Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 950/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 950/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 15767/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 950/CM

Ședința publică din 23 Octombrie 2013

Complet specializat pentru cauze privind conflictele de muncă

PREȘEDINTE I. B.

Judecător M. P.

Judecător D. P.

Grefier M. G.

Pe rol pronunțarea asupra recursurilor civile formulate de recurentul reclamant intimat I. D., cu domiciliul în C., .. 80, . A, etaj 1, apt.1, județul C. și de recurenta pârâtă intimată S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A., cu sediul în București, ..38, sector 1 și sediul procesual ales în C., ., ., județul C., – împotriva sentinței civile nr. 1547 din 25.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, acțiunea având ca obiect drepturi bănești (art. 41 al.3 CCM).

Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 16.10.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face corp comun cu prezenta hotărâre,.

Completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 23.10.2013, când în aceeași compunere a dat următoarea soluție:

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul I. D. a solicitat ca in contradictoriu cu pârâta SNTFM CFR Călători SA să se dispună obligarea piritei la plata contravalorii tichetelor de masa neacordate pentru perioada august_11, si a diferențelor rezultate din calcularea drepturilor salariale prevăzute in Contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 calculat la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit de art. 41 alin 3 lit.(a) și sumele efectiv încasate, pentru perioada noiembrie 2009-decembrie 2010 sau martie 2010 drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație.

In motivarea acțiunii reclamantul a arătat în esență că este angajatul piritei iar aceasta refuza sa îi achite drepturile bănești solicitate. Arata reclamantul ca drepturile salariale si celelalte drepturi de care a beneficiat prin contractele de munca sunt ridicate la rang de principiu in baza normelor constituționale. Susține reclamantul ca prima de ziua feroviarului, prima de Paste C. si contravaloarea tichetelor de masa fac parte din drepturile de natura salariala si astfel termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani.

Reclamantul a mai arătat că a desfășurat activitate in cadrul societății pârâte și a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10. Susține reclamantul că potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, la art. 41 alin. 3 lit.(a), salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil la data de 1.08.2008 este de 700 lei, iar la litera (b) a aceluiași art. 41 se prevede obligația părților implicate in negocieri colective la nivel de grup de unități sa ia ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, adică 700 lei si nu 570 lei pentru perioada 1.09._10 respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10.

Mai precizează reclamantul că pârâta era obligată să respecte dispozițiile CCM la nivel de ramură și să aibă in vedere salariul minim brut de 700 lei la calcularea salariului.

în drept au fost invocate dispozițiile art.40, 161, 236, 238, 243, 283 Codul Muncii, Legea 130/1996, CCM pe anii 2007-2008 și 2009-2010.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune.

Arată pârâta că rezulta fără echivoc faptul că solicitarea reclamantului constă in obligarea la respectarea clauzelor CCM-ului la nivel de unitate, fiind astfel aplicabil termenul de prescripție de 6 luni.

Aceeași excepție a prescrierii dreptului material la acțiune a fost invocata și în ceea ce privește acțiunea privind obligarea la plata salariului suplimentar aferent anilor 2009, 2010, 2011.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

S-a susținut că pârâta s-a aflat in imposibilitate legală de a executa clauzele contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar, întrucât nu au avut aprobate in bugetele de venituri si cheltuieli sume pentru aceste salarii. Mai mult, arata pirita ca potrivit dispozițiilor anexei 6 din CCM la nivel de unitate, salariul suplimentar sa acorda pentru munca ireproșabilă prestată în cursul unui an calendaristic, or, reclamantul nu îndeplinește condițiile arătate in anexa.

În ceea ce privește acordarea tichetelor de masă, pârâta susține că a fost alocată suma de 7594,81 mii lei, suma care acoperă contravaloarea tichetelor de masă doar pentru perioada ianuarie-martie 2009, ulterior acestei perioade societatea aflându-se in imposibilitate legala de a mai acorda salariaților tichete de masă.

Arată pârâta că in perioada 1.09._10 in care reclamantul solicită diferențele de drepturi salariale, diferența dintre salariul de baza minim brut negociat de 700 lei prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramura si cel efectiv primit de reclamanta si calculat in baza CCM la nivel de grup de unități nu exista.

Menționează pârâta că părțile au înțeles de comun acord că pentru anii 2009 și 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de societate precum si alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți in CCM la nivel de ramura, astfel că cererea trebuie analizată prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor. Mai mult, susține pârâta ca salariul a fost calculat avându-se in vedere dispozițiile CCM la nivel de unitate care este singurul contract care are incidenta in cauza. Precizează pârâta că prin CCM la nivel de unitate sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevazute de CCM la nivel de ramura deoarece in acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.

Pârâta susține că, clauzele contractelor colective de munca încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea persoanei interesate. Mai arată pârâta că reclamanta solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de unitate si CCM la nivel de grup de unități, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de ramură, expirat și acesta la data de 31.12.2010, înlocuire ce nu se poate face decât in urma sesizării instanței cu o cerere de constatare a nulității clauzelor respective.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri .

Reclamantul a formulat precizări la acțiune si a arătat că solicită drepturile bănești începând cu 28 decembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1547/25.03.2013 Tribunalul C. a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 28.12.2009 – 21.01.2011, drepturi bănești actualizare cu indicele de inflație din ziua plății.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenței de salariu rezultate dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei și sumele efectiv încasate.

S-a respins ca nefondată excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 283 alin.(1) lit.e) Codul muncii ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că în speță nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 283 lit.e) codul muncii, întrucât drepturile pretinse de reclamant au natura unor adaosuri la salariu, iar nu aceea de ajutor financiar, situație în care sunt supuse prescripției de 3 ani reglementată de dispozițiile art. 268 alin.(1) lit.c) Codul muncii.

Față de precizarea reclamantului în sensul că pretențiile sale reprezintă contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei decembrie 2009 – ianuarie 2011, Tribunalul C. a reținut că acțiunea reclamantului nu este prescrisă în raport de dispozițiile art. 268 alin.(1) lit.c) Codul muncii și de data promovării acțiunii 28.12.2013.

Pe fondul acestor pretenții s-a reținut că ele sunt fondate în raport de dispozițiile art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, contract colectiv de muncă ce se impune cu putere de lege între părțile din prezentul litigiu.

Cu privire la cererea de acordare a diferențelor salariale rezultate din aplicarea art. 41 alin.(3) din Contractul colectiv de muncă pe ramură Transporturi valabil pe anii 2008-2010, prima instanță a reținut că această pretenție este nefondată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că în speță nu s-a făcut dovada constatării nulității contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, situație în care prevederile acestui contract sunt aplicabile, conform art. 133 alin.(1) lit.(c) din Legea nr.62/2011 și art. 11 alin.(1) lit.(c) din Legea nr.130/1996 pentru toți salariații încadrați în unitățile din sectorul/ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și în consecință este opozabil și pârâtei care activează în ramura „transporturi”.

Potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil încheiat la nivel superior. O dispoziție similară a existat și la art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.

Cerința nestabilirii unui nivel inferior al drepturilor în raport cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior constituie o cerință de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel inferior, sancționată expres cu nulitatea potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 62/2011 și anterior potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în speță este supus cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Legii nr. 130/1996, care conține sub aspectul discutat prevederi similare Legii nr. 62/2011 prin care a fost abrogată. Dacă art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, art. 142 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Cele două reglementări sunt similare, în sensul că cea de-a doua enumeră expres ambele modalități de invocare a nulității, în vreme ce a doua nu distinge între ele, deci le admite la rândul ei pe ambele.

