Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1044/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1044/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-11-2013 în dosarul nr. 1797/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1044/CM
Ședința publică din 11 noiembrie 2013
Complet specializat pentru
cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE G. L.
Judecător M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta reclamantă P. R., domiciliată în C., . nr. 12, ., ., jud. C., în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 2064/24.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termen și scutit de plata taxelor de timbru.
După referatul grefierului:
Reținând că nu sunt chestiuni prealabile și că recurenta reclamantă a solicitat judecarea pricinii chiar și în lipsa sa, instanța constată dosarul în stare de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanta P. R. a chemat în judecată pe pârâta SNTFM CFR Marfă S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și salariul efectiv încasat în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are calitatea de salariată a pârâtei, iar drepturile pretinse prin acțiune îi sunt conferite de art. 41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010. Prin aceste dispoziții contractuale, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună. Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul unității pârâte, înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
Cu toate acestea, a învederat reclamanta, pârâta nu a ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, pârâta a încălcat dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea fiecăruia dintre reclamanți a unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În dovedirea cererii, reclamanta nu a propus probe.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru cererea dedusă judecății este termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin.1 lit. e Codul muncii.
Totodată, pârâta a invocat și intervenția prescripției reglementate de art. 268 alin.1 lit.d Codul muncii, pentru motivul că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură, erau expirate la data formulării acțiunii.
Cu privire la pretențiile aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010, a fost invocată prescripția dreptului la acțiune din perspectiva termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în perioada 2008-2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea 130/1996. Astfel, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009-2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, a subliniat pârâta, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantei, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, a fost de 1.179 lei, până la data de 01.04.2010, respectiv de 1.241 lei în perioada 01.04._10, superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Pârâta a mai susținut că nulitatea unor clauze din contracte colective de muncă ce conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, poate fi constatată doar de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor art. 24 și art. 8 din Legea 130/1996, aplicabilă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități. Or, reclamanta nu a sesizat instanța de judecată cu o acțiune care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, a subliniat pârâta, o cerere cu un asemenea obiect putea fi formulată numai pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față, atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi, au expirat la data de 31.12.2010.
În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar înscrisuri:copia carnetului de muncă al reclamantei, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, act adițional la acest contract, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 2064 din 24.04.2013, prin care a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul art. 268 alin.1 lit.d și e din Codul muncii, ca nefondat.
A fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 28.09.2009 – 11.02.2010, invocată în temeiul disp.art.268 alin.1 lit.c) din Codul muncii.
Au fost respinse ca fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010.
Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamanta P. R. în contradictoriu cu pârâtul S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA , ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus menționate, instanța de fond a reținut că drepturile salariale solicitate de către reclamantă sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
Acțiunea a fost înregistrată la data de 12.02.2013, iar drepturile solicitate de către reclamantă pe perioada 28.09.2009 – 11.02.2010 sunt prescrise, întrucât au fost solicitate după împlinirea termenului de 3 ani, celelalte drepturi începând cu data de 12.02.2010 – 31.12.2010 nefiind prescrise.
Pe fondul cauzei, au fost avute în vedere următoarele:
Reclamanta este angajata societății pârâte, iar prin cererea de față a invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Înainte de a se proceda la verificarea prin comparație a nivelului drepturilor salariale de care a beneficiat reclamanta, se impune a fi subliniat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, figurând de altfel în Anexa nr.5, pt. 3 la contract, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. De altfel, în perioada de valabilitate a acestui contract, erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii aprobat prin Legea 53/2003, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin apărările formulate, pârâta nu a contestat împrejurarea că în perioada de referință din acțiune nu a procedat la calcularea salariului de bază al reclamantului potrivit algoritmului de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă.
Această argumentație a pârâtei ar putea conduce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamantului, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior.Un astfel de raționament ar presupune cu evidență încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 8 alin2. din Legea 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi însă una legală și temeinică decât dacă se constată că în această modalitate salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior. Prin urmare, pentru a se verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța a procedat la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și implicit de unitate.
În ce privește prima reglementare contractuală indicată, s-a subliniat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit.b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct.1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00-aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0-prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Un simplu calcul matematic conduce deci la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada iulie 2009-decembrie 2010, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesat doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia le erau în mod vădit favorabili.
Totodată, din examinarea copiei carnetului de muncă depus la dosar, rezultă că reclamanta s-a încadrat în clasa de salarizare 25, astfel încât nu a beneficiat de un salariu de bază brut mai mic de 700 lei, ci într-un cuantum superior, de 1.179 lei, până la data de 01.04.2010, respectiv de 1.241 lei, în perioada 01.04._10.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, reclamantul urmărește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează în esență cu o încălcare a algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim. În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de grup de unități și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități. În plus, reclamanta nu se încadrează în clasele 1 sau 2 de salarizare, astfel încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 700 lei, garantat prin CCM la nivel de ramură ca nivel minim de salarizare în cadrul unităților din ramura transporturi.
În aceste împrejurări, instanța a reținut că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantei nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele rezultate în baza respectivului contract.
Pentru motivele expuse, pretențiile aferente perioadei 12.02._10 au fost respinse ca nefondate.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 2064/24.04.2013 a declarat recurs reclamanta P. R.,criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.
Reclamanta critică pentru nelegalitate hotărârea recurată, întrucât în mod nelegal a fost respinsă ca nefondată cererea privind acordarea diferențelor salariale cuvenite, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură Transporturi.
Prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea angajatorului pârât S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. la acordarea unor drepturi bănești, invocându-se ca temei juridic al pretențiilor sale prevederile CCM încheiat la nivel de ramură Transporturi 2008-2010, CCM al CFR Marfă S.A. 2009/2010 și CCM încheiat la nivelul grupului de unități feroviare 2006-2011.
Astfel, fiind invocate prevederile contractuale stabilite prin mai multe contracte colective de muncă, de grad diferit, instanța a fost învestită să soluționeze cauza prin prisma dispozițiilor contractuale aplicabile în perioada interesată.
Reținând dispozițiile art. 229 Codul muncii, potrivit cărora „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților” și înlăturând apărările pârâtei privind aplicabilitatea în perioada 2009-2010 a CCM încheiat la nivel de ramură Transporturi 2008-2010, întrucât acest contract și-a încheiat valabilitatea la data de 31.12.2010, în sentința recurată sunt cuprinse motive contradictorii privind aplicabilitatea prevederilor contractuale.
În conformitate cu dispozițiile art. 229 alin.1 Codul muncii republicat, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în forma scrisă între angajator și organizația patronală, pe de o parte, și salariați reprezentați de sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, pe de altă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, efectele clauzelor CCM întinzându-se astfel cum stabilește art. 133 alin.1 lit.a) din Legea nr. 62/2001 – Legea dialogului social, pentru toți salariații din unitate, pentru contractele colective de muncă încheiate la acest nivel.
Potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011 executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea părților ce se fac vinovate de aceasta.
Or, potrivit art. 41 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, sunt prevăzuți coeficienții de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la art. 3 lit.a) se prevede că salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 de lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau alte indemnizații incluse.
Art. 41 lit.b) din același contract prevede în mod expres că părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități feroviare vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit.s) pentru stabilirea salariului minim brut la nivelul respectiv, grup de unități sau unitate.
În conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
1. Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
2. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
3. La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective de muncă prin care au negociat drepturi la nivel inferior celui stabilit ori contracte colective la nivel superior clauzele celor dintâi vor fi lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat de prezenta cauză.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractul încheiat la nivel superior, în speță la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități feroviare au fost stabilite drepturi la nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele conferite, în temeiul legii, prin negocierile colective la nivel superior, la nivel de ramură transporturi.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, prin negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Curtea Constituțională a statuat :”Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (întocmai ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Având în vedere motivele prezentate, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată, și obligării pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite, reprezentând diferența dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul de bază brut la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei stabilit în art. 41 alin.3 lit.a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi 2008-2010, coeficientul de ierarhizare aferent clasei de salarizate prevăzut în anexa I la CCM al CFR Marfă S.A. 2009/2010 și anexa I la CCM încheiat la nivelul grupului de unități feroviare 2006-2011 și sumele efectiv plătite în perioada decembrie 2009 – 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda, de la data scadenței până la data plății efective, precum și sporurile (permanente și nepermanente) înscrise în contractul individual de muncă și CCM la nivel de unitate, aferente aceleiași perioade decembrie 2009 – decembrie 2010, rezultate din diferența dintre sumele efectiv încasate și cele cuvenite, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, la care se va aplica coeficientul de ierarhizare prevăzut de clasa de salarizare negociată, conform CCM al CFR Marfă S.A. 2009/2010 și CCM încheiat la nivelul grupului de unități feroviare 2006-2011.
Recursul reclamantei este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
Art. 41(3) lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui dispune următoarele :” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 (3) lit.b) instituie următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.(3) lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea de pornire la negociere atât la nivel de unitate cât și la nivel de grup de unități de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.
Intimata este obligată să aplice aceste dispoziții minimale întrucât este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.,E.S. cu nr. 370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S.
Contractele colective de muncă invocate mai sus cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010 (respectiv, momentul până la care au învestit părțile instanța cu pretențiile deduse judecății) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Astfel, potrivit art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituiau legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă la nivel superior.
Față de dispozițiile art. 236 alin.4 Codul muncii și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 instanța apreciază că apărarea pârâtei intimate referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi nu poate fi reținută întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractante.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007 s-a statuat: „ Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept ( ca și legea la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate), ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Având în vedere faptul că prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, instanța poate aplica ea raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturile salariale.
Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile întemeiate va admite recursul. Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite în parte acțiunea și obligă pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, în perioada 12.02._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate privind soluționarea excepțiilor prescrierii dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul civil formulat de recurenta reclamantă P. R., domiciliată în C., . nr. 12, ., ., jud. C., în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 2064/24.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite în parte acțiunea și obligă pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, în perioada 12.02._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate privind soluționarea excepțiilor prescrierii dreptului la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.11.2013.
Președinte, G. L. | Judecător, M. G. | Judecător, Vanghelița T. |
Grefier, C. M. |
Jud.fond A.C.
Red.dec.jud.V.T. 28.11.2013
Tehnored.gref.M.C. 06. 12.2013/2 ex.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 342/2013. Curtea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 957/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
