Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 894/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 894/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 15284/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR. 894/CM
Ședința publică din 14 octombrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă M. S., cu domiciliul în C., ., ., . civile nr. 2032, pronunțată de Tribunalul C. la data de 22 aprilie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, sector 1, ..38, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru intimata pârâtă, consilier juridic P. A., în baza delegației de reprezentare fără număr și dată, pe care o depune la dosar alături de procura judiciară nr. 475 din 07 martie 2013, autentificată la BNP Asociați „Etica” din București, în copie, lipsind recurenta reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art.87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că recursul este declarat și motivat în termen legal; motivele de recurs au fost comunicate; nu a fost formulată în cauză întâmpinare.
Întrebat fiind, reprezentantul convențional al intimatei pârâte arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de depus, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Instanța ia act de declarația reprezentantului convențional al intimatei pârâte potrivit cu care acesta arată că nu mai are cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-i cuvântul pe fond.
Reprezentantul convențional al intimatei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 2032/22.04.2013 a Tribunalului C. a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată prin prisma dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. d și e Codul muncii, fiind însă admisă excepția prescrierii pe temeiul art. 268 lit. c Codul muncii, pentru pretențiile vizând perioada 28.09.2009 – 18.12.2009.
A fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei M. S., formulată în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ ,,CFR MARFĂ’’ S.A.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta, în calitate de salariată a societății pârâte, a avut în perioada 19 decembrie 2009 - 31 decembrie 2010 salariul de bază brut mai mare de 1.050 lei, cât prevedea CCM la nivel de ramură corespunzător încadrării avute, fiind respinse afirmațiile reclamantei potrivit cu care salariul său de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut la nivelul ramurii transporturi, care era de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin 3 Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură.
Instanța de fond a apreciat că nu este posibilă o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei prevăzute de CCM la nivel de unitate, cu unul din elementele de calcul - salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi - prevăzut de CCM la nivel de ramură.
Astfel, la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei. Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010 au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, în funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada 05.09._10, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit. a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesată doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia îi erau în mod vădit favorabili.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă
stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim.
Art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de ramură și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități.
Prin CCM încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010, sistemul de salarizare al personalului angajat în cadrul acesteia a fost reglementat diferențiat, în funcție de categoriile de personal existente la nivelul societății, măsura fiind în acord și cu prevederile CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 care, la art. 40 alin.4 a statuat faptul că formele de organizare a muncii și de salarizare aplicabile fiecărei activități specifice se stabilesc prin convenția colectivă de muncă la nivel de grup de unități sau unitate.
În aceste împrejurări, instanța de fond a reținut că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantei nu i-a fost plătit un salariu mai mic decât cel rezultat în baza respectivului contract.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamanta M. S., aceasta susținând că soluția este netemeinică și nelegală, fiind necesară modificarea sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
Recurenta reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci doar motive contradictorii, străine de natura pricinii, că a fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i-se natura pricinii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Recursul a evocat, totodată, temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (lipsa temeiului legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii).
S-a solicitat, totodată, ca în raport de textul art. 3041 cod proc. civilă, cauza să fi examinată în recurs sub toate aspectele.
Recurenta reclamantă a susținut că în mod nelegal a fost respinsă acțiunea sa pe fond, câtă vreme temeiul pretențiilor sale îl constituia Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010, instanța de fond urmând a soluționa din perspectiva art. 229 Codul muncii această speță – cu înlăturarea apărărilor intimatei pârâte referitoare la aplicabilitatea în acea perioadă a clauzelor CCM la nivel de unitate.
Au fost reluate susținerile legate de greșita calculare de către angajator a salariului său de bază, anume prin nerespectarea prevederilor art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură, arătându-se că trebuia introdus în calcul salariul minim de 700 lei, alături de coeficientul de ierarhizare prevăzut pentru clasa 41 din Anexa I din CCM la nivel de unitate.
Recurenta a susținut că prin art. 41 din acest contract sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, pct. 3 lit. a prevăzând însă că salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră (fără alte sporuri ori adaosuri).
S-a făcut deopotrivă trimitere la art. 41 lit. b din același contract colectiv la nivel de ramură transporturi, unde se arată explicit că părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și de unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim la nivel de ramură, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a.
S-a solicitat să se aibă în vedere interpretarea dată de art. 238 Codul muncii, în sensul că un contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și a altor clauze contractuale încheiate în contracte colective la nivel superior; că dacă din diferite motive, părțile au încheiat contracte de muncă prin care au negociat drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de la nivel superior, clauzele celor dintâi vor fi lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Recurenta a depus la dosar extrase vizând jurisprudența în materie.
Analizând criticile evocate, instanța de recurs constată că în speță sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, nu și cele ale art. 3041 cod proc. civilă, care permit analizarea soluției și din perspectiva altor temeiuri de nelegalitate decât cele consfințite prin art. 304 cod proc. civilă.
Toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în sensul că recurenta se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că aspectul ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar este modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței, dar care implică și existența unei coerențe în raționamentul juridic dezvoltat.
Întrucât reclamanta a fost singura parte ce a declarat recurs, soluția dată prescripției intrând – prin nerecurare – în puterea lucrului judecat, chestiunea dedusă judecății în calea de atac este aceea a prevalenței unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel superior față de cel la nivel de unitate.
Astfel fiind, Curtea va reține că reclamanta a solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul SNTFM CFR MARFĂ S.A., cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Recurenta reclamantă a susținut – iar instanța de fond în mod eronat a respins această argumentație – că din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta’’, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Sub un prim aspect, Curtea va constata că nu se poate reține ca fiind corectă aserțiunea angajatorului potrivit cu care contractul colectiv încheiat la nivel de unitate urma să fie constatat nul printr-o cerere distinctă, pentru a face loc aplicării CCM la nivel superior, în caz contrar fiind pe deplin valabil contractul colectiv al unității.
Aceste apărări ale societății pârâte s-au fundamentat pe art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (abrogată la data formulării acțiunii, dar în vigoare pe perioada CCM la nivel de ramură), care stabileau în alin. 1 că sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8; că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate (alin. 2); că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective (alin. 3), precum și că până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz (alin. 4).
Textul art. 8 al Legii nr. 130/1996 prevedea, la rândul său, că un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică (,,Dreptul muncii’’ – Al. Ț., C.T., Ed. Global lex, 2001) s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă.
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Deși în considerentele sale tribunalul recunoaște această relaționare dispusă prin lege între diferitele contracte colective de muncă, făcând trimitere la art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (fila 5 a hotărârii recurate) în final argumentația juridică ignoră aceste principii, judecătorul fondului afirmând că în mod corect a primit recurenta reclamantă un salariu calculat în raport de toate elementele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Tribunalul nu a arătat care a fost rațiunea pentru care s-a stabilit, prin art. 41 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi, un salariu de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei, valabil din data de 01.01.2008, dacă până la urmă salariul de bază minim brut pe unitate ar fi fost determinat distinct în cadrul CCM la nivel de grup de unități/ pe unitate; care a fost semnificația clauzei care impunea – prin același contract – definirea salariului de bază brut al fiecărui salariat prin prisma acestor elemente primare de calcul (salariul de bază minim brut pe ramură și coeficienții minimi de încadrare), dacă unitatea putea să revizuiască ea însăși oricare dintre aceste elemente. În fine, instanța de fond nu a explicat de ce nu s-a stabilit la nivel de ramură doar un salariu minim brut ca expresie valorică absolută, în raport de care să se verifice cuantumului drepturilor salariale ridicate de către fiecare salariat (așa cum în esență a procedat în soluționarea cauzei), ci s-a acordat importanță, în CCM la nivel de ramură, fiecărui element de calcul, prin impunerea explicită a unor valori minimale.
Or, câtă vreme textul art. 41 pct. 3 lit. b din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010 nu lasă loc de echivoc, stabilind (cu forța specifică unui contract colectiv superior față de toate celelalte din ramura transporturi) că ,,părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a,pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv’’, tribunalul nu putea argumenta algoritmul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantei pornind de la o altă bază decât cea stabilită pentru ramură (adică, prin raportare la valorile mai mici din CCM la nivel de unitate).
În egală măsură, același text dispunea că ,,… la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă (n.n. la nivel de ramură)’’, ceea ce reflecta interesul părților semnatare de a se determina nu doar un salariu de bază minim brut pe ramură, ci și o gradație minimală în ierarhia posturilor, de la care cei implicați în negocieri la nivel de grup de unități sau de unitate urmau să pornească și față de care, în principiu, se puteau stabili valori superioare celor definite la nivel de ramură.
Prin urmare, aceasta era interpretarea corectă a textului indicat, iar nu o pretinsă selectare și combinare nepermisă a unor norme favorabile, care să conducă la o lex tertia, așa cum a pretins pârâta și a reținut și instanța de fond. În realitate, recurenta reclamantă era îndreptățită să pretindă reajustarea drepturilor salariale calculate cu nesocotirea unuia dintre elementele de calcul prevăzute clar în contractul colectiv de muncă superior, dar cu coeficienții negociați la nivel de unitate – posibilitate pe care o prevedea de altfel și interpretarea dată textului din CCM la nivel de ramură.
Textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel. Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să constate că drepturile salariale ale reclamantei au fost calculate într-o manieră care contravenea dispozițiilor mai favorabile din CCM la nivel de ramură.
Neprocedând astfel, instanța de fond a dat o soluție nelegală, ce urmează a fi reformată pe temeiurile arătate.
Față de toate aceste considerente și în raport de art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, recursul urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii reclamantei.
Pârâta SNTFM CFR MARFĂ S.A. va fi obligată să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pentru perioada 19.12.2009 – 31.12.2010, drepturi ce urmează a fi actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și cu dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii (19.12.2012) și data plății efective.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta reclamantă M. S., cu domiciliul în C., ., ., . civile nr. 2032, pronunțată de Tribunalul C. la data de 22 aprilie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, sector 1, ..38.
Modifică în parte sentința recurată în senul că admite în parte acțiunea și obligă pârâta la plata către reclamantă la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 19.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,Grefier,
M. G. G. LEFTERAna B.
VANGHELIȚA T.
Red.hot.jud.fond V. T.
Tehnored.jud.rec.M.G./13.11.2013
Gr.AB/3 ex./13.11.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 185/2013.... → |
|---|