În cazul contractului colectiv de muncă, este fără suport legal susținerea pârâtei că cel de la nivel de ramură nu ar fi aplicabil decât dacă nu ar exista cel încheiat la nivel de unitate. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior conține drepturi minimal prevăzute pentru salariați, al căror nivel nu poate fi stabilit inferior prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior. Când există contracte colective de muncă încheiate la niveluri diferite, ele produc efecte sub rezerva condiției de valabilitate mai sus menționată. Așa fiind, partea interesată poate invoca în favoarea sa contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, întrucât acesta se află permanent în vigoare, chiar dacă aceasta presupune încetarea aplicării contractului colectiv de muncă încheiat nevalabil la un nivel inferior. Clauzele acestui din urmă contract sunt lipsite de efecte datorită încălcării interdicției legale menționate, astfel încât, ori de câte ori salariatul invocă în favoarea sa clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior, acesta invocă implicit și nulitatea celui încheiat la un nivel inferior. În acest caz invocarea nulității are loc „pe cale de excepție”, ceea ce în termeni procedurali se traduce prin calea unei apărări de fond.

În concluzie, invocarea în favoarea salariatului a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel superior nu presupune formularea unei cereri în declararea nulității ori în anularea celui încheiat la un nivel inferior, instanța urmând să înlăture clauzele din cuprinsul acestuia din urmă prin care sunt prevăzute drepturi la un nivel inferior în raport cu legea ori cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior.

Nu poate fi reținută nici apărarea pârâtei în sensul că aceasta a avut obligația legală de a se încadra în bugetul de venituri și cheltuieli impus prin hotărâre a guvernului. Ideea de respectare a legii nu se poate opune plății obligațiilor asumate contractual, încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli fiind un imperativ care impune cel mult imposibilitatea asumării de noi obligații, nu și neexecutarea celor deja asumate.

Prin urmare, chestiunea de rezolvat în cauză se reduce la analiza conformității contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu cel încheiat la nivel de ramură, respectiv verificarea dacă primul stabilește drepturi salariale de nivel inferior în raport cu cel de-al doilea.

Cu privire la această chestiune de drept, Tribunalul C. a reținut că aceste contracte colective de muncă încheiate la niveluri diferite conțin coeficienți de ierarhizare diferiți pe categorii de salariați, iar salariul de bază este rezultatul unui anumit algoritm de calcul, expres stabilit în fiecare contract colectiv de muncă, elementele ce intră în calculul salariului fiind diferite în contractul colectiv de muncă la nivel inferior față de cele stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Astfel, potrivit art. 41 pct. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (…) este de 700 lei. Lit. b) prevede în continuare că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulate la lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi stabiliți la pct. 1. Acesta stabilește coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, între 1,0 și 2,0. Potrivit art. 41 pct. 2, coeficienții minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin pct. 3 lit. a).

Rezultă că nivelul minimal al drepturilor salariale, sub aspectul salariului de bază, este stabilit ca produs între două valori fixe, respectiv între salariul de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei și un coeficient de ierarhizare între 1,0 și 2,0, astfel încât, în funcție de ierarhizare, salariul de bază minim pe categorii de salariați este între 700 lei și 1400 lei.

Câtă vreme contractul colectiv de muncă la nivel de ramură stabilește la art. 41 pct. 2 formula de calcul a salariului de bază minim pe categorii de salariați, ca produs între suma de 700 lei prevăzută la art. 41 pct. 3 și coeficientul de ierarhizare prevăzut de art. 41 pct. 1, aplicabil în funcție de încadrare și studii (muncitori, personal administrative, personal de specialitate, respectiv studii liceale, postliceale, școală de maiștri, superioare, în acest ultim caz diferit pentru subinginer, inginer debutant și inginer), înseamnă că acest contract colectiv de muncă a consacrat un nivel minim al salariului de bază brut pentru fiecare categorie de salariați, după distincțiile făcute la art. 41 pct. 1 privind coeficienții de ierarhizare, între 700 lei și 1400 lei.

Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1. Aceasta reprezintă grila de salarizare și cuprinde 46 de clase de salarizare. Pentru clasa 1 de salarizare este prevăzut coeficientul de ierarhizare 1,0 și valoarea de 570 lei. Pentru următoarele clase de salarizare sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare din ce în ce mai mari, valoarea aplicabilă fiecărei clase de salarizare rezultând ca produs între coeficientul de ierarhizare și valoarea prevăzută pentru clasa 1 de salarizare.

Se observă astfel că salariul de bază al reclamantului a fost mai mare decât cea mai mare valoare a salariului minim prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Din acest punct de vedere, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a prevăzut drepturi la nivel superior în raport cu cel de la nivel de ramură, deci este valabil și nu există nici un motiv să fie înlăturat de la aplicare. A concluzionat Tribunalul C. că deși reclamantul tinde la aplicarea unei lex tertia prin combinarea coeficientului de ierarhizare de la nivel de unitate cu salariul minim de la nivel de ramură, acest mod de interpretare nu poate fi permis întrucât salariul minim de la nivel de ramură nu echivalează cu clasa 1 de salarizare, cei doi parametri fiind diferiți ca semnificație.

Prin urmare, în condițiile în care salariul de bază al reclamantului, stabilit potrivit contractului individual de muncă concordant cu contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, este mai mare decât salariul minim brut prevăzut în cazul acestuia de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, Tribunalul C. a constatat că nu s-a încălcat acest din urmă contract, iar reclamantul nu este îndreptățit să primească vreo diferență de salariu în raport cu art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi, nici în privința salariului de bază, nici în privința sporurilor și a primelor de vacanță aferente anilor 2009-2011 care au fost corect calculate și plătite salariatului.

I. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamantul I. D. care a criticat-o pentru nelegalitate conform dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod proc.civilă coroborat cu art. 304¹ Cod proc.civilă, criticile de nelegalitate vizând în esență respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la diferența de salariu rezultat dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei stabilit conform dispozițiilor art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 înmulțit cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare pe care o are fiecare salariat și sumele efectiv primite de aceștia.

Susține recurentul că hotărârea Tribunalului C. este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate în cauză, fiind nesocotite prevederile art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010, probă care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărârii temeinice și legale.

Cum prima instanță a nesocotit probele administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a fost încălcat flagrant dreptul reclamanților la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implica printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecății, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.

Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile art. 41 din CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010.

Instanța de fond nu a ținut cont de regulile de interpretare aplicabile speței și a făcut o interpretare trunchiată numai a articolului referitor la salariul minim brut din CCMUNRT, deși avea obligația de a interpreta clauzele convenției unele prin altele dându-i fiecăruia înțelesul ce rezultă din actul întreg, conform art.982 cod civil și astfel a ajuns să pronunțe o hotărâre viciată.

Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă.

Potrivit art.3 alin. 1 clauzele CCMUNTR produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, iar potrivit alin. 3, conform principiului că drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.

Drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabile.

Drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă (salariu minim de bază și coeficienții ierarhizare) sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau minim.

Fiind un contract de ramură, părțile erau în imposibilitate de a stabilit în concret coeficienții de ierarhizare pentru toate unitățile care erau supuse prevederilor sale și că atare au fost stabiliți doar pentru 4 categorii profesionale, urmând ca unitățile precizate în anexa 5 cu ocazia negocierii contractului la nivel de unitate să stabilească acești coeficienți funcție de funcțiile și meseriile ce activează în unitatea respectivă, dar cu condiția ca aceștia să nu fie mai mici decât cei stabiliți la art. 41.

I. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport cu criticile recurentului reclamant, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 130/1996 (în vigoare în perioada de referință) Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de R. Transporturi produce efecte față de toți angajații în unitățile care fac parte din ramura transporturi.

Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996).

Prin Deciziile nr. 511/2006, Decizia nr. 294/2007 și Decizia nr. 95/2008 Curtea Constituțională a României a respins excepțiile de neconstituționalitate a normelor din Codul muncii (art. 238) și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996 din Codul muncii referitoare la obligativitatea – între ele, din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă.

Argumentele instanței constituționale au fost:

- rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective.

- în acest fel se asigură:

a)îndeplinirea uneia dintre obligațiile statului și anume aceea de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f) din Constituție.

b)un nivel minim de drepturi pentru salariați.

- toate aceste obiective, nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.

În prezent în contextul legislației din domeniul dreptului muncii, prin contractul aplicabil într-o unitate dată, trebuie să se înțeleagă, după caz:

- contractul colectiv de muncă la nivelul unității, dacă există un astfel de contract, cu condiția ca acesta să respecte normele legale și prevederile contractelor colective încheiate la nivelele superioare.

- contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități dacă nu există un contract colectiv de muncă la nivel de unitate și dacă unitatea face parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de la acest nivel.

- contractul colectiv de muncă de la nivel de sector de activitate, dacă nu există contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nici la nivel de grup de unități și dacă unitatea face parte dintre organizațiile patronale semnatare ale contractului respectiv.

În concluzie, CCM aplicabil într-o unitate dată, este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și ale drepturilor minimale prevăzute în contractele la nivel superior.

În literatura de specialitate s-a subliniat, ca o particularitate, dată fiind obligativitatea, sub aspectul drepturilor salariaților, a contractelor colective de muncă din treaptă în treaptă, în cazul în care există contrarietate între ele cu privire la aceeași problemă, salariaților li se aplică clauza contractuală mai favorabilă (Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a II-a revăzută și revizuită, pag. 174 I. T. Ș.).

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, instanța constituțională statuând că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze precum și drepturi superioare”.

În raport de aceste scurte considerente teoretice referitoare la raporturile dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, Curtea constată că în mod greșit Tribunalul C. a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Art. 41(3) lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui dispune următoarele :” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 (3) lit.b) instituie următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.(3) lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.

Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea de pornire la negociere atât la nivel de unitate cât și la nivel de grup de unități de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.

Intimata este obligată să aplice aceste dispoziții minimale întrucât este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.,E.S. cu nr. 370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S.

Contractele colective de muncă invocate mai sus cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010 (respectiv, momentul până la care au învestit părțile instanța cu pretențiile deduse judecății) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.

Astfel, potrivit art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituiau legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă la nivel superior.

Față de dispozițiile art. 236 alin.4 Codul muncii și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 instanța apreciază că apărarea pârâtei intimate referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi nu poate fi reținută întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractante.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior”.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007 s-a statuat: „ Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept ( ca și legea la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate), ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.

Având în vedere faptul că prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, instanța poate aplica ea raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturile salariale.

Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile întemeiate va admite acest recurs și modificând în parte sentința va obliga pârâta la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru perioada decembrie 2009 până la data de 31 decembrie 2010 actualizate cu indicele de inflație la momentul plății.

Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor datorate de la data de 28 decembrie 2012 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă.

Cumulul reactualizării, sumelor datorate potrivit indicelui de inflație cu dobânda legală nu conduce la o dublă reparație a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de pârâtă, fiecare dintre cele două modalități de acoperire a prejudiciului având o finalitate distinctă.

Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus de către salariat, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective.

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu.

Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații bănești, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în perioada în care este plătit salariul.

Prin urmare, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a reactualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), instanța de recurs constată că este întemeiată și cererea reclamantului de acordare a dobânzii legale, aferente sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante, cu începere de la data de 28 decembrie 2012 (data formulării cererii de chemare în judecată), până la plata efectivă.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

II. La rândul său a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1547/25.03.2013 a Tribunalului C. și pârâta S. Națională de Transport Călători „CFR CĂLĂTORI” S.A., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 304¹ Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:

1) În mod greșit prima instanță a respins ca nefondată excepția prescrierii dreptului material la acțiune privind acordarea tichetelor de masă pentru perioada 28.12.2009 – 31.01.2011 potrivit art. 268 alin.(1) lit.e) din Codul muncii, deoarece aceste pretenții ale reclamantului nu pot fi încadrate în categoria veniturilor salariale, situație în care termenul de prescripție a dreptului la acțiune era de 6 luni iar nu de 3 ani, de la data nașterii dreptului.

2) Soluția de acordare a acestor drepturi, pe fondul cauzei este nelegală, fiind rezultatul aplicării greșite a Legii nr. 142/1998.

Conform acestor dispoziții legale „tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, sau, după caz, ale bugetelor locale pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Pârâta este o societate comercială cu capital de stat, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății a fost aprobat prin H.G. în conformitate cu prevederile art. 5 lit.a) din OUG nr. 79/2008 coroborat cu art. 15 alin.(1) din OUG nr. 7/2008.

Datorită deficitului financiar societatea s-a aflat în imposibilitatea de a acorda salariaților tichetele de masă în perioada august 2009 – ianuarie 2011.

II. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. din perspectiva criticilor recurentei pârâte Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1) Se reține a fi nefondată critica recurentei pârâte ce vizează prescripția dreptului la acțiune – excepție ce rezultă din calificarea drepturilor pretinse de reclamant ca fiind drepturi salariale, în raport de dispozițiile art. 268 alin.(1) lit.e) din Codul muncii.

În mod judicios Tribunalul C. a reținut că excepția este nefondată, prevederile art. 268 alin.(1) lit.e) Codul muncii nefiind incidente în speță, în raport de obiectul cererii reclamantului.

Conform dispozițiilor art. 159 Codul muncii „Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”, iar art. 160 din Codul muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

În ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masă se constată că, acest drept este prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 -2008 în capitolul intitulat „Sistemul de salarizare”, Secțiunea C – „Sistemul de sporuri” la art. 11 care la alin.(1) prevede adaosurile la salariu, iar la alin.(2) „alte venituri” fiind vorba deci tot de drepturi de natură salarială, tichetele de masă fiind corespunzătoare alocației de hrană.

Aceste drepturi nu pot fi asimilate unor „ajutoare materiale” a căror acordare este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații (deces, căsătorie, nașterea unui copil etc.) pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară.

Aceste drepturi au fost reglementate în contractul colectiv de muncă sub forma unor „adaosuri” la salariu conform art. 154 alin.(1) coroborat cu art. 155 codul muncii ( în forma anterioară republicării, aplicabilă în speță) și ele sunt de natură salarială.

Neplata acestor drepturi salariale nu se circumscrie sferei neexecutării contractului colectiv de muncă pentru a putea fi încadrată în dispozițiile art. 268 alin.(1) lit.e) din Codul muncii. Termenul de prescripție de 6 luni reglementat de dispozițiile legale mai sus invocate se referă la neexecutări ale obligațiilor angajatorului rezultate din contractul colectiv de muncă, dar care nu au natură salarială, pentru acestea din urmă existând o dispoziție cu caracter special – art. 268 alin.(1) lit.c) Codul muncii.

Constatând că în mod judicios Tribunalul C. a reținut că dispozițiile art. 268 alin.(1) lit.e) din Codul muncii nu au incidență în speță, se va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.

2) Se reține a fi nefondată și critica ce vizează soluția pronunțată de Tribunalul C. pe fondul pretenției reclamantului de acordare a tichetelor de masă aferente perioadei 28.12.2009 – 31.01.2011.

Se impune a se reține în primul rând faptul că recurenta pârâtă a recunoscut împrejurarea că a acordat tuturor salariaților săi, inclusiv reclamantului, tichetele de masă pentru perioada ianuarie – martie 2009, iar ulterior, pentru perioada august 2009 – ianuarie 2011 nu a mai acordat aceste drepturi întrucât nu a mai avut resurse financiare.

Or, lipsa lichidităților pentru plata drepturilor salariale recunoscute prin contracte colective de muncă ce constituie legea părților nu constituie un impediment pentru stabilirea în sarcina pârâtei a obligației de plată a acestor drepturi bănești către reclamant.

Referitor la criticile recurentei ce vizează încălcarea drepturilor pârâtei la un proces echitabil, astfel cum e reglementat de art. 6 din CEDO, din perspectiva faptului că instanța de fond acordat o . drepturi bănești reclamantului, care erau prevăzute numai în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi feroviare, iar nu și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, Curtea constată că sunt nefondate.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle contra Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Hotărârea în Cauza Albina contra României din 28 aprilie 2005).

Deși art. 6 paragraful 1 din CEDO nu reglementează admisibilitatea și forța probantă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probe ale părților, el instituie în sarcina instanțelor judecătorești o obligație de a efectua examinarea lor efectivă (Cauza Vlasia G. V. contra României, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului această obligație presupune ca persoana interesată, implicată în conflictul judiciar, să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză.

Or, în speță reclamantul și-a fundamentat o parte din pretențiile cu care a sesizat prima instanță pe dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de G. de unități din Ramura Transporturi Feroviare, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile din actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04. 2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care a stabilit drepturi inferioare contractului superior, situație nepermisă de lege.

Din analiza lucrărilor dosarului Curtea constată că s-au depus în fața instanței de fond toate probele pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile,inclusiv extras din CCM la nivelul de grup de unități, aplicabil până la data de 31 ianuarie 2011, iar întreaga documentație a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților, acestea având posibilitatea să își exprime apărările și susținerile cu privire la incidența sau nu în speță a dispozițiilor cuprinse în CCM la nivel de grup de unități.

În condițiile în care procesul în care a fost implicată pârâta la instanța de fond s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare și a principiilor contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil nu se poate reține că această procedură nu fost echitabilă în sensul art. 6 din CEDO.

Împrejurarea că prima instanță și-a însușit opiniile și probatoriile administrate de reclamant și motivat a înlăturat susținerile pârâtei ce vizau neaplicarea în speță a dispozițiilor CCM la nivel de G. de Unități din Ramura Transporturi Feroviare nu echivalează cu nerespectarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, și implicit cu încălcarea formelor de procedură prevăzute la art. 105 al. (2) Cod procedură civilă,ci constituie o chestiune de legalitate a hotărârii primei instanțe supuse controlului judiciar, conform art. 304 și art. 304¹ Cod procedură civilă în prezentul recurs.

Instanța de recurs, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport de criticile recurentului ce vizează aplicarea în speță direct a normelor CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și înlăturarea, pe cale de excepție, a normelor contractului de muncă la nivel de unitate motivat de faptul că acesta conținea dispoziții contrare CCM la nivel de grup de unități și drepturi salariale sub nivelul celor stabilite de contractul de muncă la nivel superior, constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor legii nr. 130/1996 (în vigoare în perioada de referință) contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

În raport de aceste scurte considerente teoretice referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, Curtea constată că în speță, în mod judicios Tribunalul C. a reținut aplicabilitatea CCM la nivel de grup de unități din transporturi și în consecință temeinicia pretențiilor reclamantului cu privire la drepturile salariale restante reprezentând contravaloarea tichetelor de masă ulterioare aferente perioadei 28.12.2009 – 31.01.2011

Opțiunea suverană a legiuitorului român a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților în limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând dreptul la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte.

În consecință, Tribunalul C. nu putea ignora prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel superior, contract care conținea clauze mai favorabile decât contractul încheiat la nivel de unitate.

Prin urmare, acest motiv de recurs se reține a fi nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul pârâtei S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A., cu sediul în București, ..38, sector 1 și sediul procesual ales în C., ., ., județul C., formulat împotriva sentinței civile nr.1547 din 25.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă.

Admite recursul reclamantului I. D., cu domiciliul în C., .. 80, . A, etaj 1, apt.1, județul C., formulat împotriva sentinței civile nr. 1547 din 25.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite acțiunea.

Obligă pârâta S.N.T.F.C. „CFR CALĂTORI” S.A. să plătească reclamantului drepturilor bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază de minim brut 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu îndemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 28.12._10 și, respectiv de 600 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 01.04._10, drepturi actualizate cu rata inflației.

Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor datorate de la 28.12.2012 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23.10.2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. B. M. P. D. P.

Grefier,

M. G.

Jud.fond F.M.

Red.dec.jud. M.P./ 30.10.2013

Tehnored.gref.M.C./ 07.11.2013

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 429/2013....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 274/2013. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 950/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 950/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA