Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1214/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Comentarii

0

Decizia nr. 1214/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 7652/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.1214/CM

Ședința publică din data de 10 decembrie 2013

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

Completul compus din:

Președinte - R. A.

Judecător – M. B.

Judecător – Vanghelița T.

Grefier - G. I.

Pe rol, soluționare recursurilor civile formulate de:

- recurenta reclamantă și intimată I. E. – domiciliată în municipiul C., . nr.55, ., . și,

- recurenta pârâtă și intimată SOCIETATEA COMERCIALĂ ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII LOCOMTIVE ȘI UTILAJE – C.F.R. IRLU S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.1893 din data de 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.

Recursurile sunt declarate în termen, motivate și scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual.

Totodată, învederează că recurenta pârâtă și intimată a depus întâmpinare la data de 10 decembrie 2013 și faptul că ambele recurente au solicitat judecata recursurilor în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Curtea constată că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului C. la data de 02.07.2012 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanta I. E., în contradictoriu cu pârâta S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje „CFR” IRLU S.A, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, astfel:

- plata salariului suplimentar pentru anii 2006, 2007, 2008 echivalent cu salariul de bază al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă

- plata primei pentru ziua Feroviarului pe anii 2007, 2008 și 2009.

La termenul din data de 30.07.2012, reclamanta și-a completat cererea, solicitând și contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2006 – 2009.

De asemenea, la data de 14 septembrie 2012, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se și dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, astfel:

- plata salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu salariul de bază al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă

- plata primei pentru ziua Feroviarului pe anii 2010 și 2011

- plata primei de P. pentru anii 2010 și 2011

- plata primei de C. pe anii 2009 și 2010

- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 01.07.2009 – 25.11.2011.

În considerentele cererii reclamanta învederează instanței că a avut calitate de angajată în cadrul unității pârâte, iar drepturile bănești solicitate nu au fost acordate de angajator deși sunt prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate, ce s-au succedat în perioada reclamată.

În drept: art. 30, 62, 72 din CCM la nivel de unitate ; art.30 și 71, 81 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și art.80 din CCM unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2011.

În apărare pârâta a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepție a invocat: excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei referitor la toate capetele de cerere, în temeiul art. 268 alin.1 lit.e C.muncii; excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei pentru perioada 2006 - 1.07.2009, în temeiul art. 268 alin.1 lit.c C.muncii.

Pe fondul cauzei, pârâta S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje „CFR” IRLU S.A a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În privința celui de-al 13-lea salariu, s-a învederat în cuprinsul întâmpinării că prevederile art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu obligă societatea să plătească salariaților un salariu suplimentar la expirarea anului calendaristic, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca salariații să beneficieze de acest salariu, în funcție de veniturile realizate de societate. Or, în perioada 2008-2009, exercițiile financiare au fost încheiate cu pierderi, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, în vederea plății celui de-al 13-lea salariu. Cu referire la anul 2010, s-a precizat că părțile dialogului social au stabilit ca prevederile art. 30 din CCM la nivel de unitate să nu se aplice.

Cu privire la prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, pârâta susține că, contractul colectiv de muncă pe anii 2009/2010, modificat prin act adițional, prevede ca în anii 2009 și 2010 nu se acordă premierea de ziua Feroviarului. Modificarea CCM la nivel de unitate prin act adițional a avut la bază acordul dintre salariați reprezentați prin organizații sindicale și administrația societății, iar în CCM valabil în anul 2011, nu mai este reglementată acordarea acestei premieri.

Cu privire la ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de P. pe anii 2010, 2011 și de C., pe anii 2009 și 2010

Pârâta susține că pentru anii 2009 și 2010, salariații de comun acord cu administrația au stabilit prin CCM legal încheiat, că nu se acordă ajutorul materiale de P. și de C. pe anii 2009 și 2010.

Pentru anul 2010, părțile au stabilit să nu se acorde primele și ajutoarele materiale prevăzute la art. 62 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar în anul 2011 acestea nu au mai fost reglementate.

Cu privire la tichetele de masă pârâta precizează că până la data de 01.04.2009, tichetele de masă au fost acordate integral tuturor salariaților S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje „CFR” IRLU S.A. Începând cu această dată nu s-au mai acordat tichete de masă pentru că angajatorul nu a mai putut suporta aceste costuri, pentru anul 2009, pretenția reclamantei urmând a fi respinsă întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 1 din Legea 142/1998 respectiv: existența unui contract individual de muncă în cuprinsul căruia să se prevadă acest drept și capacitatea angajatorului de a suporta aceste costuri.

De asemenea, pentru anul 2010 bugetul de venituri și cheltuieli nu a mai inclus o alocare bugetară pentru cheltuieli cu tichetele de masă.

Cu privire la cererea de acordare a salariului suplimentar, pârâta susține că, clauza instituită prin art. 30 din CCM nu are caracter obligatoriu, nu obligă societatea să plătească salariaților acest drept salarial. În opinia pârâtei, salariul suplimentar reprezintă o premiere, un stimulent, ce poate fi acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului.

În dovedirea cererii respectiv în apărare, părțile au solicitat, iar instanța, apreciind pertinentă, concludentă și utilă cauzei a încuviințat proba cu înscrisuri.

În vederea administrării probei cu înscrisuri, pârâta a depus la dosar, în copie: carnetul de muncă al reclamantei, extrase din CCM la nivel de unitate, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 -2008.

Prin sentința civilă nr. 1893 din 15.04.2013 a Tribunalului C. a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 283 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâte; a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile bănești reprezentând: salariu suplimentar pe anii 2006, 2007 și 2008; prima de Ziua Feroviarului 2007, 2008 și 2009; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2006 – 01.07.2009; s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la drepturi bănești reprezentând: salariu suplimentar pe anii 2006, 2007 și 2008; prima de Ziua Feroviarului 2007, 2008 și 2009; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 2006 – 01.07.2009, ca fiind prescrisă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală reprezentând: salariul suplimentar pentru anul 2009 echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv; prima de Paști pentru anul 2010, la nivelul clasei I de salarizare; prima aferentă Zilei Feroviarului pe anul 2010 la nivelul clasei I de salarizare; prima de C. pentru anul 2009 la nivelul clasei I de salarizare; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 02.07.2009 – 28.04.2010.; s-au respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

1. Asupra excepției prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2006 – 1.07.2009.

Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 154 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 155 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

În concluzie, termenul de prescripție de 3 ani al acțiunii personale ce însoțește dreptul de creanță al reclamatei în cauză pentru acordarea drepturilor bănești a început să curgă la data de 02.07.2009 și s-a împlinit la data de 02.07.2012.

În acest caz, cererea a fost formulată la data de 02.07.2012.

Prin urmare, excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 lit.c) din Codul Muncii, invocată de pârâtă, va fi admisă pentru pretențiile bănești reprezentând: salariu suplimentar pe anii 2006, 2007 și 2008; prima de Ziua Feroviarului 2007, 2008 și 2009; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei_09.

2. Asupra excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 268 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâtă.

Prin prezenta cerere se reclamă drepturi de natura salarială precum: salariu suplimentar, prima ocazionată de Ziua Feroviarului, prima de Paști și de C., dar și tichete de masă.

Primele ocazionate de Ziua Feroviarului, Paști și C. se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 154 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 155 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Cererea reclamantei, deși fondată pe prevederi cuprinse în capitolul ,,Protecția salariatului’’ din CCM la nivel de unitate, vizează ,,suplimentări ale drepturilor salariale’’atrăgând incidența art. 268 alin. 1 lit c Codul muncii.

În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.

În privința tichetelor de masă, contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 la ar. 77 prevede că tichetele de masa se acorda conform prevederilor legale si întelegerii partilor.

Așadar, acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată se întemeiază pe disp.art.1 din Legea 142/1998 și nu pe dispoziții contractuale, chiar dacă acest drept a fost inclus și în contractul colectiv de muncă. În această situație sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materie de prescripție extinctivă.

Potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958: „Dreptul la actiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același decret „termenul de prescriptie este de 3 ani”.

Cu privire la fondul cauzei:

Reclamanta I. E. a avut calitate de angajată în cadrul societății pârâte în funcția de laborant determinări fizico-chimice.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje „CFR” IRLU S.A pe anii 2007/2008 a fost înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București nr. 1862/31.03.2008. Acest contract a fost modificat prin actul adițional înregistrat sub nr. 3239/24.06.2008, în privința perioadei de valabilitate, efectele fiind prelungite până la data de 30.07.2008. La împlinirea termenului pentru care s-a încheiat contractul, respectiv 30.07.2008, prevederile acestui acord colectiv de muncă au încetat să mai exercite forța obligatorie asupra părților.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009/2010 a fost înregistrat sub nr. 321/13.07.2009 și a produs efecte de la data înregistrării sale la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București. Efectele acestui acord colectiv de muncă au fost prelungite ulterior până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 1804/29.04.2010.

Cu privire la al 13-lea salariu,reclamanta a fost salariata pârâtei, iar prin art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 - 2010 s-a stipulat că unul dintre adaosurile la salariul de baza este al 13-lea salariu, egal cu salariul de baza din lunii decembrie a anului respectiv. În acest sens ,, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu l de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Din formularea expresă a clauzei sus expuse, rezulta ca angajatorul si-a asumat obligația acordării celui de-al 13-lea salariu si ca aceasta clauza si-a produs efecte asupra contractelor individuale de munca ale tuturor angajaților, creând în favoarea acestora, drepturi asupra cărora nu se poate tranzacționa sau

la care nu se poate renunța.

După încheierea si . colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante.

În acest sens, prin art.40 alin.2 din Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constitutie, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca, existența sau inexistența resurselor financiare neputând avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Potrivit Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca si a dispozițiilor art.243 din Codul Muncii, contractul de munca la nivel de unitate, care are calitatea de izvor de drept, se impune părților ca și legea, astfel ca executarea obligațiilor care rezulta din acesta este prevăzută sub sancțiunea atragerii răspunderii părții care se face vinovata de neîndeplinirea acestuia.

În baza considerentelor expuse, instanța va admite cererea formulată de reclamantă și va obliga pârâta la calcularea și plata sumelor reprezentând salariu suplimentar ( al 13-lea salariu) pe anul 2009.

Se va respinge cererea privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010 având în vedere că, în baza acordului părților, s-a încheiat actul adițional la CCM nr. 1804/29.04.2010. care în cuprinsul art. 30 alin.1 prevede expres ,, salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010”. Trebuie precizat că la scadența acestui drept – ianuarie 2011, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile actului adițional precizat.

Asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata privind prima de ziua Feroviarului pentru anii 2010 și 2011.

Prin dispozițiile art. 62 din contractul colectiv de muncă pe anii 2009/2010, s-a prevăzut că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.

Față de cele reținute mai sus reiese că, pentru anul 2010, izvorul normativ al pretențiilor reclamantei îl constituie CCM încheiat la nivel de unitate, prin care se consacră expres acest drept.

Pentru aceste motive, instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, la nivelul clasei 1 de salarizare.

Cu referire la anul 2011, urmează a se reține că prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, nu mai este reglementată acordarea primei pentru Ziua Feroviarului. Cum contractele colective de muncă încheiate la nivel superior își încetaseră valabilitatea la 31.10.2010-CCM la nivel de ramură transporturi, respectiv la 31.01.2011-CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pretențiile reclamantei aferente anului 2011 sunt lipsite de temei, motiv pentru care vor fi respinse.

Asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata privind prima de P. pentru anii 2010 și 2011.

Dreptul reclamantei la prima de P. pentru anul 2010 a primit consacrare contractuală fiind prevăzut în dispozițiile art. 62 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010, înregistrat sub nr. 321/13.07.2009 la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București.

Potrivit art. 62 ,, În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele – cu ocazia sărbătorilor de P. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare

Trebuie precizat că în anul 2010 s-a stabilit ca Paștele să se serbeze la data de 04.04.2010, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile contractuale expuse mai sus, pretențiile reclamantei fiind întemeiate.

De asemenea, pentru anul 2011, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei prevederi contractuale, în vreunul dintre contractele colective de muncă aplicabile, prin care să fie reglementate în continuare primele analizate. În consecință, pretențiile vizând plata primei de Paști aferentă anului 2011, va fi respinsă ca nefondată.

În privința primei de C. pentru anul 2009 se va avea în vedere faptul că, dreptul la încasarea respectivelor prime este consacrat prin art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, unitatea pârâtă fiind semnatar al acestui contract.

Cererea privind obligarea pârâtei la contravaloarea tichetelor de masă în perioada 02.07.2009 – 25.11.2011, urmează a fi admisă numai în parte, în baza celor ce urmează:

În cuprinsul întâmpinării pârâta recunoaște că, începând cu luna aprilie 2009, nu au mai fost acordate salariaților tichete de masă întrucât societatea nu a mai avut capacitatea financiară să susțină aceste costuri. S-a invocat neîndeplinirea condițiilor legale impuse de art. 1 din Legea 142/1998 .

În privința dreptului reclamantei la tichete de masă sunt incidente dispozițiile Contractului Colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009/2010 înregistrat sub nr. 2695/11.06.2009 modificat prin actul adițional la CCM nr. 1804/29.04.2010.

Începând cu data de 29.04.2010, prin acordul părților s-a sistat acordarea acestui drept prin actul adițional nr. 1804/29.04.2010, dispunându-se modificarea art. 72 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010 în sensul că, ,, drepturile decurgând din aplicarea acestui articol ( tichete de masă) nu se aplică pentru anul 2010. – fila 138.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractele colective de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală. Această împrejurare constituie un argument în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Art. 25. -(1) din Legea 130/1996 ,, Contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părți, se depune și se înregistrează la direcția generală de muncă și protecție socială județeană sau a municipiului București, după caz. (3)Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării”.

În acest sens, prin art.40 alin.2 din Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constitutie, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca, existența sau inexistența resurselor financiare neputând avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Sistarea acordării drepturilor prevăzute de art. 72 din Contractul Colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pentru anii 2009 – 2010 este nelegală, întrucât în mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea tichetelor de masă este condiționat de existența resurselor financiare. Sub aspectul formei de finanțare a pârâtei instanța reține că se autofinanțează iar în conformitate cu dispozițiile art. I alin.(1) din OUG 114/2009, instituțiile finanțate din venituri proprii au acordat și în anul 2010 angajaților acestora alocație individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a altor drepturi legal negociate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale, cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Din dispozițiile art. 247 C.muncii și cele ale Legii 130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi aduse la îndeplinire prin executare de către părți. Contractul colectiv de muncă, bazat pe un acord de voință, reprezintă un izvor de drept, o normă convențională negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea.

Prin urmare s-a admis în parte cererea reclamantei, urmând a fi obligată pârâta la calculul și plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 02.07.2009 – 28.04.2010. Se va respinge ca nefondată pentru considerentele expuse contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 29.04.2010 – 25.11.2011.

Cererea privind obligarea pârâtei la plata ajutorului material de C. 2010, ce s-a sărbătorit la data de 25.12.2010, nu este întemeiată.

Pe baza acordului părților, anterior acestei date, s-a încheiat Actul Adițional nr.1804/29.04.2010 prin care se modifică art. 62 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010, în sensul că ,, Ajutoarele materiale menționate mai sus (P. și C.) nu se acordă pentru anul 2010”.

Față de considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a obligat pârâta la calcularea și plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând: salariul suplimentar pentru anul 2009 echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv; prima de Paști pe anul 2010, reprezentând câte o sumă stabilită la nivelul clasei I de salarizare, prima aferentă Zilei Feroviarului pe anul 2010 la nivelul clasei I de salarizare; prima de C. pentru anul 2009 la nivelul clasei I de salarizare; contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 02.07.2009 – 28.04.2010.

A fost obligată pârâta către reclamanta I. E. la calcularea și plata drepturilor bănești, actualizate cu rata inflației și dobândă legală de la data scadenței drepturilor de natură salarială.

Potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 4 din C. muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Despăgubirile constau . bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor. Unul din principiile evaluării judiciare este ca prejudiciul suferit trebuie sa cuprindă pierderea efectiv suferita (damnum emergens) si castigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). In timp ce dobanda reprezinta pretul lipsei de folosinta, actualizarea cu inflatia urmareste pastrarea valorii reale a obligatiilor banesti. Solutia actualizarii cu indicele de inflatie are in vedere principiul repararii integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 cod civil potrivit caruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit. Suma rezultata din actualizare in raport cu rata inflatiei, repară integral prejudiciul rezultat din intarzierea platii si astfel riscul devalorizarii leului va fi pus in sarcina debitorului. In consecință, Codul muncii, prin dispozițiile art. 161 alin. 4, nu interzice in nici un fel actualizarea cu indicele de inflatie prin notiunea de "daune interese". De altfel, chiar Curtea Constitutionala, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat ca actualizarea in raport cu rata inflatiei a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperarii creantei la valoarea ei reala. Pe de alta parte, dobanda legala are o alta reglementare juridica, fiind cuvenita ca dezdaunare pentru neindeplinirea exacta a obligatiei de la data scadenței având în vedere natura salarială a drepturilor reclamate și data certă la care trebuia executată obligația de plată.

Prin urmare, drepturile bănești recunoscute în cuprinsul prezentei hotărâri au fost acordate reclamantei actualizate cu rata inflației și dobânda legală.

Împotriva sentinței civile nr. 1893 din 15.04.2013 a Tribunalului C. au declarat recurs atât reclamanta I. E. cât și pârâta S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – CFR IRLU SA.

În motivarea recursului său, reclamanta arată următoarele:

Solicită modificarea in parte a sentinței in sensul admiterii acțiunii in ceea ce privește acordarea si a următoarelor drepturi pe care le-a solicitat si pe care instanța de fond in mod nelegal le-a respins: salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masa neeliberate pentru perioada in continuarea admiterii la fond 29.04.2010 pana la 31.01.2011.

Drepturile salariale solicitate in prezenta acțiune îi sunt conferite atât prin Contractul Colectiv de Munca al S.C. ÎNTREȚINERE SI EPARATII LOCOMOTIVE SI UTILAJE "CFR IRLITS.A pe anii 2009-2010 contract valabil pana la data de 31.01.2011, Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 prelungit pana la data de 31.01.2011 prin Act adițional nr.70/20.06.2008 si Act aditional nr. 629/04.01.2011, si Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2011.

Se evocă prevederile art. 37, art.229 și art.253 al.1 din Codul Muncii republicat, art.7 și 30 din Legea 130/1996 din prevederea legala cuprinsa in art. 7 alin 2 din Legea 130/1996,

Având in vedere cele prezentate, consideră că angajatorul are obligația legala de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective de munca si din contractual individual de munca așa am prevede art. 40 alin 2 lit. c din Codul Muncii republicat.

Salariul suplimentar pe anul 2010, echivalentul unui salariu de baza de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acorda în baza prevederilor art. 30 din Contractul Colectiv de Munca pe anul 2009- 2010 încheiat la nivel de unitate si care arata ca pentru munca ireproșabila desfășurata in decursul unui an calendaristic, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalentul cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Prin urmare au dreptul la un salariu suplimentar pentru munca prestata in cursul unui an calendaristic numai acei salariați care nu se găsesc in situațiile prevăzute la pct.2 din Anexa nr. 6 din CCM 2009-2010; menționează ca nu a fost sancționată disciplinar pe timpul cat și-a desfășurat activitatea in cadrul societății angajatoare, astfel ca este îndreptățită la plata salariului suplimentar pentru anul 2010. Salariul suplimentar pentru anul 2010 il solicită si in temeiul art.30(1) din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010.

Ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anul 2010, bivalentul cu salariul de baza la nivelul clasei I de salarizare era prevăzut de art.71 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pana la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 370/20.06.2008 si Actul adițional nr. 629/04.01.2011, si de prevederile art. 62 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Unitate pe anul 2009-2010.

Art. 62 alin 1 si 2 din CCM 2009-2010 prevede in afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se va acorda salariaților ii ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare".

Drepturile solicitate îi sunt conferite si de Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe ani 2006-2008, care este aplicabil si paratei si care la art. 71 revede acordarea cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. a unor ajutoare materiale stabilite cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.

Se evocă prevederile art. 11(1) lit.b) din Legea nr. 130/1996, art.238(1) Codul Muncii și art. 133 in 1 lit b si art 132 alin 3 din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, CCM la Nivel de G. de Unități fiind încheiat la nivel superior fata de CCM al paratei, consi8deră că prevederile lui minimale sunt obligatorii pentru societate.

Referitor la contravaloarea tichetelor de masa pe care le solicită, menționează ca părțile contractante, reprezentanții angajatorului împreuna reprezentanții sindicatelor au convenit ca salariații sa beneficieze de un tichet masa pentru fiecare zi lucrata, potrivit dispozițiilor Legii nr. 142/1998 și normele din 14.01.1999 de aplicare a Legii nr.142/1998 aprobate prin HG nr.5/1999 si a Ordinului nr. 161/2009.

Se invocă prevederile art. 72 din CCM pe anul 2009-2010. Consideră că angajatorul are obligația legala de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective de munca si din contractual individual de munca așa cum prevede art. lin 2 lit. c din Codul Muncii republicat.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.8 si 9 Cod procedura Civila.

În motivarea recursului său, pârâta a arătat următoarele:

Nu au fost analizate înscrisurile și problemele deduse judecății în manieră aprofundată.

In mod greșit prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pretențiile intimatului-reclamant deriva din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective ce munca, astfel incat sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, conform cărora acțiunea este tardiv formulata si nicidecum nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 lit.c din Codul Muncii, asa cum in mod eronat declara prima instanța pentru a-si justifica soluția de respingere a excepției invocate.

Referitor la plata salariului suplimentar pe anul 2009 soluția este greșita întrucât instanța a eliminat in mod vădit si nejustificat argumentul contextual si respectiv teleologic, ignorând conținutul clauzelor înscrise la art.30 și art. 31, ceea ce produce efecte nedorite si contrare voinței pârtilor semnatare CCM care au stabilit prin sintagma « poate beneficia » doar posibilitatea acordării unui astfel de drept ceea ce nu echivalează cu o obligație.

Astfel, soluția primei instanțe este total eronata întrucât dezbaterile contradictorii au avut drept obiect facultatea de acordare a dreptului solicitat, iar numai după stabilirea existentei unei obligații imperative instanța ar fi putut sa decidă existenta unui drept corelativ care s-ar fi născut in patrimoniul fiecărui salariat doar in condițiile îndeplinirii criteriilor prevăzute la art 31 alin.l si enumerate prin anexa 6 din Contractul Colectiv de Munca (CCM). D. urmare, instanța avea menirea de a dezlega aceasta problema de drept, daca exista o obligație imperativa asumata de către angajator prin CCM care stipula acordarea unui salariu suplimentar. Mai mult, daca am face abstracție de consensul pârtilor si am analiza art.30 (1) din CCM potrivit regulilor comune de interpretare prevăzute de art. 1269 din Codul civil (Legea nr.287/2009) interpretarea se face in favoarea celui care se obliga, in speța angajatorul.

De asemenea, consideră greșita justificarea primei instanței de a-si fundamenta soluția acceptării cererilor intimatei referitoare la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților cu ocazia Zilei Feroviarului si de Paști pe anul 2010 doar pe dispozițiile Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate pe 2009/2010 ignorând modificările aduse acestui contract prin actul adițional. Astfel, chiar daca a fost înregistrat in data de 29.04.2010 actul adițional modificator reflecta voința partenerilor sociali de a nu acorda salariaților societății aceste drepturi bănești aferente Zilei Feroviarului si sărbătorilor de Paști pe anul 2010.

O alta critica vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrise la art.62 (2) din CCM 2009-2010 care stipulează in mod clar ca «pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare ».

Din analiza textului înscris la art.62 din CCM 2009-2010 se retine ca determinarea cuantumului primei se stabilește de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, insa instanța de fond prin soluția pronunțata a ales sa se substituie Consiliului de Administrație fara a administra un probatoriu vast care sa releve valoarea drepturilor bănești, fara a estima cuantumul primei si fara a lamuri daca aceste sume acordate sunt brute sau nete. In acest mod conținutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei si nicidecum nu constituie un drept in favoarea salariaților; întrucât acest drept nu poate fi stabilit in mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societății, in speța Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, in urma unei analize temeinice a situației economico-financiare cu care se confrunta societatea, in momentul sărbătoririi evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie in sfera obligațiilor imperative stipulate in sarcina societății prin Contractul Colectiv de Munca. Altfel spus, numai daca prin voința pârtilor semnatare a CCM s-ar fi impus in sarcina angajatorului o obligație prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, s-ar fi consacrat in acest fel un drept câștigat necondiționat de existenta unei decizii a organului administrativ. D. urmare, prin modul in care este redactata clauza suntem in prezenta unei norme de trimitere si nu o norma care sa conțină un drept al salariatului.

De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretențiile intimatului se poate constata ca art.62 nu stipulează un drept pur si simplu, ci un drept afectat de condiția existentei unei situații financiare pozitive in momentul acordării dreptului. Or, in cauza de fata nu s-a făcut dovada existentei unei consultări a administrației cu delegații sindicatului, așa cum s-a întâmplat in 2007, aceștia nedovedind pe parcursul derulării cauzei ca au uzat de acest drept, de a iniția consultări cu partenerul social pentru a da eficienta conținutului clauzei.

In plus se poate observa din lecturarea considerentelor ca justificarea soluției este identica cu cea referitoare la drepturile bănești aferente primei cu ocazia sărbătorilor de Paste pe anul 2010 si a Zilei Feroviarului pe anul 2010 in condițiile in care părțile semnatare au convenit încă din momentul încheierii CCM 2009/2010 inaplicabilitatea clauzei prevăzuta la art.62 referitoare la acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. din 2009 precizându-se in mod expres că aceste prevederi se vor aplica începând cu 01 ianuarie 2010.

In speța, partenerii sociali au negociat acordarea unui salariu suplimentar și a ajutoarelor de Paști, C. si ziua Feroviarului prin inserarea unor clauze in acest sens in contractul colectiv de munca la nivel de unitate. Insa, tot in urma unei negocieri a ambilor parteneri sociali acordarea lor a fost condiționata de constituirea unor fonduri speciale (pentru salariul suplimentar) sau de existenta unui buget (in cazul ajutoarelor aferente sărbătorilor menționate anterior). In cazul ajutoarelor de Paști, C. si Ziua Feroviarului s-a menționat clar prin actele adiționale încheiate la contractul colectiv de munca aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2009 si 2010 ca nu se acorda (art.62.)

In aceste condiții, apreciem ca si aceste condiționări reprezintă « legea pârtilor », cu atât mai mult cu cat clauzele respective puteau fi contestate in condițiile art.24 din Legea nr. 130/1996.Ca urmare, in contextul in care . nu a avut buget de venituri si cheltuieli si nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi in anii 2009, 2010 precum si plați restante fata de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., consideră ca nu exista obligația plații salariului suplimentar aferent solicitat de intimatul-reclamant. Cu privire la ajutoarele materiale de Paste, C. si Ziua Feroviarului pentru anii 2009 si 2010 asa cum s-a menționat si anterior, in actele adiționale încheiate la contractele colective de munca la nivel de unitate aplicabile in 2009 si 2010 - in art.62- s-a convenit, succesiv, ca pe parcursul celor doi ani nu se acorda.

Din analiza dispozițiilor art.1 din Legea nr. 142/1998,cu un evident caracter dispozitiv, iar nu imperativ, se constată că acordarea tichetelor de masă nu reprezintă o obligație legală pentru angajator, deci un drept câștigat pentru angajați, ci doar o facultate, iar punerea în aplicare conduce la efectuarea unei plăți voluntare.

Mai mult decât atât, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate pentru celelalte categorii de angajatori. Legea nr. 142/1998 nu instituie o egalitate de tratament juridic în acordarea de tichete de masă pentru toți salariații ci, angajatorii, împreună cu partenerii de dialog social (organizațiile sindicale legal constituite sau reprezentanții salariaților) au posibilitatea să stabilească prin contractele colective de muncă, clauze privind acordarea alocației individuale de hrană. Conform prevederilor art.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.5/1999, aceste clauze trebuie să prevadă, atât numărul salariaților din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetului de masă, în limita celei prevăzută de lege și, ținând seama de posibilitățile financiare proprii ale angajatorilor, numărul de zile lucrătoare din lună pentru care se distribuie tichete de masă salariaților, cât și criterii de selecție privind stabilirea salariaților care primesc tichete de masă.

In raport de aceste reglementări, consideră că acordarea tichetelor de masă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: clauzele privind acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă să fie stabilite prin contracte colective de muncă și să existe surse de finanțare pentru aceste cheltuieli. De asemenea, aceasta clauza nu conține toate elementele prevăzute de art.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.5/1999 de unde se observă inexistenta unei manifestări de voința a partenerilor sociali in sensul imperativitatii obligației de acordare a tichetelor de masa. Mai mult, stipularea acordării acestui beneficiu "in condițiile legislației in vigoare" indreptateste afirmația ca aceasta clauza este susceptibila de următoarea interpretare: angajatorul a înțeles să acorde angajaților un drept afectat de modalități respectiv de anumite condiții suspensive, și dreptul angajatului se naște la momentul îndeplinirii condițiilor suspensive.

In concluzie, prima instanță a făcut o injustă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile materia acordării tichetelor de masa. Astfel trebuia avut în vedere că Legea 142/1998 prevede posibilitatea pentru angajator de a acorda salariaților tichete de masă, în măsura în care are posibilități financiare si în limitele prevăzute în acest sens în bugetul propriu. Or,cel mai relevant indiciu despre resursele financiare ale societății il reprezintă faptul ca . a fost supusa la inceput anului 2010 unui proces de restructurare si reorganizare datorat scăderii drastice a capacității de producție

O alta critica se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiata având in vedere următoarele considerente:

Potrivit art.l si art.8 din O.G. nr. 13/2011 părțile sunt libere sa stabilească in convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Aceeași reglementare se regăsea si la art.l si art.8 din OG nr.9/2000 cu modificările si completările aduse prin Legea nr.356/2002. Or, in cauza, intre intimat si . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de munca, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale. Mai mult, in condițiile in care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație in baza art. 166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dubla reparație. Dobânda legala reglementata de art. 1088 Co civil cu referire la OG nr.9/2000 si art. 1.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate. In dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibila atunci când părțile contractant au stipulat in convenție o astfel de clauza, astfel, in condițiile art. 166 Codul muncii ca dispozitie derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transform in daune interese potrivit art. 1530 Cod civil. Potrivit dispozițiilor art. 166 alin.4 Codul munci republicat, intarzierea nejustificata a plații salariului sau neplata acestuia poate determina obligare angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Despăgubirile constau . bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit d creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor. Acordând suma actualizata, instanța a dat efecte si clauzei de impreviziune urmărindu-se ca, dauna efectiv creata prin devalorizarea monedei naționale sa fie acoperita. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridica diferita insa cu același scop si anume sa acopere integra prejudiciul rezultat din întârzierea plații. De altfel, chiar Curtea Constituționala, prin mai multe decizi (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat ca actualizarea in raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reala.

Instanța nu a uzat pe deplin de rolul sau activ pentru a oferi o justa soluționare a acțiunii promovate de intimatul-reclamant. Pentru toate aceste considerații solicita examinarea cauzei sub toate aspectele conform art.304 indice 1 din Codul de procedura civila si in consecința admiterea recursului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecații, iar pe fondu procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.299 si 304¹ din Codul de Procedura Civila.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei:

Cu privire la salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. din anul pentru anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 29.04.2010 – 31.01.2011 se reține că în mod corect Tribunalul a reținut că prin actul adițional nr.1804/29.04.2010 contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate s-a modificat stabilindu-se că aceste drepturi nu se mai acordă în anul 2010.

Ca urmare, salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. din anul 2010 care ar fi trebuit acordate după data la care actul adițional a produs efecte prin înregistrarea lui legală, precum și tichetele de masă după această dată nu mai erau datorate de către pârâtă.

Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că tichetele de masă nu se acordă pentru anul 2010.

Dar, întrucât actul adițional prevedea că tichetele de masă nu se acordă în anul 2010 iar noul contractul colectiv de muncă a fost aplicabil din 01.02.2011 și nu a mai prevăzut aceste drepturi, rezultă că pentru luna ianuarie 2011 reclamanta avea dreptul la tichete de masă.

Așadar, recursul reclamantei este întemeiat dar numai cu privire la pretențiile pentru tichetele de masă aferente lunii ianuarie 2010.

II. Cu privire la recursul pârâtei:

Cu privire la modul în care Tribunalul a soluționat cauza:

Din analiza sentinței recurate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.

Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).

Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).

Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.

Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.

În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de recurs apărările referitoare la pretențiile reclamaților, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de recurs așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al recursului în această materie, impus de prevederile derogatorii ale art. 304¹ Cod.pr.civ.. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.

Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).

Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.

Se constată de asemenea că sentința recurată îndeplinește condițiile art261 Cod.pr.civ. fiind semnată și de judecător și de asistenții judiciari și de grefier.

De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.

Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .

Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.

Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.

Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.

Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.

În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamantul a invocat în mod generic contractele colective de muncă.

Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.

Recurenta nu indică în ce mod Tribunalul nu ar fi exercitat un rol activ și, oricum sunt incidente prevederile art. 129 al.5¹ Cod.pr.civ..

Ca urmare, acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:

Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

În ceea ce privește tichetele de masă, prevederile art.5(1) din Legea nr. 142/1998, potrivit cu care angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare, nu instituie un termen de prescripție special, în sensul că în cazul în care tichetele de masă nu au fost acordate și nici nu sunt solicitate până la sfârșitul lunii anterioare celei pentru acre sunt datorate nu ar mai putea fi cerute printr-o acțiune în justiție pierzându-se dreptul material la acțiune la acea dată.

Aceste prevederi legale stabilesc doar scadența obligației de acordare a tichetelor de masă, pentru cazul în care ea a fost asumată de angajator cum este cazul de față. Pentru neexecutarea la scadență a acestei obligații angajatorul datorează despăgubiri în condițiile răspunderii civile contractuale coroborate cu condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului iar termenul de prescripție este termenul special prevăzut în art. 283 al.1 lit.c) Codul Muncii (în forma anterioară republicării, devenit art.268 al.1 lit.c) după republicare) în referire la cererile salariaților de acordare a unor despăgubiri.

Cu privire la fondul cauzei:

§1. Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2009:

Așa cum a reținut și instanța de fond, potrivit art.30 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2008 și 2009 „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”

Aceste prevederi contractuale sunt preluate din art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, care au același conținut în sensul că salariații vor primi un salariu suplimentar, prevederea contractuală nefiind în nici un mod condiționată.

În cauză se constată că pârâta nu contestă cuprinsul clauzei din contractul colectiv de muncă pe care își întemeiază reclamanta acțiunea, susținând însă că dreptul prevăzut de aceasta este condiționat.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de salariați nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Este stabilit un nivel minim al acestui drept salarial astfel încât este lipsit de relevanță faptul că nu s-a stabilit de către conducerea societății cuantumul salariului suplimentar câtă vreme acesta era deja stabilit în contractul colectiv de muncă.

Cum conducerea societății nu a întreprins nici un demers pentru a stabili un alt cuantum, mai mare, al acestui drept, el trebuia acordat cel puțin la nivelul minim stabilit de contractul colectiv de muncă. O interpretare contrară ar însemna nesocotirea forței obligatorii a contractului colectiv de muncă.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Recurenta nu a probat că reclamanta s-ar fi aflat în vreuna din situațiile cuprinse în Anexa 6 la contractul colectiv de muncă care ar fi atras neacordarea salariului suplimentar.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.30 din Legea nr.130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) prevedeau că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Susținerea recurentelor că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantei este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză), în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.

O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor” în timp ce art.155 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) stabilește că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.

Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 32 alin.1 din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul beget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă, sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor art. 969 din Codul civil și art.263 alin. 4 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Lipsa posibilităților materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv de muncă este afectat de o condiție pur potestativă, respectiv ca obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiție care depinde numai de voința sa, condiție care este lovită de nulitate.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.33 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemene adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar.

Dar, recurenta nu susține că nu ar fi avut nici un fel de venituri în anii respectivi.

Noțiunea de venit nu se confundă cu noțiunea de profit.

Textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior.

Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă recurentei care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

§2. Referitor la ajutorul material (prima) pentru Paști din anul 2010:

Drepturile pretinse de reclamantă nu sunt în nici un fel condiționate de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit doar la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul primei ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

În cazul de față, din clauza contractuală enunțată, rezultă că deși Consiliul de Administrație putea stabili cuantumul primei, acesta nu o putea stabili sub valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare la nivelul unității, ceea ce înseamnă că putea să stabilească prima într-un cuantum mai mare dar cel puțin la acel nivel minim și nu o putea suprima prin omisiunea de a-i stabili valoarea sau prin hotărârea de a nu o acorda într-un anumit an.

Existând un cuantum minim al ajutorului material pentru Paști, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda prima cel puțin în cuantumul minim.

Neacordarea primei cel puțin în cuantum minim sau acordarea într-un cuantum mai mic decât cuantumul minim stabilit în contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 înregistrat sub nr.1804/29.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.62 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru Paști nu se acordă pentru anul 2010.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 28.04.2010.

Întrucât Paștele s-a sărbătorit la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și anterior datei la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv.

§3. Referitor la prima pentru Ziua Feroviarului din anul 2010:

În art. 71 pct.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) s-a stabilit că pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.

Din prevederile art. 26 din același contract colectiv de muncă rezultă că Ziua Feroviarilor se sărbătorește în data de 23 aprilie a fiecărui an.

Ca urmare, la data de 23.04.2009 era aplicabil acest contract colectiv de muncă.

Potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Dreptul pretins de salariați nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit doar la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul primei ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

În cazul de față, din clauza contractuală enunțată, rezultă că deși Consiliul de Administrație putea stabili cuantumul primei, acesta nu o putea stabili sub valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare la nivelul unității, ceea ce înseamnă că putea să stabilească prima într-un cuantum mai mare dar cel puțin la acel nivel minim și nu o putea suprima prin omisiunea de a-i stabili valoarea sau prin hotărârea de a nu o acorda într-un anumit an.

Existând un cuantum minim al primei pentru Ziua Feroviarului, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda prima cel puțin în cuantumul minim.

Neacordarea primei cel puțin în cuantum minim sau acordarea într-un cuantum mai mic decât cuantumul minim stabilit în contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

Or, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

În actul adițional nr.1804/29.04.2010 se prevede și o modificare la ultimul alineat al art. 62 în sensul că pentru anul 2010 nu se acordă ajutorul pentru Ziua Feroviarului.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 29.04.2010.

Întrucât Ziua Feroviarilor se sărbătorește la 23 aprilie, pentru anul 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse deja la data de la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr.1804/29.04.2010 și ca urmare oricum nu putea fi negat cu efect retroactiv. De aceea nu mai este necesar nici a se analiza compatibilitatea acestor clauze cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

În consecință, reclamanta este îndreptățită la plata acestei prime.

§4. Referitor la ajutorul material (prima) pentru C. din anul 2009:

În art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011 este reglementat, astfel cum s-a arătat, ajutorul material pentru C..

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil și contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010.

Același ajutor material era prevăzut în art.62 din acest contract colectiv de muncă, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010.

Se constată că în cauză nu este vorba de o prevedere care să stabilească faptul că în anul 2009 nu se acordă acest drept ci de o prevedere care amână aplicabilitatea prevederilor in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate ce stabileau acordarea acestui ajutor material.

În acest caz concluzia este că pretențiile reclamantei pentru ajutorul material pentru C. nu au temei în prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.

Aceasta nu înseamnă însă că este negat dreptul respectiv și nici că el nu își poate găsi temei în alte prevederi contractuale respectiv art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Așa cum s-a arătat deja, în sensul acestei interpretări este și faptul că, spre deosebire de formularea folosită în art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, care doar amâna aplicarea prevederilor respective, în actul adițional înregistrat sub nr.1073/28.04.2010 s-a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C.. Așadar, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au prevăzut în mod expres aceasta în mod neechivoc. Acest act adițional este de asemenea aplicabil după data înregistrării.

§5. Referitor la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 02.07.2009 – 28.04.2010:

Așa cum s-a arătat deja, în perioada respectivă erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantele să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Din acest punct de vedere este eronată concluzia instanței de fond că izvorul dreptului la tichete de masă îl constituie Legea nr. 142/1998 și este și contradictorie de vreme ce Tribunalul consideră că acest drept nu există în cazul reclamantelor.

Dimpotrivă, Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, contrar celor reținute de prima instanță, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie prctic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.

§6. Cu privire la plata dobânzii legale:

Reclamanta are dreptul și la actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând diferențe de drepturi salariale.

Astfel, actualizarea cu rata inflației urmărește înlăturarea efectelor scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, astfel încât reclamanta să fie în aceeași situație în care s-ar fi găsit dacă încasa drepturile salariale la data la care erau datorate de angajator, astfel încât să obțină executarea întocmai a obligației asumate de către acesta.

În cauză, pârâta nu a plătit o parte a drepturilor salariale cuvenite reclamantei, prin nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă.

Pe de altă parte, potrivit art. 161 al.4 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) devenit art.166 al.4 după republicarea Codului Muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului.

Dobânda legală are un alt scop, respectiv remunerarea lipsei de folosință a sumelor de bani cuvenite în condițiile în care debitorul, prin neplata sumelor datorate, a obținut un beneficiu necuvenit echivalent cu o îmbogățire fără justă cauză prin folosirea acelor sume de bani.

Dobânda legală este datorată în toate cazurile în care, pentru obligații în bani, nu a fost stabilită o dobândă convențională, astfel cum în mod clar rezultă din reglementarea legală a acesteia.

În consecință, dobânda legală poate fi cumulată cu actualizarea sumelor cu rata inflației.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul pârâtei și se va admite recursul reclamantului urmând a se modifica sentința recurată în sensul obligării pârâtei la plata contravalorii tichetelor de masă pentru luna ianuarie 2011 și a se menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta pârâta SOCIETATEA COMERCIALĂ ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII LOCOMTIVE ȘI UTILAJE – C.F.R. IRLU S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.1893 din data de 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta reclamantă și intimată I. E. – domiciliată în municipiul C., . nr.55, ., ..

Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta către reclamant la plata contravalorii tichetelor de masă actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței pentru luna ianuarie 2011, până la data plății și plata dobânzii legale începând cu 02.07.2012 până la plata efectivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2013.

Președinte JudecătorJudecător

R. A. M. B. Vanghelița T.

Grefier

G. I.

Redactat jud. A. R. 10.01.2014

Tehnored.A.B./16.01.2014/3ex

Jud.fond V.T.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 908/2013....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 286/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Obligaţie de a face. Decizia nr. 540/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 392/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 908/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Obligaţie de a face. Decizia nr. 286/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 589/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1082/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1184/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA