Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 908/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Comentarii

0

Decizia nr. 908/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 14899/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.908/CM

Ședința publică din data de 15 octombrie 2013

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

Completul compus din:

Președinte - R. A.

Judecător – M. A.

Judecător – J. Z.

Grefier - G. I.

Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulat de:

- recurentul reclamant și intimat C. C. – domiciliat în municipiul C., . nr.47, ., . și,

- recurenta pârâtă și intimată S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.2031 din data de 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.

Recursurile sunt declarate în termen, motivate și scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual.

Totodată învederează instanței că ambele părți solicită judecata recursului în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Curtea constată că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.

CURTEA

Asupra recursului de față:

Prin cererea adresată Tribunalului C. la data de 14.12.2012 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamantul C. C., în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. - CFR Marfă S.A. București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei:

- plata primei pentru ziua Feroviarului pe anii 2009, 2010 și 2011

- plata primei de P. pe anii 2009, 2010 și 2011

- plata primei de C. pe anii 2009, 2010 și 2011

- salariu suplimentar pe anul 2009, 2010, 2011

- contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din aprilie 2009 până în prezent

- plata tuturor drepturilor actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plății efective și dobândă legală.

În considerentele cererii reclamantul învederează instanței că are calitate de angajat în cadrul unității pârâte, iar drepturile bănești solicitate nu au fost acordate de angajator deși sunt prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2011.

În drept: Legea 52/2003, Legea 62/2010, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.

Cererii i-au fost anexate înscrisuri; extras contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, acte adiționale

În apărare pârâta a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepție a invocat:. excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în baza art. 268 alin.(1) lit.c) și e) din C.muncii

Prin raportare la data sesizării instanței – 14.12.2012, în opinia pârâtei, dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție pentru pretențiile bănești aferente perioadei anterioare termenului de 3 ani, de la data sesizării instanței.

Pe fondul cauzei, pârâta S.N.T.F.M. - CFR Marfă S.A. București a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Se motivează prin întâmpinare că în urma negocierilor colective de muncă, motivat de faptul că au cunoștință de situația economică cu care se confruntă compania, organizațiile sindicale reprezentative au semnat împreună cu CNCF ,,CFR” S.A. contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010, cât și cel pe anii 2010 – 2011 cu prevederea că ,, nu se acordă ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști, C. și Ziua Feroviarilor”.

În dovedirea cererii respectiv în apărare, părțile au solicitat, iar instanța, apreciind pertinentă, concludentă și utilă cauzei a încuviințat proba cu înscrisuri.

În vederea administrării probei cu înscrisuri, pârâta a depus la dosar, în copie: contract individual de muncă și acte adiționale privind pe reclamant, carnet de muncă; extrase din CCM la nivel de unitate;

Prin sentința civilă nr. 2031/22.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 268 alin.1 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâtă; a fost admisă excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 lit.c) din Codul Muncii, pentru pretențiile bănești (contravaloare tichete de masă) aferente perioadei 01.04.2009 – 13.12.2009; a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind pretenții bănești (contravaloare tichete de masă) aferente perioadei 01.04.2009 – 13.12.2009, ca fiind prescrisă; s-a admis în parte cererea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta către acesta la calcularea și plata drepturilor bănești, actualizate cu rata inflației și dobândă legală reprezentând: prima de Paști pe anul 2010, reprezentând câte o sumă stabilită la nivelul clasei I de salarizare; prima de C. pe anul 2009 reprezentând câte o sumă stabilită la nivelul clasei I de salarizare; contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 14.12.2009 – 20.04.2010; salariu suplimentar ( al 13-lea salariu) pe anul 2009; s-au respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Asupra excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile 283 lit.e) din Codul Muncii:

Prin prezenta cerere se reclamă drepturi de natura salarială precum: prima ocazionată de Ziua Feroviarului, prima de Paști și de C.; salariu suplimentar (al 13-lea salariu) dar și tichete de masă.

Primele ocazionate de Ziua Feroviarului, Paști și C. precum și salariul suplimentar se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 154 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 155 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Cererea reclamantei vizează ,,suplimentări ale drepturilor salariale’’atrăgând incidența art. 283 alin. 1 lit c Codul muncii

În mod evident, excepția vizând incidența art. 283 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.

În privința tichetelor de masă, contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010 la ar. 77 prevede că tichetele de masa se acorda conform prevederilor legale si întelegerii partilor.

Așadar, acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulata se întemeiază pe disp.art.1 din Legea 142/1998 și nu pe dispoziții contractuale, chiar dacă acest drept a fost inclus și în contractul colectiv de muncă. În această situație sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materie de prescripție extinctivă.

Potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958: „Dreptul la actiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același decret „termenul de prescriptie este de 3 ani”.

În speță reclamantul a solicitat acordarea de tichete de masă pentru perioada aprilie 2009 – până în prezent, iar acțiunea a fost formulată la data de 14.12.2012, cu depășirea termenului de prescripție pentru pretențiile anterioare termenului de 3 ani, anterior sesizării instanței și anume .

Față de cele expuse, excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 283 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâte, va fi respinsă ca nefondată.

Se va admite excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 lit.c) din Codul Muncii, pentru pretențiile bănești (contravaloare tichete de masă) aferente perioadei 01.04.2009 – 13.12.2009 și se va respinge cererea formulată de reclamantul C. C. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. - CFR Marfă S.A. București privind pretenții bănești (contravaloare tichete de masă) aferente perioadei 01.04.2009 – 13.12.2009, ca fiind prescrisă.

Asupra fondului cauzei:

Reclamantul C. C. a avut calitate de angajat în cadrul societății pârâte în perioada de referință 2009, 2010 și 2011.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate S.N.T.F.M. - CFR Marfă S.A. București pe anii 2007/2008 a fost înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București nr. 1632/29.03.2007. Acest contract (art. 2 paragraful 1)a fost modificat prin act adițional înregistrat sub nr. 2093/08.04.2008, în privința perioadei de valabilitate, efectele fiind prelungite până la data de 31.12.2008. La împlinirea termenului pentru care s-a încheiat contractul, respectiv 31.12.2008, prevederile acestui acord colectiv de muncă au încetat să mai exercite forța obligatorie asupra părților.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009/2010 a fost înregistrat sub nr. 2584/04.06.2009 și a produs efecte de la data înregistrării sale la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București. Efectele acestui acord colectiv de muncă au fost prelungite ulterior până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2011 s-a aflat în vigoare până la data de 31.01.2011.

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2011/2012 a fost înregistrat sub nr. 44/25.03.2011 și a produs efecte de la data înregistrării sale la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București.

Asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata privind prima de ziua Feroviarului pentru anul 2010.

Cererea privind obligarea pârâtei la plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului 2010, ce s-a sărbătorit la data de 23.04.2010, nu este întemeiată.

Pe baza acordului părților, anterior acestei date, s-a încheiat Actul Adițional nr.1713/21.04.2010 prin care se modifică art. 64 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010, în sensul că ,, Premierea pentru Ziua Feroviarului nu se acordă pentru anul 2010 .

Față de considerentele de fapt și de drept expuse, se va respinge, ca nefondată, cererea privind plata primei de ziua Feroviarului pentru anul 2010.

Asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata privind prima de Paști pentru anul 2010

Dreptul reclamantei la prima de Paști pentru anul 2010 a primit consacrare contractuală fiind prevăzut în dispozițiile art. 64 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584/04.06.2009 la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului București.

Potrivit art. 64 ,, În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele – cu ocazia sărbătorilor de P. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare

Trebuie precizat că în anul 2010 s-a stabilit ca Paștele să se serbeze la data de 04.04.2010, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile contractuale expuse mai sus, pretențiile reclamantei fiind întemeiate.

Cererea privind obligarea pârâtei la plata ajutorului material de C. 2010, ce s-a sărbătorit la data de 25.12.2010, nu este întemeiată urmând a fi respinsă.

Pe baza acordului părților, anterior acestei date, s-a încheiat Actul Adițional nr.1713/21.04.2010 prin care se modifică art. 64 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010, în sensul că ,, Ajutoarele materiale menționate mai sus (P. și C.) nu se acordă pentru anul 2010”.

Cererea privind obligarea pârâtelor la plata salariului suplimentar pentru anul 2009.

Reclamantul este salariatul pârâtei, iar prin art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 - 2010 s-a stipulat că unul dintre adaosurile la salariul de baza este al 13-lea salariu, egal cu salariul de baza din lunii decembrie a anului respectiv. În acest sens ,, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu l de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Din formularea expresă a clauzei sus expuse, rezulta ca angajatorul si-a asumat obligația acordării celui de-al 13-lea salariu si ca aceasta clauza si-a produs efecte asupra contractelor individuale de munca ale tuturor angajaților, creând în favoarea acestora, drepturi asupra cărora nu se poate tranzacționa sau

la care nu se poate renunța.

După încheierea si . colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante.

În acest sens, prin art.40 alin.2 din Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constitutie, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca, existența sau inexistența resurselor financiare neputând avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Potrivit Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca si a dispozițiilor art.243 din Codul Muncii, contractul de munca la nivel de unitate, care are calitatea de izvor de drept, se impune părților ca și legea, astfel ca executarea obligațiilor care rezulta din acesta este prevăzută sub sancțiunea atragerii răspunderii părții care se face vinovata de neîndeplinirea acestuia.

În baza considerentelor expuse, instanța va admite cererea formulată de reclamantă și va obliga pârâta la calcularea și plata sumelor reprezentând salariu suplimentar ( al 13-lea salariu) pe anul 2009.

Se va respinge cererea privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010 având în vedere că, în baza acordului părților, s-a încheiat actul adițional la CCM nr. 1713/21.04.2010. care în cuprinsul art. 30 alin.1 prevede expres ,, salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010”. Trebuie precizat că la scadența acestui drept – ianuarie 2011, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile actului adițional precizat.

Cererea privind obligarea pârâtei la contravaloarea tichetelor de masă în perioada 14.12.2009 – până în prezent, a fost admisă numai în parte, în baza celor ce urmează:

În cuprinsul întâmpinării pârâta recunoaște că, începând cu luna aprilie 2009, nu au mai fost acordate salariaților tichete de masă întrucât societatea nu a mai avut capacitatea financiară să susțină aceste costuri. S-a invocat neîndeplinirea condițiilor legale impuse de art. 1 din Legea 142/1998 .

În perioada 14.12. 2009 – 20.04.2010, în privința dreptului reclamantului la tichete de masă sunt incidente dispozițiile din Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010, înregistrat la M.M.F.P.S sub nr. 2584/04.06.2009.

Începând cu data de 21.04.2010, prin acordul părților s-a sistat acordarea acestui drept prin act adițional nr. 1713/21.04.2010, dispunându-se modificarea art. 74 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009/2010 în sensul că, ,, drepturile decurgând din aplicarea acestui articol ( tichete de masă) nu se aplică pentru anul 2010 - fila 64..

În art.74 din Contractul Colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pentru anii 2009 – 2010 precum și în art.11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în ianuarie 2011 se prevede că angajații beneficiază de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general, iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta, a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantul să beneficieze de tichete de masă.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractele colective de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală. Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Art. 25. -(1) din Legea 130/1996 ,, Contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părți, se depune și se înregistrează la direcția generală de muncă și protecție socială județeană sau a municipiului București, după caz. (3)Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării”.

În acest sens, prin art.40 alin.2 din Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constitutie, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si contractele individuale de munca, existența sau inexistența resurselor financiare neputând avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Sistarea acordării drepturilor prevăzute în Contractul Colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pentru anii 2009 – 2010 este nelegală, întrucât în mod eronat s-a interpretat de către pârâtă că dreptul la acordarea tichetelor de masă este condiționat de existența resurselor financiare. Sub aspectul formei de finanțare a pârâtei instanța reține că se autofinanțează iar în conformitate cu dispozițiile art. I alin.(1) din OUG 114/2009, instituțiile finanțate din venituri proprii au acordat și în anul 2010 angajaților acestora alocație individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a altor drepturi legal negociate prevalându-se de scuza aprobării unui buget de venituri mult inferior celui necesar pentru respectarea obligațiilor asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale, cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Din dispozițiile art. 247 C.muncii și cele ale Legii 130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi aduse la îndeplinire prin executare de către părți. Contractul colectiv de muncă, bazat pe un acord de voință, reprezintă un izvor de drept, o normă convențională negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea.

Prin urmare s-a admis în parte cererea reclamantului urmând a fi obligată pârâta la calculul și plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 14.12.2009 – 20.04.2010.

S-a respins ca nefondată pentru considerentele expuse contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 21.04.2010 până în prezent.

Chiar dacă reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, în parte, aceste drepturi nu se mai puteau acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că premii, ajutoare și salariul suplimentare pe anul 2010 nu se mai acordă . Pretențiile reclamantului privind salariul suplimentar pe anul 2011, prima de ziua Feroviarului 2011, ajutorul material de Paști 2011, ajutorul material de C. 2011 și contravaloarea tichetelor de masă aferente anului 2011 nu au niciun fundament legal, în condițiile în care, prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010, contractul colectiv de muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008 și-a prelungit valabilitatea până la data de 31.01.2011, iar contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2011/2012, ce a fost înregistrat sub nr. 44/25.03.2011, nu conține nicio prevedere referitoare la drepturile pretinse prin prezenta acțiune.

În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale

Potrivit art. 161 al.4 din Codul Muncii întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului.

În cauză, pârâții nu au plătit o parte a drepturilor salariale cuvenite reclamantului, prin nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă.

Apoi, în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare”.

În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamantul a fost prejudiciat prin neplata la scadență a drepturilor pretinse și ca urmare este îndreptățit la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din neacordarea drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă, inclusiv valoarea tichetelor de masă.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, de la data formulării cererii de chemare în judecată, se are în vedere că în conformitate cu art.1088 C.civ., în cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.

In timp ce dobanda reprezinta pretul lipsei de folosinta, actualizarea cu inflatia urmărește pastrarea valorii reale a obligatiilor banesti. Solutia actualizarii cu indicele de inflatie are in vedere principiul repararii integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 vechiul cod civil potrivit caruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit. Suma rezultata din actualizare in raport cu rata inflatiei, a reparat integral prejudiciul rezultat din intarzierea platii si astfel riscul devalorizarii leului a fost pus in sarcina debitorului. Pe de alta parte, dobanda legala are o alta reglementare juridica, fiind cuvenita ca dezdaunare pentru neindeplinirea exacta a obligatiei de la momentul punerii in intarziere, in speta, de la momentul chemarii in judecata, dupa regulile inscrise in art. 1088 alin. 2 Cod civil vechi.

Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamantul C. C. și pârâta SNTFM CFR MARFĂ SA.

Prin recursul formulat de reclamantul C. C., se solicită modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii, și obligării pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua Feroviarului din anul 2010, ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului din anul 2010 și tichetele de masă pentru perioada 21.04.2010 – 31.01.2011, actualizate cu indicele de inflație si dobânda legala pana la data plații efective.

În motivarea recursului său, acesta a arătat următoarele: temeiul de drept invocat in acțiune este Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități feroviare 2006-2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate nr. 370/20.06.2008 si nr. 629/04.01.2011, contract ce a stat la baza încheierii contractului colectiv de munca al CFR Marfa SA; în mod greșit, prin sentința pronunțata de prima instanța a fost analizata cererea sa în funcție de prevederile Contractului Colectiv de munca încheiat la nivel de unitate CFR Marfa SA 2009/2010, modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010 si au fost respinse ca neîntemeiate pretențiile din acțiune, pentru perioada cuprinsa intre 21.04.2010 si 31.01.2011, când si-a încetat valabilitatea Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unitari feroviare 2006-2011; se evocă prevederile 37 din Legea nr. 53/2003 republicata și art.30 din Legea 130/1996; consideră că prima instanța a interpretat si aplicat greșit legea, neobservând ca angajatorul parat, membru al organizației patronale a unităților feroviare, prin reprezentantul legal Directorul General al CFR Marfa, a semnat Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unitari feroviare 2006-2008, asumându-si astfel, obligațiile prevăzute la art. 30, privind acordarea salariului suplimentar in perioada de valabilitate a acestui contract, la art. 71 stabilindu-se obligația angajatorilor din grupul de unitari feroviare sa acorde ajutorul material de Paste, C. si Ziua Feroviarului sărbătorita anual la 23 aprilie, precum si cele de la art.81, prin care părțile au stabilit acordarea unui tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare; consideră că tot printr-o interpretare greșita a legii, prima instanța nu a avut in vedere ca semnatar al actelor adiționale încheiate si înregistrate sub nr. 370/20.06.2008 si nr. 629/04.01.2011 sunt societățile feroviare CN CFR SA, SNTFC CFR Calatori si SNTFM CFR Marfa SA, prin reprezentanții lor legali; or daca părțile au înțeles sa prelungească valabilitatea contractului colectiv de munca încheiat în anul 2006, în aceleași condiții, fără a modifica cel puțin parțial prevederi din acesta, rezulta ca pana la încetarea valabilității acestei convenții, la 31.01.2011, angajatorul parat CFR Marfa avea obligația respectării prevederilor stipulate in contract si drept urmare avea obligația acordării salariaților proprii a drepturilor stabilite prin contract, respectiv cele prevăzute la art. 30, 71, 81, reprezentând salariul suplimentar, ajutorul material de Paste si C.,. Prima de Ziua Feroviarului si tichete de masă; obligația de respectare a clauzelor contractului colectiv de munca deriva din poziția de egalitate a partenerilor sociali la negocierea colectiva, precum si din prevederea legala cuprinsa in art. 7 alin 2 din Legea 130/1996, care menționează ca aceste contracte, încheiate cu respectarea legii, constituie legea pârtilor; se evocă prevederile art. 253 alin 1 din Codul Muncii precum și art.1(1), art.2 al.4 și art.3 al.2 din Contractul Colectiv de Munca Ia Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011; arată că prevederile referitoare la aceste drepturi cuprinse în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, reglementează condițiile minimale dar obligatorii pentru întocmirea ori adaptarea contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate, nicidecum invers, cum greșit a interpretat prima instanța; drept urmare, contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate trebuia încheiat ori adaptat la nivelul condițiilor minimale stabilite prin contractul la nivel superior, la nivelul grupului de unități feroviare si nicidecum prin încheierea contractului la nivel de unitate 2009/2010 să fie eliminate drepturile stabilite la nivel superior; angajatorul are obligația legala de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective de munca si din contractul individual de munca așa cum prevede art. 40 alin 2 lit. c din Codul Muncii, republicat; se evocă prevederile art. 11(1) lit.b din Legea nr. 130/1996 și dispozițiilor art. 238(1) Codul Muncii

Prin recursul declarat de pârâta SNTFM CFR MARFĂ SA, s-a solicitat casarea, respectiv, modificarea în parte a sentinței recurate, admiterea excepțiilor invocat,e iar pe fond, respingerea în tot a acțiunii ca nefondată.

În motivare, se arată următoarele:

1.Prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedura civila.

2.Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii;

3.Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura pricinii ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic;

4.Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii;

5.Conform art.304 ind.l Cod procedura civila, solicitam instanței de recurs sa examineze cauza sub toate aspectele, fara a se limita la motivele de casare prevăzute de art.304 Cod procedura civila.

Pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 si 304 ind.l Cod procedura civila, apreciem ca hotărârea recurata este nelegala, motiv pentru care solicitam: analizarea tuturor motivelor de recurs invocate, admiterea recursului, admiterea excepțiilor invocate si respingerea acțiunii ca neintemeiata, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea recurata este nelegala întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite Contractele Colective de Munca încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii si pentru pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice.

Prin hotărârea recurata a fost antrenata răspunderea angajatorului parat si a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute in convenția încheiata de parti, respectiv Contractul Colectiv de Munca al CFR Marfa in vigoare in perioada analizata.

Cum prima instanța nu a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciem ca s-a încălcat flagrant dreptul paratei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implica, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectiva a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare si a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care sa asigure o rezolvare completa si pertinenta a acestora.

în acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudenta sa ca, întrucât Convenția nu urmărește sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât daca cererile, probele si observațiile pârtilor sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate si apreciate corespunzător de către instanța sesizata. (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).

In acest context, se constata ca o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația naționala, Codul de procedura civila statuând prin normele reglementate de art. 129 alin.5 si 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecații, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale si temeinice.

Raportat la aceste argumente, rugam Onorata Instanța sa retina ca hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completa si corecta a cererii deduse judecații, ci una informa, plina de contradicții, incalcand formele de procedura, de natura sa atragă incidența cazului de nulitate de ordine publica, reglementat de art. 304 pct.5 Cod procedura civila si sa impună, în raport de dispozițiile imperative ale art. 312 pct.l, 2, 3 si 4 Cod procedura civila, admiterea recursului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de fond.

Cu referire la motivele de recurs prezentate, solicitam instanței de control judiciar sa aibe in vedere vătămările aduse recurentei parate prin pronunțarea hotărârii recurate, date cu incalcarea formelor de procedura prevăzute de art. 105 alin.2 Cod procedura civila. F. de cele prezentate, apreciem ca se impune inlaturarea prin casare a hotărârii date cu incalcarea formelor de procedura prevăzute de lege.

Interpretând si aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat in mod nelegal intelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acțiunii, dand o interpretare diferita si aplicând eronat a prevederilor CCM incheiate la nivel de unitate.

Asa cum am arătat prin întâmpinarea formulata, in anii 2009, 2010 si 2011 la nivelul unității SNTFM CFR Marfa SA, au fost incheiate si aplicate, succesiv contractele colective de munca al CFR Marfa SA. Se evocă dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicata.

Prin urmare, consideră că orice contract individual de munca se încheie tiu numai in considerarea prevederilor legii, ci si in considerarea clauzelor contractelor colective ce ii sunt aplicabile salariatului in cauza.

Astfel, in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, cum de altfel legiuitorul a stipulat in art. 247 Codul muncii, prevedere abrogata prin art. 1 pct.90 clin Legea 40/2011.

In consecința, daca la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu ar II existat contract colectiv de munca, s-ar fi aplicat contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi. Or. daca la nivelul angajatorului CFR Marfa SA exista si a existat valabil încheiat contractele colectiv de munca ale CIR Marfa SA. aceste contracte constituie legea pârtilor, având caracterul unor norme speciale in raport cu contractele colective de munca încheiate la nivel superior.

In concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toți salariații CFR Marfa, iar contractul colectiv legal si valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale in raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont si de abrogarea expresa a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr.40/2011, concluzionam următoarele:

In acest context, in temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, apreciem ca in mod eronat, vădit nelegal parata a fost obligata sa achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute in contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate, norma speciala aplicabila in raporturile de munca intre angajatorul CFR Marfa si salariatul reclamant.

In acest context, urmează sa se reanalizeze probele administrate, urmând sa se constate valabilitatea Contractelor Colective de Munca incheiate la nivel de unitate, modificarea legala a acestor contracte prin acte adiționale inregistrate la ministerul muncii, conform legii.

2. Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu incalcarea sau aplicarea greșita a legii si in soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune intemeiata pe dispozițiile art. 268 alin.l lit.e

Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactiva a unor clauze prevăzute in Contractul Colectiv de Munca si acordarea retroactiva a unor drepturi bănești stipulate in contractele colective de munca încheiate la nivel de angajator.

In mod nelegal, raportandu-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat ca sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin.l lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta printre altele fie in plata unor drepturi salaríale neacordate.

Solicitam sprijinul instanței de control judiciar, in interpretarea si aplicarea corecta a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.

Potrivit art.268 alin.l lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate in CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridica a unui drept salarial.

În condițiile arătate, premierele si ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salaríale în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de Paste si C., la sfârșitul fiecărui an, daca exista posibilitatea acordării salariului suplimentar in situația obținerii profitului de catre societate, daca s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.

Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată in parte de către angajator), considerăm că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutarii CCM ori a unor clauze ale acestuia".

Având în vedere prevederile art. 268 alin.l lit. e Codul Muncii, solicităm admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.

3. Critică hotărârea recurata prin prisma interpretării si aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate CFR Marfa SA, astfel incat se impune modificarea hotărârii si respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale si contravaloarea tichetelor de masa neacordate din luna aprilie 2009.

F. de cele prezentate, învederează următoarele:

Ajutorul material cu ocazia Pastelui, Crăciunului si prima Ziua Feroviarului sunt reglementate de art.64 alin.l si 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM in anul 2010.

In ceea ce privește anul 2009, urmează sa se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Munca 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților- federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art.64 alin.l si 2 sa nu se aplice in anul 2009.

Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, prevede modificarea art.30, 64 alin. 1 si 2 si art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de Paste si C. si prima de Ziua Feroviarului, in sensul ca prevederile art.30, 64 alin. 1 si 2 si art. 74 sa nu se aplice in anul 2010. Având in vedere înțelegerea pârtilor semnatare consemnata in Contractul Colectiv de Munca 2009/2010 si actul adițional la CCM, rugam sa se retina ca voința pârtilor semnatare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 in anul 2009, precum si art. 30, art. 64 si art.74 in anul 2010 si deci, a nu se acorda premierele de Paste, C. si Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masa. Având in vedere voința pârtilor dialogului social, astfel cum rezulta din redactarea CCM 2009 si a actului adițional nr. 1713/2010, solicitam sa se constate ca nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, intrucat convenția încheiate de partí prezentata nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art.64 din CCM, aceasta obligație nefiind asumata de angajator pentru anii 2009 si 2010.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind acordarea ajutorului material de Paste, C. si prima de Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masa ca nefondate.

3.1. Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Munca al CFR Marfa SA, instanța a schimbat in mod nelegal intelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora, dand o interpretare diferita, eronata a prevederilor CCM.

In acest context, in temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, recurenta parata a fost obligata sa achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.

Urmează sa se reanalizeze probele administrate, urmând sa se constate ca CCM 2007/2008, 2009/2010 stabilit de parti prevede la art.30 următoarele:

"{1) Pentru munca depusa in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".

Asa cum este prevăzuta in Contractele Colective de Munca, aceasta clauza NU are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat sa acorde si nici nu s-a prevăzut ca salariatul va primi, clauza neavand caracter imperativ, in mod nelegal a fost dispusa angajarea răspunderii contractuale specifica raporturilor de munca.

Prin depășirea rolului activ al instanței de judecata, au fost nesocotite prevederile contractuale si temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv incheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea in cauza a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare incheiat in anul 2006. Criticam sentința recurata intrucat nu este pronunțata prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care sa susțină si sa motiveze hotărârea pronunțata.

Raportandu-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare incheiat in anul 2006 si modificat in anul 2008 prin act adițional, apreciem nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.5, 6 si 7 Cod procedura civila, impunandu-se admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si respingerea cererilor.

3.2.In mod similar, prin interpretarea greșita a Contractelor Colective de Munca ale CFR Marfa SA si a dispozițiilor Legii nr.142/1998, ce reglementează acordarea alocației zilnice de hrana sub forma tichetelor de masa,

instanța a schimbat in mod nelegal înțelesul lămurit si vădit neindoielnic al acestora, dand o interpretare diferita, eronata a dispozițiilor cu privire la alocația zilnica de hrana, obligând recurenta parata la plata drepturilor salariare

reprezentând contravalorea tichetelor de masa. .

In acest context, hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, fiind data cu incalcarea si aplicarea greșita a legii, intrucat:

- Alocația zilnica de hrana astfel cum este reglementata de lege, nu are caracterul drepturilor salariale.

- CCM prevede dreptul salariaților de a beneficia de cate un tichet de masa pentru fiecare zi lucratoare, in condițiile legii.

- In condițiile art. 1 alin.l din Legea nr. 142/1998, salariații ...pot primi o alocație de hrana acordata sub forma tichetelor de masa, Aceste tichete de masa se pot acorda in limita prevederilor bugetului societății, in conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.2 din același act normativ, conform căruia "tichetele de masa se acorda in limita ... bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate, potrivit legii,

- Au fost nesocotite prevederile CCM si dispozițiile legale, care reglementează posibilitatea si modalitatea de acordare a tichetelor de masa, obligând angajatorul la plata contravalorii tichetelor de masa, neexistand prevederi legale in acest sens, hotărârea pronunțata fiind lipsita de temei legal, prin incalcarea si aplicarea greșita a Legii nr. 142/1998.

Mai mult, consideră că prin hotărârea recurată, interpretând greșit contractele colective de munca încheiate pe anii 2009/2010 si actul adițional la CCM aferent anului 2010, in care părțile dialogului social au stabilit drepturile si obligațiile pârtilor aplicabile anului 2010, prin care s-a stabilit ca pentru anul 2010 nu se aplica prevederile art.74, deci pentru anul 2010 nu se acorda tichete de masa.

In consecința, hotărârea recurata cuprinde motive si dispoziții contradictorii, fiind admisa in parte acțiunea reclamanților in contradictoriu cu SNTFM CFR Marfa SA, aratandu-se ca prevederile contractuale urmează a se executa, având putere de lege intre părțile contractante, sens in care obliga angajatorul la plata contravalorii tichetelor pana la data de 08.03.2010.

Dupa cum s-a arătat, părțile au stabilit ca pentru anul 2010 sa nu se aplice prevederile art.74 CCM, apreciem ca se impune modificarea hotărârii, in sensul celor stabilite de parti in actul adițional aferent anului 2010 la CCM 2009/2010.

3.3.Ajutorul material cu ocazia Pastelui, Crăciunului si premierea de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 din CCM 2007/2008 si reluate de același articol al CCM 2009/2010, cu mențiunea ca in anii 2009 si 2010 nu se aplica prevederile art.64 CCM.

Conform Contractelor Colective de Munca incheiate, premierea acordata de Ziua Feroviarului si ajutoarele materiale de Paste si C. 2009 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art.64 din Cap.VI - Protecția salariatului), fiind in fapt o suma acordata de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.

Acest sprijin financiar s-a stabilit de către parti, prin contract, urmând a fi acordat in anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății in clauzele contractuale prevăzute in CCM, Cap.II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai in anumite condiții negociate de parti.

Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, Paste si C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfa SA, in raport cu angajații sai, având caracter de obligație doar in condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.

Reclamanții doresc acordarea unei premieri doar pentru faptul ca in contractul colectiv de munca se prevede ca se poate acorda aceasta premiere in anumite condiții, fara a se verifica existenta si indeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligata la a aprecia daca toate aceste susțineri se confirma.

Prin acordul pârtilor, in Contractul Colectiv de Munca s-a instituit un mecanism prin care sa se acorde o suma de bani cu ocazia Zilei Feroviarului si cu ocazia sărbătorilor religioase. Pentru aceasta suma de bani, pentru a putea fi acordate, trebuiau parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative, vizează tocmai constatarea indeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensa materiala.

In ceea ce privește perioada de referința 2009- 2010, urmează sa se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Munca 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale incheiate anterior incheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, inregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților- federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art.64 alin.l si 2 sa nu se aplice in anii 2009 si 2010, deci, sa nu se acorde premierele solicitate in cauza.

F. de cele prezentate, apreciem ca se impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate in raport cu criticile formulate in ceea ce privește incalcarea formelor de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod procedura civila, dezbătute in motivele cererii de recurs si modificarea in parte a hotărârii recurate, cu privire la celelalte motive de recurs.

4.De asemenea, in temeiul prevederilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila solicită desființarea titlului, repunand părțile in situația anterioara, prin intoarcerea executării, in temeiul dispozițiilor art. 404 ind. 2

alin. 1 Cod procedura civila.

Având in vedere cererea de executare formulata de intimatul reclamant si listele de plata intocmite de subscrisa, solicită instanței să dispună întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate in temeiul titlului desființat.

Părțile nu au formulat întâmpinări.

În recurs nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată următoarele:

§1. Cu privire la recursul pârâtei:

A. Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:

Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.

Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).

Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).

Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.

Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.

În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de apel apărările referitoare la pretențiile reclamantului, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de apel așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.

Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).

Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.

De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.

Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .

Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.

Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.

Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.

Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.

În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamantul a invocat în mod generic contractele colective de muncă.

Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.

Ca urmare, acest motiv de apel nu este întemeiat.

B. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:

Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă .

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

În ceea ce privește tichetele de masă, prevederile art.5(1) din Legea nr. 142/1998, potrivit cu care angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare, nu instituie un termen de prescripție special, în sensul că în cazul în care tichetele de masă nu au fost acordate și nici nu sunt solicitate până la sfârșitul lunii anterioare celei pentru acre sunt datorate nu ar mai putea fi cerute printr-o acțiune în justiție pierzându-se dreptul material la acțiune la acea dată.

Aceste prevederi legale stabilesc doar scadența obligației de acordare a tichetelor de masă, pentru cazul în care ea a fost asumată de angajator cum este cazul de față. Pentru neexecutarea la scadență a acestei obligații angajatorul datorează despăgubiri în condițiile răspunderii civile contractuale coroborate cu condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului iar termenul de prescripție este termenul special prevăzut în art. 283 al.1 lit.c) Codul Muncii (în forma anterioară republicării, devenit art.268 al.1 lit.c) după republicare) în referire la cererile salariaților de acordare a unor despăgubiri.

C. Cu privire la fondul cauzei:

1.1.Referitor la ajutorul material pentru Paști din anul 2010:

Drepturile pretinse de reclamant nu sunt în nici un fel condiționate de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit doar la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul primei ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

În cazul de față, din clauza contractuală enunțată, rezultă că deși Consiliul de Administrație putea stabili cuantumul primei, acesta nu o putea stabili sub valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare la nivelul unității, ceea ce înseamnă că putea să stabilească prima într-un cuantum mai mare dar cel puțin la acel nivel minim și nu o putea suprima prin omisiunea de a-i stabili valoarea sau prin hotărârea de a nu o acorda într-un anumit an.

Existând un cuantum minim al ajutorului material pentru Paști și al primei pentru Ziua Feroviarului, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda prima cel puțin în cuantumul minim.

Neacordarea primei cel puțin în cuantum minim sau acordarea într-un cuantum mai mic decât cuantumul minim stabilit în contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Astfel cum s-a arătat deja, tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru Paști nu se acordă pentru anul 2010.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 21.04.2010.

O prevedere în sensul că Paști ajutorul material pentru Paști se acordă începând cu 01.01.2010 era inclusă și în art. 64 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2009 – 2010 acest contract colectiv de muncă, aplicându-se până la înregistrarea actului adițional din 21.04.2010.

Întrucât Paștele se sărbătorește la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și anterior datei la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv.

1.2. Referitor la ajutorul material pentru C. din anul 2009:

În art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011 este reglementat, astfel cum s-a arătat, ajutorul material pentru C..

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil și contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010.

Același ajutor material era prevăzut în art.64 din acest contract colectiv de muncă, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010.

Se constată că în cauză nu este vorba de o prevedere care să stabilească faptul că în anul 2009 nu se acordă acest drept ci de o prevedere care amână aplicabilitatea prevederilor in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate ce stabileau acordarea acestui ajutor material.

În acest caz concluzia este că pretențiile reclamantului pentru ajutorul material pentru C. nu au temei în prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.

Aceasta nu înseamnă însă că este negat dreptul respectiv și nici că el nu își poate găsi temei în alte prevederi contractuale respectiv art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Așa cum s-a arătat deja, în sensul acestei interpretări este și faptul că, spre deosebire de formularea folosită în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, care doar amâna aplicarea prevederilor respective, în actul adițional înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 s-a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C.. Așadar, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au prevăzut în mod expres aceasta în mod neechivoc. Acest act adițional este de asemenea aplicabil după data înregistrării.

Ca urmare, reclamanții erau îndreptățiți la acest ajutor material pentru anul 2009.

1.3. Referitor la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 14.12.2009 – 20.04.2010:

Așa cum s-a arătat deja, în perioada respectivă erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

În sfârșit, în contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 art.77 stabilea că „salariații „CFR Marfă” SA beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare în condițiile legislației în vigoare”.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantele să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Din acest punct de vedere este eronată concluzia instanței de fond că izvorul dreptului la tichete de masă îl constituie Legea nr. 142/1998 și este și contradictorie de vreme ce Tribunalul consideră că acest drept nu există în cazul reclamantelor.

Dimpotrivă, Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, contrar celor reținute de prima instanță, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie prctic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.

1.4. Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2009:

Așa cum a reținut și instanța de fond, potrivit art.32 al.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2008 și 2009 „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”

Aceste prevederi contractuale sunt preluate din art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, care au același conținut.

În cauză se constată că pârâtele nu contestă cuprinsul clauzei din contractul colectiv de muncă pe care își întemeiază reclamanții acțiunea, susținând însă că dreptul prevăzut de aceasta este condiționat.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de salariați nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Recurentele nu au probat că reclamanții s-ar fi aflat în vreuna din situațiile cuprinse în Anexa 6 la contractul colectiv de muncă care ar fi atras neacordarea salariului suplimentar.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.30 din Legea nr.130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză) prevedeau că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Susținerea recurentelor că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantei este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză), în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.

O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor” în timp ce art.155 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză) stabilește că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.

Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 32 alin.1 din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul beget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă, sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor art. 969 din Codul civil și art.263 alin. 4 din Codul Muncii (în formă anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În cauză, recurentele invocă norme privind execuția bugetară pornind de la premisa inexistenței unor prevederi bugetare pentru executarea obligației asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situația premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia sa cuprindă în propriul buget sumele necesare și, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația asumată.

Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituții este de asemenea lipsit de relevanță întrucât executarea asumată de recurentă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiționate din contractul colectiv de muncă, nu este condiționată de capacitatea acesteia de a obține fondurile necesare. În plus, obligațiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate și de instituțiile care aprobă bugetul societății. În caz contrar, acordul de voință exprimat de recurentă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituții ale statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligațiilor asumate, iar contractul colectiv de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art.236 alin.4 și art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 (în vigoare în perioada relevantă și aplicabil în cauză).

Bugetul societății, indiferent în ce procedură este fundamentat și aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligațiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 156 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligație legală opozabilă inclusiv instituțiilor care aprobă bugetul angajatorului.

Ca urmare, nu se poate reține motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei.

Recurentele pârâte susțin imposibilitatea executării obligației determinată de lipsa veniturilor, cauzată de situația economică dificilă.

Dar, lipsa posibilităților materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv de muncă este afectat de o condiție pur potestativă, respectiv ca obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiție care depinde numai de voința sa, condiție care este lovită de nulitate.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.33 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemene adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar.

Dar, recurentele nu susțin că nu ar fi avut nici un fel de venituri în anii respectivi.

Acestea confundă noțiunea de venit cu noțiunea de profit, susținând că au avut pierderi în anii respectivi.

Or, textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior.

Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă recurentei care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

§2. Cu privire la recursul reclamantului:

2.1. Referitor la salariul suplimentar pentru anii 2010:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.

Ca urmare, reclamantul nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.

2.2. Referitor la prima pentru Ziua Feroviarului 2010:

Astfel cum s-a arătat deja, tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv prima pentru Ziua Feroviarului nu se acordă pentru anul 2010.

Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestei sărbători (23 aprilie) producea efecte la acea dată.

Ca urmare, reclamantul nu avea dreptul la prima pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010.

2.3. Referitor la ajutorul material pentru C. din anul 2010:

Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.

Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestei sărbători producea efecte la acea dată.

2.5. Referitor la contravaloarea tichetelor de masă începând din 21.04.2010 – 31.01.2011:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că tichetele de masă nu se acordă în anul 2010.

În contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2011 dreptul la tichete de masă nu a mai fost prevăzut.

Față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.

Ca urmare, după data de 21.04.2010 reclamanta nu mai era îndreptățită la tichete de masă.

Dar, întrucât actul adițional prevedea că tichetele de masă nu se acordă în anul 2010 iar noul contractul colectiv de muncă a fost aplicabil din 01.02.2011 și nu a mai prevăzut aceste drepturi, rezultă că pentru luna ianuarie 2011 reclamantul avea dreptul la tichete de masă.

Astfel, cu privire la toate aceste pretenții aferente anului 2010, se reține că deși reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar, prima pentru Ziua feroviarului, ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului și tichetele de masă nu se acordă pentru anul 2010.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul pârâtei dar se va admite recursul reclamantului însă se va modifica sentința recurată numai în parte, în ceea ce privește acordarea contravalorii tichetelor de masă și pentru luna ianuarie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul civil formulat de recurenta pârâtă și intimată S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1, împotriva sentinței civile nr.2031 din data de 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant și recurent C. C. – domiciliat în municipiul C., . nr.47, ., ., ca nefondat.

Admite recursul recurentului reclamant și intimat C. C. – domiciliat în municipiul C., . nr.47, ., județul C. și împotriva sentinței civile nr.2031 din data de 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă și recurentă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. – cu sediul în municipiul București, ..38, Sector 1.

Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta la plata contravalorii tichetelor de masă aferente lunii ianuarie 2011.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2013.

Președinte, Pt.Judecător, Judecător,

R. A. M. A. J. Z.

aflat în C.O. semnează

conf.art.261 alin.2 C.p.civ.

Președinte instanță,

A. I.

Grefier,

G. I.

Jud.fond – V.T.

Red.dec. jud. A. R./3 ex.

Data: 12.11.2013

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 392/2013....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Obligaţie de a face. Decizia nr. 540/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 392/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1214/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Obligaţie de a face. Decizia nr. 286/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 589/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1082/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA