Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 362/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 362/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 5741/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.362/CM
Ședința publică din data de 21 mai 2013
Completul constituit din:
Președinte - M. G.
Judecător - G. L.
Judecător – Vanghelița T.
Grefier - G. I.
Pe rol pronunțarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă M. M. C., domiciliată în C., ., ., . T. V., împotriva sentinței civile nr. 755 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație decizie concediere, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. G. S. PETROLIERE S.A., cu sediul în C., Incinta Port, D. 34.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 20 mai 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, conform art.260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 21 mai 2013, când a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 755/11.02.2013 a Tribunalului C. a fost respinsă acțiunea reclamantei M. M. C., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S. PETROLIERE S.A., privind anularea deciziei de concediere.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 1/6.01.2012 a Consiliului de Administrație s-a aprobat reorganizarea mai multor sectoare, între care și a Departamentului Procurement. Această reorganizare a constat în desființarea unui număr de 36 de posturi din cadrul societății și a fost aprobată de către Adunarea Generală a Acționarilor prin Hotărârea din 06.02.2012, printre posturile desființate regăsindu-se și cel de referent din cadrul serviciului auto (post ocupat de către reclamantă).
Instanța de fond a arătat că reclamanta nu contestă dreptul pârâtei de a-și reorganiza activitatea, ci caracterul real și serios al desființării postului său și faptul că nu i s-a acordat posibilitatea de a opta pentru un post corespunzător pregătirii sale în cadrul societății, conform art. 76 alin 1 lit. d Codul muncii.
Potrivit art. 65 Codul muncii „Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.
Judecătorul fondului a concluzionat că în speță este vorba despre o concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, situație în care ceea ce are instanța de verificat este dacă s-au respectat cele două condiții ale legii: desființarea efectivă a locului de muncă și existența unei cauze reale și serioase.
Or, înscrisurile depuse de către angajator și necontestate de reclamantă - hotărârea Consiliului de administrație nr. 1/2012, organigrama din 1.06.2010 (fila 50) și cea din 6.02.2012, după concedierea efectivă a celor 17 angajați (fila 51) - atestă fără dubiu că desființarea posturilor a fost efectivă; schema de personal de după concedieri a fost mai mică cu 17 posturi.
Instanța a mai reținut că a existat pentru această măsură o cauză reală și serioasă (fiind obiectivă, impusă de dificultățile economice și de necesitatea reorganizării activității). Că măsura nu s-a constituit într-o concediere colectivă, nefiind îndeplinite condițiile art. 68 Codul muncii, în sensul că numărul salariaților concediați a fost de 17, societatea având peste 300 angajați.
Instanța a explicat că inserarea în Hotărârea nr. 1/2012 a unui număr de 36 de posturi nu schimbă lucrurile, transformând concedierea într-una colectivă, câtă vreme restul de 19 erau de fapt posturi vacante, la care angajatorul a renunțat.
Prin urmare, fiind vorba de concedierea individuală a reclamantei, angajatorul nu este obligat să mai parcurgă etapa de selecție a personalului în vederea concedierii după ce a decis desființarea postului – fiind astfel înlăturate argumentele reclamantei referitoare la conduita sa profesională.
Pe de altă parte, a arătat judecătorul fondului, după cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia dată în recursul în interesul legii nr. 6/2011, decizia de concediere trebuie să conțină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situația în care concedierea se dispune pentru motive care țin de persoana salariatului, pentru inaptitudine fizică și/sau psihică a salariatului, pentru necorespundere profesională, precum și în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă urmare admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post.
S-a dispus astfel că, dispozițiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse și la situațiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
A fost înlăturată și susținerea reclamantei potrivit cu care au fost făcute noi angajări după concedierea sa, pentru că probele confirmă că după data concedierii reclamantei - 6.02.2012 - au fost angajate 36 de persoane, în cadrul Biroului Auto fiind încadrați însă doar doi conducători auto. Prin urmare, câtă vreme postul de referent nu mai exista în cadrul structurii în care reclamanta a funcționat, iar noile angajări s-au făcut exclusiv pentru conducători auto, angajatorul a derulat o reală reorganizare a activității sale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamanta, care a susținut că soluția a fost dată cu greșita aplicare a legii.
S-a reproșat hotărârii că este lapidar argumentată, dar și că are motive contradictorii, solicitându-se modificarea ei în tot și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
O primă critică a vizat aprecierea instanței de fond referitoare la caracterul real și efectiv al reorganizării, ca și condiții desprinse din textul art. 65 Codul muncii.
S-a susținut că aceste prevederi au fost interpretate exhaustiv, prin raportare la cei 17 salariați concediați, fără a se face vreo referire la pertinența și legalitatea motivelor indicate de angajator în decizia contestată, ori la legătura cauzală cu activitatea derulată de recurentă. S-a solicitat să se aibă în vedere caracterul real și serios al desființării postului său nu prin trimitere la celelalte posturi, ci la compararea celor două organigrame, instanța de fond ignorând că atribuțiile și activitățile specifice acestui loc de muncă desființat continuă să fie desfășurate de alte persoane – astfel cum reiese din notificarea nr. 108/06.02.2012, precum și din refuzul angajatorului de a-i indica reclamantei și de a prezenta instanței fișa postului persoanei ce a preluat atribuțiile specifice postului de referent.
Recurenta a apreciat că desființarea unui post trebuie să conducă și la eliminarea acestuia din statul de funcții, dar și a acelor activități specifice postului în cauză, iar din acest punct de vedere, desființarea postului de referent este abuzivă și fictivă, alte persoane desfășurând și în prezent activitățile specifice lui.
A fost criticat faptul că în primă instanță nu s-a permis administrarea probei testimoniale spre a se dovedi această situație, precum și ignorarea – în opinia recurentei - a diferențelor dintre datele din anexa 1 a notificării nr. 1500/28.11.2011 și datele din organigramele prezentate.
O altă critică s-a referit la nesocotirea literaturii de specialitate și a practicii judiciare (cu referire la soluția Curții de Apel C. pronunțate în dosarul_ – filele 83-88 dosar fond, dar depusă și la instanța de recurs), care prevăd că pentru a verifica îndeplinirea condiției cauzei reale și serioase trebuie să se facă trimitere la unul din motivele prezentate în art. 65 Codul muncii, dar să existe și o anumită proporționalitate între scopul urmărit și măsura dispusă.
Or, starea de fapt ce rezultă din organigramă, împreună cu angajarea ulterioară a unui număr mare de noi salariați contrazic rațiunea concedierii.
Nu există nici o probă care să dovedească faptul că angajatorul și-ar fi bazat decizia de concediere pe împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptățească presupunerea că nu se află într-o situație accidentală – care să fi condus la pierderi economice (creșterea costurilor de producție, închiderea unor piețe tradiționale, efectul concurenței etc.), după cum nu s-a dovedit că încetarea raporturilor de muncă ale recurentei constituie singura soluție de redresare economică a unității.
Astfel fiind, lipsa de predictibilitate a măsurii dispuse, precum și numărul mare de angajări făcute la foarte scurt timp după emiterea deciziei de concediere (245) denotă că desființarea locului de muncă al reclamantei nu a avut la bază o cauză reală și serioasă.
Recurenta a susținut că niciuna din criticile sale în fața instanței de fond nu s-a referit la nerespectarea procedurii specifice concedierii colective, ci doar că la pct. 5 din decizia contestată angajatorul a invocat că se află în imposibilitate de a-i oferi un alt post compatibil cu pregătirea sa profesională, ceea ce presupunea că dacă s-ar fi înființat un asemenea post, intimata i l-ar fi oferit cu respectarea art. 74 alin. 2 Codul muncii. Că instanța de fond nu a observat că la o lună de la concedierea reclamantei, societatea a angajat 245 de salariați (între care 36 la departamentul administrativ), mulți dintre aceștia cu aceeași pregătire ca și reclamanta (economist).
Au fost semnalate inadvertențe legate de avocatul care a asigurat reprezentarea societății intimate pentru termenul de judecată din 11.02.2013.
Recurenta a conchis în sensul că deși postul său nu mai figurează în organigramă după data de 06.02.2012, în realitate el există, activitatea specifică acestuia fiind desfășurată de către persoane necalificate, desemnate de către șeful biroului auto; că numărul foarte mare de noi angajări la acel birou confirmă că nu a existat o cauză reală și serioasă a concedierii sale. Pierderea evidențiată în contul de profit și pierderi pe anul 2011 nu poate fi interpretată drept o cauză reală și serioasă, deoarece câtimea acesteia reprezintă investițiile făcute de pârâtă, urmate de angajări masive de personal.
Analizând criticile evocate, Curtea va reține că recursul este nefondat.
Recurenta reclamantă pretinde, în interpretarea și aplicarea art. 65 alin. 2 Codul muncii, că decizia de concediere nr. 155/06.02.2012 emisă de intimata pârâtă este nelegală și nejustificată de rațiunea caracterului efectiv al desființării locului său de muncă, dar și lipsită de condiționalitatea existenței unei cauze reale și serioase.
Argumentele aduse constau în faptul că ulterior concedierii sale au fost angajate multe persoane, unele cu aceeași pregătire cu cea a salariatei concediate, că nu s-au eliminat definitiv atribuțiile specifice postului său, ele fiind preluate de alte persoane din același sector, precum și că societatea nu a dovedit caracterul real și serios al măsurilor de reorganizare, devreme ce nu a avut pierderi în legătură cu biroul auto și și-a putut permite noi angajări după data de 06.02.2012.
În acest context Curtea va avea în vedere că textul art. 65 alin. 2 din Codul muncii impune distincția pe care trebuie să o releve judecătorul între actul abuziv, mascat printr-o pretinsă formă de reorganizare ce ar impune concedieri și măsura efectivă, luată de angajator în considerarea unor rațiuni obiective de redresare economică, reorientare a activității sau de retehnologizare.
Textul menționat nu pretinde, însă, cum susține recurenta, ca instanțele de judecată să verifice oportunitatea și eficiența măsurilor prin care societatea a înțeles să opereze modificările în cadrul personalului, al activităților diverselor sale departamente ori al investițiilor; angajatorul are autonomie organizațională, de evaluare a propriei funcționări și a proiectelor de dezvoltare, nefiind în atributul instanței să pună sub semnul îndoielii viabilitatea măsurilor de redresare financiară, a celor legate de modificarea obiectului de activitate sau de politica de personal.
Sub aceste prime considerații vor fi analizate criticile recurentei, anume că legiuitorul a permis instanțelor să constate dacă a operat o desființare efectivă a postului celui concediat, precum și dacă această măsură s-a fundamentat pe o cauză reală și serioasă la momentul concedierii, fără ca o atare analiză să pretindă că această concediere nu a fost legală față de investițiile făcute de societatea intimată după reorganizare sau de angajările ulterioare ale unor noi salariați.
Or, una din primele critici aduse în recurs s-a raportat la faptul că atribuțiile specifice postului de referent din cadrul Biroului auto nu au dispărut din fișa postului vreunei persoane angajate în cadrul societății, ci au fost redistribuite către cei rămași. Acest argument de nelegalitate a concedierii individuale este, însă, vădit nefondat, pentru că desființarea unui post (cu modificarea corespunzătoare a organigramei) nu presupune și excluderea atribuțiilor postului desființat din sfera celor dispuse salariaților. Recurenta ignoră faptul că rezultatul unei restrângeri de personal poate conduce la cumularea atribuțiilor de serviciu cu altele, pentru un singur post ori, dimpotrivă, disiparea acestor atribuții către mai mulți salariați. Prin urmare, ceea ce are relevanță nu este dacă în cadrul societății se mai desfășoară sau nu activități de natura postului desființat, ci dacă o astfel de măsură – care a justificat obiectiv desființarea postului – a fost efectul unei reale reorganizări în cadrul societății.
Astfel, urmează a fi înlăturate criticile privitoare la desființarea abuzivă și fictivă a postului, pe considerentul că alte persoane desfășoară în continuare activitățile specifice lui, cât și cele legate de respingerea probei testimoniale pentru dovedirea acestui fapt – prima instanță procedând corect în acest sens, devreme ce teza probatorie nu era relevantă pentru justa soluționare a cauzei.
Pe de altă parte, câtă vreme această situație nu a fost contestată de către angajator, instanța nu putea induce o sancțiune procesuală de natura celei evocate în recurs pentru faptul că nu s-ar fi precizat, în dosar, numele salariatului și postul care a preluat aceste atribuții – angajatorul având pe deplin prerogativa modificării, într-o asemenea situație, a fișelor posturilor rămase, în condițiile legii. Din înscrisurile depuse la dosar instanța constată însă că există documentația ce atestă comunicarea către șeful biroului auto a faptului că va prelua atribuțiile postului desființat (fila 71 dosar fond).
În privința pretinselor inadvertențe dintre datele din anexa 1 a notificării nr. 1500/28.11.2011 și cele din organigramele prezentate, evidențiate în viziunea reclamantei la termenul din 26.11.2012, Curtea va reține că nu are relevanță hotărâtoare titulatura posturilor indicate a fi desființate, ci numărul efectiv de posturi supuse desființării; din acest punct de vedere, în speță compararea celor două organigrame relevă (așa cum a arătat și tribunalul) reducerea efectivă a posturilor existente, în sensul că atât la biroul achiziții interne, cât și la cel de achiziții externe, dar și în cadrul biroului auto – unde își desfășura activitatea recurenta – numărul de posturi a fost diminuat la 06.02.2012, în baza Hotărârii nr. 1/06.01.2012 a CA și a celei din aceeași zi a A., comparativ cu organigrama datând din 01.06.2010.
În ce privește cerința existenței unei cauze reale și serioase în desființarea unui număr de posturi din cadrul societății se va avea în vedere că unul din argumentele relevate în referatul nr. 1500/28.11.2011 al Departamentului Resurse Umane l-a constituit necesitatea eficientizării gestionării resurselor umane, obiectivul fiind reanalizarea structurii organizatorice și a relațiilor de muncă din cadrul departamentelor. Prin urmare, instanțele urmau a analiza dacă sub pretextul eficientizării activității a fost desființat doar un singur post (cel al reclamantei) ori dacă desființarea lui a favorizat angajarea ulterioară a altei persoane pe același post.
În speță, însă, aceste ipoteze nu sunt dovedite, pentru că recurenta nu contestă desființarea postului său din organigramă, ci preluarea propriilor atribuții de către alte persoane, chiar cu pregătire sub cea a salariatului concediat (ceea ce nu este nelegal ori imposibil, după cum s-a arătat), cât și faptul că prin concedierea sa nu se putea pune problema redresării financiare a societății (omițând însă faptul că această concediere nu a urmărit exclusiv doar o redresare financiară, ci și o reașezare a funcțiilor și atribuțiilor de serviciu în societate).
Chestiunea gravității situației relevate de către angajator, care a generat reorganizarea societății și care cantonează în fapt instanțele în verificarea condițiilor art. 65 alin. 2 Codul muncii - relevată de altfel și în jurisprudență - nu implică, astfel cum susține reclamanta, o evaluare judiciară paralelă, în raport de indicatorii financiari, de creșterea sau reducerea volumului de activitate sau de oportunitatea momentului, a măsurii concedierii.
Salariatul nu poate susține că instanța trebuie să verifice dacă dificultățile financiare la care trimit deciziile consiliului de administrație și hotărârile adunării generale a acționarilor sunt temporare, accidentale ori persistente de ceva vreme, dacă anumite concedieri rezolvă sau nu problemele evidențiate de către angajator și dacă nu ar fi fost mai eficiente alte mijloace decât cele întreprinse.
Rolul instanței se limitează la controlul existenței concedierii (adică a desființării efective a postului – aspect de necontestat în cauză) și al unor motivații serioase și obiective, iar nu fictive și abuzive, în ce privește desființarea lui (ceea în cauză s-a dovedit a fi generată de hotărârea reevaluării activității, atât ca gestionare mai bună a personalului, cât și ca reducere a cheltuielilor în contextul crizei financiare).
Astfel fiind, vor fi înlăturate criticile de nelegalitate și de netemeinicie evocate de recurentă cât privește analizarea cu superficialitate a condițiilor în care a avut loc această concediere, a lipsei oportunității măsurii, a lipsei proporționalității și a ineficienței concedierii sale față de pierderile financiare înregistrate în 2011.
În egală măsură, așa cum s-a arătat, faptul că societatea a înțeles să facă noi angajări, dar nu pe postul deținut și din care a fost concediată salariata, nu creează prezumția lipsei cauzei reale și serioase. Reorganizarea activității nu exclude noi angajări și nici nu impune un număr limitat al acestora; reorientarea activității în raport de cerințele pieței poate genera aceste fluctuații în componența personalului unității, permițând chiar înființarea unor noi secții/departamente și angajarea celor cu pregătire în domeniu, concomitent cu concedierea salariaților din compartimentele desființate.
În fine, astfel cum s-a arătat și de către instanța de fond (pentru considerente însușite în totalitate de către instanța de recurs), în situația recurentei nu exista obligația angajatorului să ofere salariatei alte posturi corespunzătoare pregătirii sale, chiar dacă deciziile ulterioare concedierii ar fi condus la angajarea unor persoane cu pregătire similară. Criticile legate de greșita mențiune a numelui avocatului părții adverse nu sunt, la rândul lor, de natură să facă obiectul controlului judiciar, ci eventual al unei proceduri de îndreptare a erorii materiale, inițiate de către partea interesată.
Față de toate aceste considerente, pe temeiul art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, constatând că nu sunt temeiuri de reformare a soluției atacate, va fi respins recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta reclamantă M. M. C., domiciliată în C., ., ., ., prin mandatar T. V., împotriva sentinței civile nr. 755 din 11 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație decizie concediere, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. G. S. PETROLIERE S.A., cu sediul în C., Incinta Port, D. 34, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2013.
Pt. Președinte, Judecător, Judecător,
M. G. G. L. Vanghelița T.
aflat în C.O. semnează
conf.art.261 alin.2 C.p.civ.
Președinte instanță,
A. I.
Grefier,
G. I.
Jud.fond – F.M.
Red. dec.Jud.M.G./2 ex.
Data:18.06.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 140/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
