Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 190/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 190/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 6722/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.190/CM
Ședința publică din data de 12 martie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
Președinte – M. B.
Judecător – J. Z.
Judecător – M. A.
Grefier - G. I.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul reclamant T. BĂRBĂȚEI I. – domiciliat în municipiul C., ., ., . împotriva sentinței civile nr.5316 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „T. A.” SRL – cu sediul în municipiul C., ..3, județul C., având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică la prima strigare se prezintă pentru intimata pârâtă – consilier juridic A. C. – în baza delegației nr.546/11.03.2013 depusă la dosar, lipsind recurentul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual.
Totodată, învederează că intimata pârâtă a depus întâmpinare la data de 04 martie 2013, comunicată la data de 06 martie 2013 și recurentului reclamant.
Reprezentantul intimatei pârâte, solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a se da posibilitatea recurentului reclamant de a lua la cunoștință de întâmpinare.
Curtea, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea prezentării tuturor părților din proces.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare se prezintă pentru intimata pârâtă – consilier juridic A. C. – în baza delegației nr.546/11.03.2013 depusă la dosar, lipsind recurentul reclamant.
Întrebat fiind reprezentantul intimatei pârâte, arată că nu mai are alte cereri de formulat, solicitând acordarea cuvântului asupra cauzei.
Curtea, luând concluziile reprezentantului intimatei pârâte potrivit cu care nu mai are cereri prealabile în condițiile art.150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul intimatei pârâte, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de fond și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
După ce instanța rămâne în pronunțare asupra recursului civil promovat în cauză, dar înainte de încheierea ședinței de judecată, se prezintă în instanță apărătorul recurentului reclamant – avocat S. A. care depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr.42/11.03.2012 și concluzii scrise.
CURTEA
Cu privire la recursul civil de față:
T. Bărbăței I. a declarat recurs la data de 19 noiembrie 2012, împotriva sentinței civile nr.5316 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt,
Prin cererea înregistrată la 8.06.2012, reclamantul T.-Bărbăței I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta . anularea deciziei de sancționare nr. 1008/10.05.2012, reintegrarea efectivă a reclamantului în postul ocupat la momentul concedierii, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate sau reactualizate și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că decizia de concediere este nelegală întrucât a solicitat conducerii pârâtei să-i acorde concediu de odihnă de 3 zile necesar deplasării în Italia pentru a rezolva o problemă medicală privind pe fiul acestuia, i s-a cerut să formuleze o cerere scrisă, pe care a dus-o șefului său direct. Când a revenit la serviciu a constatat că cererea sa dispăruse și nu a fost înregistrată în evidențele societății, iar de la 18.04.2012 i s-a interzis accesul în sediul redacției. Decizia este nulă întrucât nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale din cursul cercetării disciplinare.
Prin întâmpinare înregistrată la 4.07.2012, pârâta a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamantul a recunoscut în timpul cercetării disciplinare că nu a predat nimănui cererea de concediu, iar toată procedura urmată este indicată în procesul-verbal nr. 974/4.05.2012.
Prin cerere înregistrată la 29.08.2012, reclamantul a invocat excepția nelegalității procedurii prealabile și a deciziei de concediere, întrucât nu sunt prevăzute motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate.
Pentru dovedirea pretențiilor și a apărărilor formulate, instanța a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar decizia atacată, procesul-verbal nr. 974/4.05.2012, sesizarea reclamantului înregistrată la ITM C. sub nr. 516/8204/27.04.2012, referatul nr. 333/23.04.2012, decizia pârâtei nr. 2526/2.12.2011, răspunsul ITM C. nr. 516/21.05.2012, convocatoarele nr. 900/23.04.2012 și 1033/14.05.2011.
Cu privire la învestirea instanței, s-a constatat că apărările formulate de reclamant cu privire la nulitatea absolută, respectiv nelegalitatea deciziei de concediere contestate au fost calificate de acesta ca fiind „pe cale de excepție”.
Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
Astfel, instanța nu este ținută de denumirea cererii și, cu atât mai mult, a apărărilor făcute de părți, ci dimpotrivă este datoare să le analizeze în funcție de ceea ce sunt ele în realitate.
În dreptul procesual civil, apărările formulate de părți se împart în excepții procesuale și apărări de fond, interesul clasificării fiind legat de faptul că excepțiile procesuale necesită o rezolvare distinctă din partea instanței, în vreme ce apărările de fond sunt avute în vedere numai la analiza fondului cauzei.
Excepțiile procesuale sunt acele mijloace procesuale prin care fie partea care se opune unei cereri invocă lipsa dreptului la acțiune al părții adverse în legătură cu acea cerere (așa-numitele excepții peremptorii, a căror admitere împiedică soluționarea fondului cererii, de exemplu inadmisibilitatea, lipsa interesului, a calității procesuale, puterea de lucru judecat, prescripția extinctivă etc.), fie părțile invocă în fața instanței anumite neregularități procedurale ori incidența unor instituții de drept procesual civil (necompetența instanței, nelegala compunere a completului, nelegala citare, perimarea etc.), fie părțile tind la preîntâmpinarea unor soluții contradictorii (conexitatea și litispendența).
Nulitatea poate fi astfel invocată pe calea unei excepții procesuale, însă numai dacă actul criticat prin aceasta este un act de procedură (de exemplu, excepția de nulitate a unui raport de expertiză pentru neconvocarea părților la fața locului).
Nulitatea, ca motiv de nelegalitate a unui act juridic de drept substanțial, nu poate face obiectul unei excepții invocate de reclamant, ci numai al unei apărări de fond. Acest lucru este firesc, întrucât prin invocarea acestei nulități reclamantul tinde la admiterea cererii, fără să invoce prin aceasta lipsa dreptului la acțiune, o neregularitate procedurală sau pericolul unor soluții contradictorii. Faptul că actul juridic de drept substanțial atacat se emite după o anumită procedură, această din urmă procedură nu are nimic de-a face cu procedura judiciară (cu dreptul procesual civil) și deci nici cu excepțiile procesuale, care constituie o instituție proprie dreptului procesual.
Pentru o expunere completă a chestiunii, se impune a se menționa și că în dreptul civil substanțial se analizează modul de invocare a nulității, respectiv pe cale de acțiune și pe cale de excepție. În prima variantă este vorba despre o cerere prin care reclamantul solicită anularea sau constatarea nulității actului, în al doilea caz este vorba despre invocarea de către pârât a nulității actului juridic de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretențiile. În acest din urmă caz, din punct de vedere procesual, instanța este învestită fie cu o cerere reconvențională de anulare sau constatare a nulității, fie cu o apărare de fond prin care pârâtul, prin invocarea nulității, tinde la respingerea acțiunii.
Rezultă astfel că ori de câte ori nulitatea unui act juridic de drept substanțial face obiectul judecății, mijlocul procedural prin care este valorificată este apărarea de fond, semnificând acel ansamblu de argumente în fapt și în drept în sensul existenței nulității. Când nulitatea este invocată „pe cale de excepție”, ea poate aparține numai pârâtului, care tinde la respingerea cererii reclamantului. Când reclamantul invocă nulitatea, care constituie sau nu obiectul cererii sale, argumentele lui în sensul reținerii acesteia sunt apărări de fond, iar instanța trebuie să le califice și să le trateze ca atare, indiferent cum le denumește reclamantul. Fiind vorba despre apărări de fond, analiza argumentelor aduse în sprijinul existenței nulității fac parte din analiza fondului cauzei, neexistând nici un temei pentru ca instanța să le trateze ca excepții procesuale, ca și cum ar excede fondului cauzei și ar fi chestiuni de drept procesual civil.
În concluzie, „excepția de nulitate/nelegalitate” va fi tratată ca apărare de fond, adică un ansamblu de argumente aduse de reclamant în sprijinul caracterului fondat al cererii deduse judecății.
Prin sentința civilă nr.5316 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată în dosarul civil nr._, Tribunalul C. a respins cererea formulată de reclamantul T.-Bărbăței I., în contradictoriu cu pârâta S.C. T. A. SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia pârâtei nr. 1008/10.05.2012 s-a dispus în baza art. 58 și 61 lit. a) C. Mc., încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, angajat al pârâtei, cu titlu de sancțiune disciplinară pentru absentarea nemotivată de la locul de muncă în perioada 12.04 – 17.04.2012. În cuprinsul deciziei s-a menționat și că cercetarea disciplinară a fost efectuată la 4.05.2012, rezultând culpa salariatului în săvârșirea abaterii disciplinare.
Cu privire la critica de nelegalitate a deciziei formulată de reclamant pe considerentul că nu sunt menționate în cuprinsul deciziei motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate, instanța constată că din procesul-verbal nr. 974/4.05.2012, întocmit în cadrul procedurii disciplinare, rezultă că acesta a fost ascultat cu privire la abaterea în cauză, apărările sale fiind consemnate.
S-a menționat astfel că reclamantul a declarat că la 10.04.2012 a avut o discuție cu doamnele P. M. și F. I., solicitând acordarea a 3 zile din concediul de odihnă, la care i s-a răspuns afirmativ cu condiția de a face o cerere scrisă în acest sens. Ulterior, în aceeași zi, a luat legătura cu domnul F. I., șeful său direct, care a fost de acord sub aceeași condiție. În aceeași zi a redactat o asemenea cerere, pe care însă nu a înregistrat-o și nici nu a înaintat-o superiorilor spre aprobare, lăsând-o pe biroul său, întrucât se grăbea la un eveniment. Cererea respectivă nu se mai găsește.
În cuprinsul aceluiași proces-verbal s-a reținut că nu există o cerere scrisă de concediu de odihnă, astfel încât, având în vedere că în ultimele 12 luni a mai fost sancționat disciplinar, se constată neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, a fișei postului și a regulamentului intern și se propune desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
În cuprinsul deciziei de sancționare emisă ulterior la 10.05.2012 s-a menționat că cercetarea disciplinară a avut loc la 4.05.2012 și a rezultat culpa salariatului în săvârșirea abaterii disciplinare constând în absentarea nemotivată de la serviciu în perioada 12.04 – 17.04.2012 inclusiv.
Procesul-verbal nr. 974/4.05.2012 a fost înmânat reclamantului la 4.05.2012, potrivit mențiunii în acest sens și semnăturii sale aplicate pe înscrisul respectiv – fila 22.
În aceste condiții, reclamantul a fost complet informat cu privire la fapta care i se impută, cu propunerea comisiei de cercetare disciplinară și cu argumentele reținute de aceasta, în urma ascultării reclamantului, în sensul că nu există o cerere scrisă de concediu de odihnă din partea acestuia.
De altfel, această constatare reprezintă singurul motiv pentru care apărările reclamantului au fost înlăturate, întrucât în lipsa unei cereri scrise de concediu de odihnă acesta nu a putut justifica absențele de la locul de muncă.
Faptul că decizia de sancționare nu mai reia aspectele consemnate deja în procesul-verbal nr. 974/4.05.2012 nu atrage nulitatea acesteia, întrucât decizia face referire expresă la rezultatul cercetării disciplinare și la propunerea comisiei de cercetare, deci la însuși procesul-verbal respectiv, al cărui conținut este astfel însușit ca atare, fără a mai fi nevoie să fie reluat în întregime în cuprinsul deciziei.
Rostul cerinței legale ca decizia să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului nu este de a se institui un formalism, ci de a se da posibilitatea salariatului de a cunoaște motivele pentru care este sancționat și de a le putea contesta temeinicia, precum și de a se da posibilitatea instanței de a soluționa contestația salariatului prin raportare strictă la faptele reținute expres în sarcina acestuia. Or aceste obiective sunt în speță îndeplinite, ca urmare a înmânării procesului-verbal nr. 974/4.05.2012 către reclamant, care astfel este complet informat cu privire la fapta care i s-a imputat și cu privire la singurul motiv pentru care apărările sale au fost înlăturate, respectiv pentru că nu există o cerere scrisă de concediu de odihnă.
Prin urmare, susținerea reclamantului cu privire la nelegalitatea deciziei sub acest aspect nu poate fi reținută.
În ceea ce privește temeinicia deciziei, instanța reține că într-adevăr nu există o cerere scrisă de concediu de odihnă din partea reclamantului.
Mai mult, acesta a susținut de-a lungul timpului 3 variante ale situației de fapt. Astfel, cu ocazia cercetării disciplinare, a susținut că a scris cererea și a lăsat-o pe biroul său întrucât se grăbea. În cuprinsul sesizării adresate ITM C. nr. 516/8204/27.04.2012 a susținut că a rugat secretara să întocmească cererea de concediu conform procedurilor (fila 8), fără a mai preciza dacă acest lucru s-a mai întâmplat și dacă a semnat cererea respectivă, care nu ar fi fost valabilă decât dacă era semnată de titularul ei. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că a predat cererea șefului său direct.
Câtă vreme existența cererii nu a fost dovedită și chiar reclamantul a recunoscut extrajudiciar în două rânduri fie că nu a înregistrat-o, fie că nici nu a întocmit-o, aceasta fiind atribuția unei secretare (ceea ce este absurd pentru că secretara nu putea semna cererea în numele său, chiar dacă ar fi redactat-o), instanța reține că susținerile reclamantului cu privire la depunerea la societatea pârâtă a unei cereri de concediu de odihnă nu sunt reale.
În lipsa concediului de odihnă, absența de la locul de muncă a reclamantului în perioada 12.04 – 17.04.2012 inclusiv a fost nejustificată, situația de fapt reținută în cuprinsul deciziei contestate corespunzând realității.
Având în vedere că anterior reclamantul mai fusese sancționat disciplinar prin decizia pârâtei nr. 2526/2.12.2011 cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 10%, aplicarea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă prin decizia nr. 1008/10.05.2012 corespunde cerinței proporționalității cu gravitatea abaterii disciplinare.
Nefiind identificate motive de nulitate a deciziei atacate și în consecință neexistând temei pentru reintegrare și plata drepturilor salariale ulterioare încetării contractului de muncă al reclamantului, cererea acestuia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență nelegalitatea sentinței din prisma respingerii eronate a excepției nulității absolute a deciziei de concediere a cărei premisă o constituie omisiunea inserării motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Motivarea Tribunalului potrivit căreia menționarea expresă în decizie a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările salariatului ar duce la instituirea unui formalism excesiv, contravine art.268 alin.2 lit.”c” Codul muncii care prevede că în decizie se cuprind în mod obligatoriu, sub sancțiunea nulității absolute, a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Recursul nu este fondat.
Curtea analizând sentința atacată din prisma criticilor formulate va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările salariatului trebuie pusă în legătură cu garantarea dreptului la apărare a salariatului pe parcursul cercetării disciplinare.
Trebuie menționat că deși succint, în cuprinsul deciziei de concediere s-a făcut trimitere la cercetarea disciplinară efectuată în data de 04 mai 2012 finalizată de astfel cu Procesul Verbal nr.974/04 mai 2012 în care se arată că absentarea s-a făcut în lipsa unei cereri scrise de solicitare a concediului de odihnă astfel că, toate absențele în perioada 12.04.2012 – 17.04.2012 apar ca fiind nemotivate, proces verbal ce îi este cunoscut salariatului întrucât personal a dat explicații și i s-a comunicat motivul pentru care absențele i-au fost considerate nemotivate.
Mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le cuprindă decizia de sancționare disciplinară au rolul de a-l informa concret și complet pe salariatul în cauză or câtă vreme în decizia atacată s-a făcut referire la faptele reținute ca abateri constând în absențe nemotivate, pentru care s-a arătat și perioada de absențe, recurentul nu poate pretinde ca motiv de nulitate absolută omisiunea inserării în cuprinsul deciziei a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările, scopul avut în vedere de legiuitor la redactarea art.252 alin.(2) lit.”c” din Codul muncii fiind atins de către angajator prin modalitatea de întocmire a deciziei contestate, întreaga cercetare disciplinară finalizată prin decizie fiind în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente în cauză.
Rezultă astfel că inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii „lipsă cerere concediu” răspunde exigențelor impuse de art.252 (2) lit.”c” din Codul muncii, nefiind caz de aplicare a sancțiunii nulității absolute pe acest temei.
Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile neîntemeiate va respinge acest recurs ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, hotărârea fiind legală și judicios motivată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurentul reclamant T. BĂRBĂȚEI I. – domiciliat în municipiul C., ., ., . împotriva sentinței civile nr.5316 din data de 15 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „T. A.” SRL – cu sediul în municipiul C., ..3, județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. B. J. Z. M. A.
Grefier,
G. I.
Jud.fond – M.S.S.
Red.dec.Jud.M.A./25.03.2013
Tehnored.Gref.G.I./2 ex.
Data: 25.03.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 284/2013.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 1039/2013.... → |
|---|
