Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 718/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 718/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-09-2013 în dosarul nr. 15093/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr.718/CM:
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător R. A.
Judecător M. B.
Grefier C. D.
Pe rol, soluționarea recursului civil având ca obiect drepturi bănești, formulat de recurenta pârâtă SNTFC „CFR MARFĂ SA”, cu sediul ales în C., ., nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr.2798/10.06.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. A. L. - cu domiciliul în C., . nr.49, județul C..
La apelul nominal făcut în ședință publică, răspunde pentru recurenta pârâtă - consilier juridic P. A., conform delegației pe care o depune la dosarul cauzei, lipsind intimata reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea prevederilor art.88 si următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termen și motivat, fiind scutit de la plata taxelor de timbru.
Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art.88 și următoarele Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a evidențiat părțile aflate în litigiu, obiectul cauzei, stadiul procesual, precum și modalitatea și mențiunile privind îndeplinirea procedurii de citare.
Reprezentantul recurentei pârâte precizează că nu mai are alte cereri sau probe de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere susținerile reprezentantului recurentei pârâte potrivit cărora în cauză nu mai sunt alte cereri, excepții de invocat sau probe de solicitat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Având cuvântul, reprezentantul recurentei pârâte solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, apreciind că prima instanță nu s-a raportat la contractul colectiv de muncă aplicabil
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Cu privire la recursul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C., P. A. L., a chemat în judecată SNTFM CFR Marfă S.A. solicitând instanței să oblige pârâta la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008 – 2010 și sumele efectiv încasate în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil este cel de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. „e” Codul muncii iar în subsidiar au invocat prescripția întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera c) Codul muncii.
De asemenea, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera d) din Codul muncii având în vedere ca atât CCM la nivel de unitate aferent 2009-2010 cât și cel la nivel de ramura aferent 2008-2010 au expirat.
Pe fondul cauzei, a precizat că în perioada 2008–2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Astfel, de comun acord părțile semnatare ale CCM au înțeles ca pentru anii 2009–2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Prin sentința civilă nr.2798/10.06.2013, Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul disp. art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii, ca nefondată.
A respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.d) din Codul muncii ca nefondată.
Admite excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 28.09.2009 – 16.12.2009, invocată în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.c) din Codul muncii.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P. A. L. în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.
A obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 17.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobândă legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
A respins ca fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 28.09.2009 – 16.12.2009.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
- Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune instanța de fond a constatat ca aceasta este nefondată având în vedere ca cererea vizează stabilirea drepturilor salariale, astfel că excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin art. 268 lit. „c”.
- S-a respins esceptia prescrieptiei dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art.268 litera “d” codul muncii deoarece textul invocat se aplica actiunilor în anulare a unui contract individual de muncă iar instanța nu este investita cu o astfel de acțiune.
- S-a admis excepția prescriptiei dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera “c” codul muncii și s-a respins ca prescrisa cererea privind plata diferentelor salariale aferente perioadei 28.09._09 deoarece exced termenului de 3 ani în care puteau fi pretinse.
- Pe fondul cauzei s-a apreciat ca cererea este întemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
-Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare, instanța a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, termenul de 3 ani fiind incident în cauză și nicidecum termenul de 6 luni prevazut de art. 268 litera “e” codul muncii. .
Analizând dreptul reclamantei față de data înregistrării cererii – 17.12.2012 respectiv pentru perioada 28.09._09 instanța a constatat ca termenul de prescripție de 3 ani stabilit de disp. art. 268 al. 1 lit.” c” din Codul muncii este împlinit, astfel ca pentru această perioadă s-a respins cererea ca fiind prescrisa.
- S-a respins esceptia prescrieptiei dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art.268 litera “d” codul muncii deoarece textul invocat se aplica actiunilor în anulare a unui contract individual de muncă iar instanța nu este investita cu o astfel de acțiune.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta, în perioada analizată a fost salariata societății pârâte, aspect necontestat de pârâtă.
Art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 prevede că „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
A.. 3 al art. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 stabilește că, în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii (art. 236 alin. 4), contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii stabilește obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, astfel că cererea reclamantului a fost admisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SNTFM- CFR Marfa SA care a formulat următoarele critici:
Instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii potrivit cărora „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia”.
Rezultă fără putință de tăgadă că prin cererea formulată reclamantul a solicitat obligarea angajatorului la executarea clauzelor contractuale din contractele colective de muncă valabile pe anii 2009-2010, sens în care dreptul la acțiune al reclamantului este prescris raportat la prevederile art. 268 alin.1 din Codul muncii.
Instanța de fond, neprocedând așa, a greșit în pronunțarea sentinței sus-menționate făcând-o netemeinică și implicit nelegală.
Se mai invoca nesoluționarea de către instanța a excepției prescripției întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litera “d” codul muncii deși cererile de constatare a nulității unor clauze ale CCM pot fi formulate pe toata durata valabilității sau existentei contractului,
Pe fondul cauzei, recurenta pârâta arată ca nici un salariat nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare, deci implicit nici reclamanta, astfel ca aceasta nu poate să invoce încălcarea legii cu privire la salariul minim pe economie.
Raportând veniturile salariale încasate de reclamanta la cele pretinse de aceasta prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din CCMR, rezultă ca veniturile încasate sunt mai mari deoarece angajații CFR Marfa au avut salarii mai mari rezultate din aplicarea grilei de salarizare prevăzuta în CCM la nivel de unitate.
Recurenta considera ca în mod nelegal instanța de fond a intervenit în convenția părților care au semnat contractul individual de muncă în temeiul CCM încheiat la nivel de unitate, fiind obligata pârâta sa execute retroactiv CCMR.
Din acest punct de vedere hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece se invoca obligația unității de a respecta clauzele mai favorabile din CCMR deși unitatea a făcut dovada ca aplicând clauzele CCM la nivel de unitate, veniturile reclamantului au fost mai mari decât în cazul în care ar fi aplicat dispozițiile din CCMR.
Față de cele de mai sus recurenta pârâtă, solicită desființarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, netemeinică și nelegală.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursul este nefondat:
- Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:
Cererea reclamantei a vizat plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea greșită a unui salariu de baza mai mic decât cel prevăzut în Contractual colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi.
Potrivit art. 268 lit. c) Codul muncii, pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar potrivit art. 268 litera e), pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de munca termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 c.muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Stabilindu-se ca aceste drepturi au natura salariala, instanța a constatat ca solicitarea de a se plăti aceste drepturi face sa fie aplicabile in speță dispozițiile art. 268 lit. c) Codul muncii și nicidecum art.283 lit. e) din codul muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii potrivit cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe disp. art. 283 lit. e) Codul muncii nu este întemeiată iar din acest punct de vedere recursul pârâtei este nefondat.
- Cu privire la excepția prescripției întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litera “d” Codul muncii, criticile recurentei sunt nefondate deoarece instanța de fond s-a pronunțat cu privire la aceasta excepție și a motivat aceasta dispoziție pe faptul ca nu a fost investita cu o cerere de anulare a unor clauze din contract.
Soluția instanței de fond este corecta deoarece textul invocat de recurenta se refera numai la acțiunile ce au ca obiect constatarea nulității unui contract sau a unor clauze ale acestuia iar reclamanta nu a solicitat anularea unor clauze din CCM la nivel de unitate ci, aplicarea clauzelor mai favorabile din CCMR, conform art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă
- Pe fondul cauzei:
Potrivit art. 41 alin.3 din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 “ salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 negociat pentru un program complet de 170 de ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Art. 3 din CCM la nivel de grup de unitati din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prevedea “ prin incheierea contractului colectiv de muncă la celelalte niveluri, drepturile și obligațiile părților cu privire la condițiile speciale de muncă vor fi negociate de către acestea cu respectarea prevederilor minimale stabilite prin orice act normativ care vizează activitatea specifica din ramura…” iar în art. 71 se prevedeau diferite indemnizații și prime sub forma unor ajutoare care exced salariului de baza al fiecărui salariat.
Potrivit CCM la nivel de unitate, pârâta a acordat salariaților un salariu de baza mai mic respectiv 570 lei pentru perioada 01.01._10; 600 lei pentru perioada 01.04._10, conform actului adițional la CCM nr.1713/21.04. 2010 prin care s-a modificat salariul de baza începând cu 01.04.2010.
Recurenta apreciază ca salariile angajaților săi au fost corect calculate deoarece cu ocazia încheierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 s-a respectat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile.
Aceasta considera ca salariații săi nu au fost defavorizați prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de unitate deoarece au beneficiat de coeficienți de ierarhizare care nu erau prevăzuți în CCM la nivel de ramura transporturi, rezultând în final salarii mai mari decât dacă s-ar fi aplicat salariul minim de baza de 700 lei cât era prevăzut în CCM la nivel de ramura.
Aceste apărări nu pot fi reținute de instanța având în vedere următoarele:
Art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, prevăd: „ Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Chiar dacă, prin aplicarea unor coeficienți de salarizare - care variază de un salariat la altul - ar fi rezultat un salariu brut mai mare pentru fiecare salariat, aceasta nu este de natura sa înlăture de la aplicare o clauza mai favorabila din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura deoarece acest contract încheiat la nivel superior se refera la salariul minim de baza, urmând ca respectivii coeficienți sa se aplice la acest salariu.
Dealtfel, în practica jurisdicționala a Curții constituționale s-a stabilit ca la încheierea contractelor colective la nivel de unitate se impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramura sau la nivel național deoarece acestea constituie izvor de drept ca și legea.
Recurenta este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi și era obligata sa stabilească salariul minim de baza de 700 lei așa cum este prevăzut în art. 41 alin.3 din acest contract.
În condițiile în care recurenta pârâta a negociat cu sindicatul un alt salariu de baza, mai mic decât cel indicat mai sus, indiferent de restul avantajelor acordate salariaților prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare, clauzele din acel contract contravin legii și sunt lipsite de eficienta potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la acea data.
Având caracter obligatoriu, clauzele din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 prin care se stabileau drepturi în favoarea salariaților, trebuiau incluse și în CCM la nivel de unitate iar eventualele negocieri ale partenerilor sociali de dialog trebuiau sa plece de la clauzele privind drepturile minimale deja stabilite în contractul încheiat la nivel superior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă va fi respins recursul declarat de recurenta SNTFM- DFR Marfa SA, cu consecința menținerii ca legala si temeinica a sentinței civile nr. 2798/10.06.2013 pronunțată de Tribunalul C. .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil, formulat de recurenta pârâtă SNTFC „CFR MARFĂ SA”, cu sediul ales în C., ., nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr.2798/10.06.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. A. L. - cu domiciliul în C., . nr.49, județul C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 10.09.2013.
Președinte, J. Z. | Judecător, R. A. | Judecător, M. B. |
Grefier, C. D. |
jud.fond: V.T.
Tehnoredactare decizie, jud. M. B./ 17.09.2013
2 ex./17.09.2013
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 186/2013. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 971/2013.... → |
|---|
