Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1383/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1383/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-05-2015 în dosarul nr. 1463/2/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1479/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1383
Ședința publică din data de 08.05.2015
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE C. G. C.
Judecător D. E. O.
Judecător A. D. Ș.
Grefier N. C.
Pe rol, soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul M. A., împotriva deciziei civile nr.5668 din data de 08.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012 (număr în format vechi 5706/2014), în contradictoriu cu intimata S.C. G. R. asigurare REASIGURARE S.A., având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: contestatorul prin avocat B. M. A., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 10 dosar contestație în anulare, și intimata prin avocat G. C., în baza împuternicirii avocațiale atașate la fila 29 dosar contestație în anulare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat; Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și, respectiv combaterea motivelor contestației în anulare.
Contestatorul, prin avocat, solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și, pe cale de consecință, anularea deciziei civile contestate și stabilirea unui nou termen de judecată pentru rejudecarea recursului. Apreciază că instanța a omis a analiza unul dintre motivele arătate prin cererea de recurs, respectiv, nu s-a pronunțat cu privire la faptul că sunt golite de conținut dispozițiile art.41 alin.3 lit.d) din Contractul colectiv de muncă, în situația în care se are în vedere interpretarea dată de Tribunalul București în sensul că acel spor maxim de 25% este doar o chestiune iluzorie, angajatorul evident fiind întotdeauna tentat să nu ofere acest spor câtă vreme nu este obligatoriu. Față de numeroasa practică judecătorească pe care a depus-o la dosarul de recurs, apreciază că ar fi fost necesar să se răspundă acestui motiv indicat în cuprinsul recursului, motiv care la alte complete de judecată a primit tocmai această interpretare. În acest context, întrucât acest motiv de recurs nu a primit o dezlegare concretă în cuprinsul considerentelor deciziei contestate, contestatorul apreciază că se impune admiterea contestației pentru incidența în cauză a dispozițiilor art.318 teza a II-a Cod procedură civilă.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată și menținerea deciziei contestate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele expuse în conținutul întâmpinării.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.5668 din data de 08.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentul M. A., împotriva sentinței civile nr.3903/31.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012,în contradictoriu cu intimata . Reasigurare S.A.
Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că recurentul este nemulțumit de interpretarea dată de judecătorul fondului dispozițiilor art.41 alin.3 lit.d din contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007-2010, conform căruia: „(3) Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: (...) d) pentru vechime în munca se acorda următoarele sporuri minime: minimum 5 % pentru 3 ani vechime și maximum 25% pentru vechime de peste 20 de ani din salariul de bază".
Conform recurentului, acest text urmează a fi interpretat în sensul că prevede obligația angajatorului de a acorda sporul de vechime între limitele de 5% și 25%, respectiv 5% pentru 3 ani vechime și 25% pentru vechimea de peste 20 de ani.
În interpretarea instanței de fond, textul de lege prevede obligația angajatorului de a acorda un spor de vechime minim de 5% și interdicția de a acorda un spor mai mare de 25% din salariul de bază pentru vechime în muncă mai mare de 20 de ani.
Curtea reține că această din urmă interpretare corespunde normelor de drept.
Astfel, în funcție de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (numită și declarativă), interpretarea extensivă și interpretarea restrictivă.
Interpretarea este literală atunci când există concordanță deplină între formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziției în cauză.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat și cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanță, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenția reală a legiuitorului, astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins și la unele situații care nu s-ar încadra în litera lui. Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conțin enumerări limitative, excepții sau prezumții, ori cele care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile, aplicarea acestora prin analogie fiind interzisă (art.10 C.civ. Cod civil).
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat și cazurile de aplicare practică nu există concordanță, în sensul că formularea este prea largă față de ipotezele ce se pot încadra în text.
În cauza de față, reclamantul invocă o interpretare extensivă a textului de lege, în timp de instanța de fond a efectuat o interpretare literală a aceleiași dispoziții legale.
La rezultatul interpretării se ajunge prin utilizarea metodelor de interpretare, Curtea urmând să aplice metodele de interpretare dispoziției în cauză.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului legal, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătura dintre acești termeni, de construcția propoziției sau a frazei, de particulele întrebuințate, precum și de semnele de punctuație
Conform interpretării gramaticale, art.41 alin.3 lit.d din contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007-2010 prevede un procent minim și un procent maxim al sporului de vechime în muncă, raportat la o vechime de 3 ani, respectiv de peste 20 de ani. În consecință, din text rezultă obligațiile angajatorului de a acorda un spor de vechime de minim 5% pentru o vechime în muncă mai are de 3 ani și interdicția de a acorda un spor de vechime mai mare de 25%, însă nu rezultă obligația de acordare a sporului de vechime de 25% pentru o vechime în muncă mai mare de 20 de ani. De asemenea, rezultă că sporul de vechime de 25% se acordă pentru o vechime mai mare de 20 de ani.
Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale și a sistemului de argumentare pe care se sprijină. Folosind această metodă de interpretare, Curtea constată că, în condițiile în care textul de lege prevede un cuantum maxim al sporului de vechime și o condiție pentru acordarea acestui cuantum maxim - respectiv o vechime în muncă mai mare de 20 de ani – nu este exclusă acordarea unui spor de vechime într-un cuantum mai mic de 25% pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani. De asemenea, textul prevede un cuantum minim al sporului de vechime, respectiv 5% pentru o vechime în muncă de peste 3 ani, ceea ce implică obligația angajatorului de a acorda sporul de vechime de 5% celor care au vechime în muncă mai mare de 3 ani.
Folosind regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține), se constată că textul analizat nu face vreo distincție între persoanele care au o vechime în muncă mai mare de 3 ani, respectiv mai mare de 5 ani, de 10 ani, de 15 ani și de 20 de ani. Prin urmare, interpretul nu poate concluziona că scopul legii a fost acela de a obliga angajatorul la acordarea unui spor de vechime în cuantum diferit, în funcție de vechimea în muncă.
Având în vedere aceste ultime considerente, Curtea constată că nu se poate aplica metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) care se bazează pe ideea că, unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice, trebuie dată aceeași soluție. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeași cauză trebuie să producă același efect. Astfel,deși normele juridice privind salarizarea personalului din sectorul public precum și numeroase contracte colective de muncă prevăd cuantumuri de vechime diferite, care cresc pe măsură ce crește și vechimea în muncă (de 5%, 10%, 15%, 20% și 25%), dispozițiile legale analizate nu pot fi completate de către judecător, de exemplu în sensul acordării unui spor de vechime de 10% pentru o vechime în muncă mai mare de 5 ani, întrucât aceasta reprezintă o adăugare la lege, nepermisă în dreptul românesc. Pentru aceleași rațiuni, nu se poate completa norma în sensul acordării sporului de 25% pentru o vechime în muncă mai mare de 20 de ani, în condițiile în care textul de lege nu prevede dreptul de a beneficia de spor de vechime într-un anumit cuantum (cu excepția celui de 5% din salariul de bază pentru o vechime mai mare de 3 ani).
Cu privire la scopul legii, nu există indicii din care să rezulte clar că legiuitorul a dorit mai mult decât să stabilească un cuantum minim și un cuantum maxim al sporului de vechime, respectiv a dorit o creștere a sporului de vechime în funcție de vechimea în muncă.
În consecință, întrucât din interpretarea art.41 alin.3 lit.d din contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007-2010, nu rezultă obligația de acordare a unui spor de vechime în cuantum mai mare de 5% din salariul de bază, iar recurentului i s-a acordat sporul de vechime de 5%, Curtea reține că în mod corect au fost aplicate dispozițiile legale de către prima instanță.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, contestatorul M. A..
În motivarea contestației în anulare, contestatorul a susținut că prin recursul formulat, a criticat sentința civilă nr.3903/31.03.2014 sub aspectul legalității și temeiniciei,susținând că instanța de fond a acordat o interpretare eronată a prevederilor legale prevăzute de contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007 - 2010.
Întrucât hotărârea atacată nu este susceptibilă de apel, a susținut că nu era ținut a încadra criticile în vreunul din punctele 1-9 ale art.304 C.pr. civ, după cum prevăd dispozițiile art.3041 Cod proc. Civ.. instanța urmând a analiza cauza sub toate aspectele.
Totuși, raportat la modalitatea de formulare a căii de atac, se poate observa că motivele de recurs invocate,s-au circumscris prevederilor art.304 pct.9 Cod proc. Civ., aceste dispoziții fiind incidente întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșita a legii.
În acest sens, din cuprinsul caii de atac formulate, rezulta că a invocat următoarele motive de recurs:
Primul motiv de recurs a fost acela că rezoluția instanței de fond, în conformitate cu care „contractul la nivel național prevede doar limitele minimă și maximă a sporului ce trebuie să fie cuprins între 5% și 25%, determinarea concretă a procentelor fiind lăsata la libera negociere a partenerilor sociali", este contrara prevederilor art.41 alin.3 lit.d din CCM la nivel național.
Astfel, potrivit art.41 alin.3 lit.d din contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 "Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt: [...] pentru vechime în munca minim 5% pentru 3 ani vechime și 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază".
Cu privire la acest aspect, a susținut că interpretarea corectă a prevederilor legale menționate conduce la concluzia că angajatorul este obligat să plătească un cuantum minim de 5% pentru 3 ani vechime și maxim 25% pentru vechime în munca de peste 20 de ani, având în vedere că norma legală instituie în sarcina angajatorului obligația de a aplica un spor diferențiat în funcție de vechimea fiecărui angajat.
Curtea de Apel București a apreciat însă că, potrivit interpretării gramaticale, art.41 alin.3 lit.d prevede un procent minim și un procent maxim al sporului de vechime în muncă, raportat la o vechime de 3 ani, respectiv 20 ani. Prin urmare, s-a considerat că, din text rezulta obligațiile angajatorului de a acorda un spor de vechime de minim 5% pentru o vechime în munca mai mare de 3 ani și interdicția de a acorda un spor de vechime mai mare de 25%, însă nu rezultă obligația de acordare a sporului de vechime de 25% pentru o vechime mai mare de 20 ani.
Al doilea motiv de recurs a vizat faptul că interpretarea conferită de instanța de fond eludează scopul avut în vedere de legiuitor, golind de sens dispozițiile art.41 alin.3 lit.d din CCM, fata de faptul că angajatorul va fi întotdeauna tentat să acorde un spor de vechime minim.
Față de acest aspect, a precizat în mod expres că este contrara spiritului legii o argumentație în sensul că sporul de vechime de 5% prevăzut că minim de art.41 alin.3 lit.d din CCM ar putea reprezenta totodată și maximul acestui spor, inclusiv pentru persoanele cu o vechime în munca de peste 20 de ani.
Mai mult decât atât, a susținut teza în conformitate cu care angajatorul, având la dispoziție un drept de opțiune, va acorda de cele mai multe ori sporul minim prevăzut de lege, astfel încât reglementarea interdicției de a acorda un spor mai mare de 25% nu își va regăsi corespondentul în practică.
Știut fiind faptul că acordarea unui spor angajaților, oricare ar fi natura acestuia, presupune costuri suplimentare pentru angajator, a susținut ideea că acesta din urmă va avea întotdeauna tendința de a se prevala de textul de lege care îi permite asumarea unor obligații bănești într-un cuantum diminuat.
Din analiza considerentelor instanței de recurs, se poate observa cu ușurința că motivul nr.2 de recurs nu a fost analizat, Curtea de Apel București concluzionând ca textul de lege invocat prevede obligația angajatorului de a acorda un spor de vechime de minim 5% pentru o vechime de 3 ani și interdicția de a acorda un spor mai mare de 25% pentru o vechime mai mare de 20 ani, fără a analiză în ce măsura o asemenea interpretare este în concordanță cu scopul avut în vedere de legiuitor.
F. de toate aceste aspecte, apreciază că devin incidente prevederile art.318 alin.1 teza a II-a din Codul de procedura civilă, întrucât instanța a omis din greșeala să cerceteze unul dintre motivele de casare sau de modificare.
Așadar, Curtea de Apel București a respins recursul și, deși hotărârea este stufoasă în ceea ce privește primul motiv de recurs, instanța a omis să se pronunțe cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs,respectiv acela că în situația în care textul de lege nu ar reglementa obligația angajatorului de a acorda un spor de 25% pentru o vechime în munca mai mare de 20 ani, conferindu-i acestuia din urmă libertatea de a stabili anumite drepturi, sporul de 25% rămâne doar un drept iluzoriu acordat în situații excepționale doar de către angajatorii care ar interpreta legea în spiritul ei.
Consideră acest motiv de recurs un motiv de sine stătător, determinant pentru soluționarea cauzei, dezvoltat pe larg în motivele de recurs și în concluziile orale. Afirmă că este un motiv determinant deoarece, dacă instanța de recurs l-ar fi avut în vedere nu ar fi concluzionat că în mod corect au fost aplicate dispozițiile legale de către prima instanța.
În analizarea motivelor de recurs, Curtea de Apel a trecut peste acest motiv,deși este un motiv de sine stătător întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 C. proc. Civ. și nu un argument în susținerea recursului. Nu se poate reține că instanța de recurs a analizat global, în . pentru a considera că s-a pronunțat și cu privire la acesta.
Constată astfel că instanța nu se pronunța în niciun fel asupra tezei susținute de contestator, și anume aceea că interpretarea dată de prima instanța golește de sens prevederile textului de lege invocat. De aceea, este evident faptul că instanța, atunci când a analizat motivele de recurs, a scăpat din vedere acest motiv de recurs esențial și determinant pentru soluționarea cauzei.
Prin urmare, instanța de recurs a dat dezlegare numai primului motiv de nelegalitate a hotărârii, statuând că hotărârea Tribunalului București a fost dată cu respectarea normelor de drept incidente, omițând astfel să se pronunțe asupra celui de-al doilea motiv de recurs învederat anterior.
În altă ordine de idei, instanța de recurs era obligată a se pronunța motivat asupra tuturor cererilor și susținerilor formulate de către recurent.
Potrivit art.261 alin.1 Cod proc. Civ., hotărârea instanței judecătorești trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arata că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile parților sunt examinate de către instanța, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor și argumentelor prezentate sau cel puțin de a le aprecia.
Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul a doua exigente ce decurg din interpretarea art.261 alin.1 Cod proc. Civ.: pe de-o parte, acest text consacra dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor prezentate de părți, pentru a le aprecia pertinentă.
A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile parților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca motivarea unei hotărâri reprezintă o problemă de esența, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisa și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.
Prin omiterea analizării unui motiv de modificare a hotărârii, s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările parților sunt analizate efectiv de instanța adică dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată.
Instanța de recurs a mers numai până la jumătate cu argumentația, utilizând o . metode interpretare al căror rezultat se constituie în confirmarea legalității hotărârii pronunțate de Tribunalul București. Totuși instanța omite să analizeze de ce o astfel de interpretare este în concordanță cu spiritul legii și finalitatea practica urmărita de legiuitor.
Procedând astfel, Curtea de Apel București a încălcat obligația de a răspunde motivat tuturor argumentelor invocate de către recurent, hotărârea pronunțata de instanța de recurs fiind nelegală.
Analizând contestația în anulare declarată, prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată în cazurile și condițiile prevăzute expres de lege.
Se impune, așadar, ca motivele invocate într-o contestație în anulare să se subsumeze prevederilor art.317, 318 Cod procedură civilă.
Din motivarea contestației în anulare formulate,rezultă că,se invocă de către contestator omisiunea de către instanța de recurs de a cerceta motivele recursului cu care aceasta a fost sesizată,aspect reglementat de dispozițiile art.318 teza a IIa Cod pr.civilă.
Referitor la dispozițiile art.318 teza a II a Cod procedură civilă, acestea prevăd că,hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Ipoteza reglementată de dispozițiile art.318 teza a II Cod pr.civilă nu se regăsește în speța de față, deoarece instanța de recurs a indicat toate motivele de recurs invocate de către contestator, stabilind,pentru considerentele pe larg expuse în conținutul deciziei contestate,faptul că interpretarea dată de judecătorul fondului dispozițiilor art.41 alin.3 lit.d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010,în sensul că textul de lege prevede obligația angajatorului de a acorda un spor de vechime minim de 5% și interdicția de a acorda un spor mai mare de 25% din salariul de bază pentru vechime în muncă mai mare de 20 de ani,este cea care corespunde normelor de drept.
Contestatorul arată că instanța de recurs respingând recursul a omis să se pronunțe cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv acela că în situația în care textul de lege nu ar reglementa obligația angajatorului de a acorda un spor de 25% pentru o vechime în munca mai mare de 20 ani, conferindu-i acestuia din urmă libertatea de a stabili anumite drepturi, sporul de 25% rămâne doar un drept iluzoriu acordat în situații excepționale doar de către angajatorii care ar interpreta legea în spiritul ei.
Această împrejurare nu poate fi reținută,cât timp această susținere nu a fost formulată în cadrul cererii de recurs ca un motiv de recurs de sine stătător ,constituindu-se de fapt într-un argument adus de către recurentă în sprijinul demersului său ce viza interpretarea dispozițiilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 iar pe de altă parte, instanța de recurs a precizat în mod expres,că,în ceea ce privește scopul legii nu există indicii din care să rezulte clar că legiuitorul a dorit mai mult decât să stabilească un cuantum minim și un cuantum maxim al sporului de vechime,respectiv a dorit o creștere a sporului de vechime în funcție de vechimea în muncă.
Se reține pe de o parte,faptul că omisiunea necercetării unuia din motivele de casare sau modificare, vizată de art. 318 teza a doua din Cod trebuie să se refere strict la motivele de casare sau modificare. Din acest motiv, se admite constant că instanța de recurs este îndreptățită să grupeze motive care necesită aceleași argumente și să răspundă acestora printr-un considerent comun.
Se impune a se menționa în acest sens și jurisprudența CEDO și anume că art.6 alin.1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument(Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cazul Ruiz Torija contra Spaniei,B. contra României ).
Dealtfel,CEDO a arătat că obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată este aceea de a demonstra părților că au fost ascultate.
Toate criticile aduse de către recurent sentinței atacate au fost analizate explicit de către instanța de recurs, astfel încât nu se poate reține o omisiune în sensul art. 318 din Codul de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în baza art.321 C.pr.civ., Curtea va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorul M. A., împotriva deciziei civile nr.5668 din data de 08.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012 (număr în format vechi 5706/2014), în contradictoriu cu intimata S.C. G. R. ASIGURARE REASIGURARE S.A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. D. E. A. D.
C. O. Ș.
GREFIER
N. C.
Red.: C.G.C.
Dact.: A.C./2ex.
10.06.2015
Jud. recurs: N.R. I.; D.A. T.; E.D. B.
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1150/2015. Curtea de Apel... | Despăgubire. Decizia nr. 1125/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
