salariat.
Potrivit actelor dosarului rezultă că societatea intimată a luat la cunoștință de faptul că apelantul comercializează lacuri și vopsele produse de P., prin intermediul unui stand deschis în incinta târgului de mașini V., la data la care directorul general al AS Color, distribuitor al pârâtei, a sesizat deschiderea magazinului reclamantului în incinta Târgului V., respectiv 2.04.2014.
În plus, documentele fiscale emise de Nirvacolor SRL, la care face referire apelantul confirmă faptul că acesta a început să comercializeze produsele fabricate de P. cu începere din luna februarie 2014, iar nu la de la data înregistrării acestei firme la Oficiul Național al Registrului Comerțului (decembrie 2013).
Așadar, în lipsa altor probe contrare, prima instanță a apreciat în mod corect că decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al apelantului întocmită de intimată la data de 10.06.2014 a fost emisă cu respectarea termenului legal de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii.
Apelantul susține fără temei legal că s-au încălcat în cauză principiul contradictorialității și al dreptului la apărare întrucât prima instanță nu avea obligația de a aduce la cunoștința părților opinia cu privire la modalitatea în care urma a aprecia probele în cauză. Spre deosebire de admisibilitatea și administrarea probelor, care sunt supuse dezbaterilor contradictorii, aprecierea probelor se realizează în secret, în etapa deliberării judecătorului asupra hotărârii ce urmează să pronunțe.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că apelantul și-a asumat la semnarea contractului individual de muncă obligația de fidelitate în executarea atribuțiilor de serviciu (lit.M, pct.2), care constă în principal în corectitudinea pe care salariatul trebuie să o manifeste în prestarea muncii sale.
În doctrină, obligația de fidelitate constituie obligația principală a oricărui salariat pe durata executării contractului individual de muncă, obligație ce constă tocmai în abținerea de la săvârșirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurență, fie prin lipsă de discreție cu privire la informațiile confidențiale privindu-l pe angajator (de natură economică, managerială, comercială) la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfășoară.
În speță, apelantul nu a negat faptul că a comercializat produse fabricate de S.C. P. S.A., ci a susținut că o astfel de faptă nu constituie abatere disciplinară întrucât nu este prevăzută de Regulamentul intern.
Curtea reține că Regulamentul intern enumeră cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, faptele care constituie abateri disciplinare și sancțiunile aplicabile.
Este lipsit de relevanță juridică faptul că Regulamentul intern nu prevede o sancțiune pentru încălcarea interdicției de ordin general, pe care însuși apelantul acceptă că a săvârșit-o, angajatorul având dreptul să aplice sancțiuni disciplinare apreciate necesare, cu respectarea criteriilor de individualizare prevăzute de Codul muncii, fiind doar o facultate, iar nu o obligație, remedierea situației create prin inițierea unor discuții cu salariatul.
În plus, apelantul a continuat să comercializeze produse P. și după demararea cercetării disciplinare, cu toate că era pe deplin conștient că se află în concurează cu partenerul de afaceri al angajatorului, distributiorul AS Color SRL, practica sa fiind dăunătoare pentru angajator.
De adăugat că art.50 din regulamentul intern interzice prestarea oricărei activități care să conducă la concurență neloială, care se evidențiază prin prestarea în intersul său propriu sau al unui terț a unei activități care se află în concurență cu cea prestată la angajator, iar apelantul a confirmat că prin comercializarea produselor P. l-a „stâjenit” pe distribuitorul, în condițiile în care a declarat că vinde „cam același bunuri: chituri, cauciucuri, vopsele, ornamente, șmirghel, diluanți, solvenți” și că AS Color SRL era deranjată că „. îi face puțină concurență la comercializarea acareturilor”.
Mai mult, astfel cum rezultă din notificarea din 20.04.2014, apelantul a acceptat ideea că cele două firme (Nirvacolor SA și AS Color SRL) au intrat într-o oarecare concurență comercială, având în vedere că împart aceeași clientelă din târgul de mașini V..
Curtea reține că potrivit dispozițiilor referitoare la conflictul de interese din Codul de conduită înscrise în capitolul Integritatea afacerii, angajatorii P. și Orgachim sau membrii familiilor lor nu puteau avea relații de parteneriat sau alte relații de afaceri cu companii care operează în același sector de activitate, fiind interzise astfel de practici în perioada derulării raporturilor de muncă existente cu P., respectiv prestarea muncii și pentru o societate concurentă.
De asemenea, Curtea constată că potrivit fișei postului, în calitate de manager vânzări zonal, apelantului îi revenea rolul de a asigura reprezentarea, promovarea și vânzarea produselor (comercializate de angajator) în conformitate cu standardele și politicile comerciale ale companiei”, de a asigura „organizarea, planificarea și coordonarea întregii activități de vânzări din zona sa, de responsabilitate în scopul dezvoltării și stabilizării sub aspect strategic și valoric a vânărilor de produse ale firmei în această zonă, prin intermediul unei rețele de clienți bine organizată și întreținută”, precum și de a „evalua și analiza concurenței, prezența în piață, produse, prețuri, politici de implementare, promoții și mecanisme de promovare” .
Totodată, orice manager zonal avea îndatorirea să „desfășoare în permanență activități care să conducă la dezvoltarea firmei, la menținerea și creșterea cotei de piață în zona sa”.
Așadar, Curtea reține că managerul zonal de vânzări trebuia să valorifice în interesul angajatorului, iar nu în beneficiu personal, cunoștințele și informațiile dobândite în cursul desfășurării activității la angajatorul său, în dauna partenerilor de afaceri ai angajatorului său, prin concurarea acestora sau prin concurarea chiar a angajatorului, pe care trebuia să-i ajute să se dezvolte.
Sarcina de serviciu a apelantului nu era aceea de a vinde produse P. prin intermediul firmei proprii, ci aceea de a ajuta sistemul de distribuire agreat de P. să vândă, în mod organizat și cu respectarea unor politici stricte de vânzare și promovare a produselor P. SA.
Însă, apelantul a confirmat că a înființat societatea Nirvacolor SRL și că a deschis un punct de vânzare, lângă unul din magazinele în care comercializează produse distribuitorul agreat de P. SA, prin care vinde vopselurile, diluanți, solvenți, chituri, adică gama de produse pe care le comercializează și angajatorul P. SA.
Așadar, apelantul a ales să comercializeze produse P., cu scopul obținerii unor beneficii proprii, fără a-l înștiința pe angajator, în dauna partenerului agreat de acesta, pe care trebuia să-l sprijine, iar nu să-l concureze.
Or, în calitate de manager, în desfășurarea activității de reprezentare, promovare și vânzare, apelantul avea obligația de a raporta angajatorului orice evenimente produse în zona în care se ocupă, cum era și cazul apariției unor magazine noi sau a unor entități care comercializează produse P. SA, precum și a oricăror informații despre practicile acestora de promovare sau ale celor ale căror produse le comercilizează.
Apelantul a precizat în fața instanței de apel, la termenul de judecată din 1.04.2015, că prin politica de vânzări se înțelege respectarea obligațiilor sale de serviciu, în sensul de a contribui la creșterea vânzărilor, care vizează chestiuni generale ce țin de modul de vânzare a produselor firmei.
În plus, în privința atribuțiilor concrete pe care le avea în exercitarea funcției, apelantul a învederat că acestea constau în vânzările de produse, în sensul de a pune în aplicabilitate targetul de vânzări, de a contribui la creșterea vânzărilor care se desfășurau către un singur distribuitor, care la rândul său intermedia vânzarea produselor între S.C. P. S.A. și alți comercianți.
Apelantul susține fără temei că prin intermediul firmei sale a adus de fapt beneficii angajatorului întrucât exercitarea directă sau indirectă de către acesta, în calitate de manager de vânzări zonal, în mod ascuns și netransparent, fără informarea angajatorului, a unui comerț cu produse P. sau produse similare concurente, reprezintă o practică incorectă, de natură a avea consecințe dăunătoare pentru angajator, căruia i s-a pus la îndoială onestitatea și buna credință în derularea relațiilor de afaceri de către partenerul său (distribuitorul AS Color SRL),
Curtea consideră că fapta/conduita salariatului, respectiv desfășurarea de activități de comercializare a produselor concurenților P. și/sau politicilor în dauna partenerilor de afaceri ai angajatorului reprezintă o încălcare a obligației de fidelitate asumată prin încheierea contractului individual de muncă și care contravine prevederilor Codului de etică, fișei postului și Regulamentului intern.
Curtea reține că intimata a dovedit în cauză săvârșirea abaterii reținute în sarcina apelantului prin decizia de sancționare disciplinară contestată, respectiv încălcarea obligației de fidelitate pe care acesta o avea față de angajator, prevăzută de art.39 alin.2 lit d Codul muncii și înscrisă în contractul individual de muncă al acestuia la lit.M pct.2, în condițiile în care apelantul a practicat un comerț similar cu al distribuitorului angajatorului (AS Color SRL), deși în virtutea sarcinilor de serviciu trebui să-l ajute pe acesta în activitatea derulată, tocmai pentru a putea vinde cât mai eficient produsele P..
Astfel cum corect a reținut și prima instanță, răspunderea disciplinară a salariatului poate fi antrenată indiferent de existența unui prejudiciu, iar acest element prezintă o deosebită relevanță doar în cazul răspunderii patrimoniale.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicată apelantului, Curtea reține că angajatorul a ținut seama de criteriile de stabilire a sancțiunii disciplinare prevăzute de art.250 C.muncii, având în vedere împrejurările comiterii faptei, gradul de vinovăției, consecințele abaterii disciplinare comise, pregătirea și experința salariatului.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge apelul ca nefondat, în baza art.480 C.pr.civ.
În conformitate cu prevederile art.453 alin.3 C.pr.civ., Curtea va obliga apelantul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocațial redus, având în vedere complexitatea cauzei, durata procesului și munca prestată de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-contestator P. A., având CNP_ și domiciliul în comună Balotești, sat Dumbrăveni, ./1, județ Ilfov, împotriva sentinței civile nr.3267 din data de 22.10.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J_, având C. RO326318, cont bancar RO27BACX_1000 deschis la Banca Unicredit Ț. – Sucursala G. M. și sediul ales la SPA S., P., V., cu sediul în București, ..27, sector 1.
Obligă apelantul la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocațial redus.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi,1 aprilie 2015.
Președinte, Judecător,
B. A. C. R. F. G.
Grefier,
B. M.
Red. Jud. RFG
Dact: Z.G./ 4 ex
Jud.fond: A.M.C.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1150/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
